Experienţele inimii ocupă un loc însemnat în gândurile creştinilor. Este totuşi important ca întotdeauna să le cântărim cu cuvântul lui Dumnezeu. Aceste experienţe reprezintă expresia stării interioare a inimii şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, ca şi a simţămintelor pe care purtarea noastră, în aceste relaţii, le produce în inima şi în conştiinţa noastră.
Nu este nevoie să vorbim aici de experienţa unui om neconvertit, cu toate că nici el nu este lipsit de experienţe. Este adevărat că el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; însă, într-un anumit sens, el se bucură de bunătatea Lui manifestată în lucrurile care-l înconjoară; conştiinţa lui îl poate acuza, poate fi scârbit de păcat şi neliniştit la gândul judecăţii. Poate chiar să uite de acest din urmă aspect, bucurându-se de familia şi societatea sa într-o viaţă morală; dar mai mult de atât nu poate face.
Avem însă o mare varietate de experienţe în oamenii în care lucrează Duhul lui Dumnezeu. Această diferenţă se naşte, pe de o parte, din relaţiile în care noi ne aflăm în raport cu Dumnezeu, şi, de cealaltă, din purtarea noastră în aceste relaţii. Fără îndoială că Dumnezeu nu ne-a pus sub lege; totuşi, o conştiinţă trezită este, în ce priveşte relaţia ei cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har. Duhul lui Dumnezeu, care a trezit-o, a făcut ca lumina să pătrundă şi a produs acolo sentimentul responsabilităţii ei. Suntem sub lege atâta vreme cât facem ca acceptarea noastră de către Dumnezeu să depindă de credincioşia noastră faţă de El, adică de împlinirea îndatoririlor noastre. Dacă, dimpotrivă, dragostea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în Hristos reprezintă, pentru conştiinţa mea, singura şi desăvârşita bază a acceptării mele, atunci sunt sub har. Duhul Sfânt nu va şubrezi niciodată gândul responsabilităţii, însă El îmi va arăta că Dumnezeu a mântuit sufletul meu, suflet care era pierdut pentru că viaţa mea nu a corespuns acestei responsabilităţi.
Atâta vreme cât sufletul adus la viaţă rămâne sub lege, el are parte de experienţe triste. Simte că este vinovat potrivit legii şi că n-are putere s-o împlinească. Este conştient că legea este bună dar, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu poate atinge scopul ei, care este ascultarea. Experienţele sufletelor aflate într-o astfel de stare reprezintă experimentarea de către ele a păcatului lor – a slăbiciunii şi a puterii păcatului. Chiar presupunând că un astfel de suflet nu se află încă în pragul disperării în aşteptarea judecăţii drepte a lui Dumnezeu, din pricină că experimentează într-o mică măsură dragostea lui Dumnezeu şi că nădăjduieşte în lucrarea lui Hristos, nu va fi totuşi mai puţină incertitudine cu privire la relaţiile lui cu Dumnezeu; iar acest lucru dă naştere la alternanţe între pace şi tulburare.
În cazul pe care tocmai l-am pomenit, sufletul a fost cu adevărat atras prin har, însă conştiinţa nu a fost încă curăţită, iar inima n-a fost pusă încă în libertate. Aceste experienţe sunt folositoare pentru a ne convinge de păcatul şi de slăbiciunea noastră, nimicindu-ne astfel toată încrederea în noi înşine. Este necesar ca să ne simţim osândiţi înaintea lui Dumnezeu şi să ajungem să cunoaştem că de acum încolo totul depinde de harul Său nemeritat.
Altfel stau lucrurile când conştiinţa ne este curăţită şi am înţeles care este poziţia noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Osândindu-ne în prezenţa Lui, înţelegem că El ne-a iubit şi că ne îndreptăţeşte prin lucrarea Fiului Său; înţelegem că păcatul este îndepărtat, iar conştiinţa noastră este făcută desăvârşită. Nu mai avem cunoştinţă de păcate înaintea lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi le-a înlăturat pentru totdeauna prin sângele lui Hristos. Ştim, fiind uniţi cu Hristos, care L-a proslăvit deplin pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre, că am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Astfel inima este liberă să se bucure de dragostea Lui în prezenţa lui Dumnezeu.
De aici încolo suntem sub har. Relaţiile noastre cu Dumnezeu depind de acum înainte de natura şi de dreptatea Lui. Aceste relaţii nu depind de ceea ce suntem noi înaintea Lui ca fiinţe responsabile. Prin urmare experienţele noastre de acum încolo se vor întoarce întotdeauna spre acest lucru: că Dumnezeu este dragoste, că Hristos este dreptatea noastră, şi că Dumnezeu este Tatăl nostru. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi ne bucurăm de toate privilegiile unei astfel de relaţii. Bineînţeles că felul în care ne folosim privilegiile influenţează această bucurie. Relaţiile rămân în mod constant aceleaşi, ca şi felul în care noi le percepem; însă savurarea a ceea ce este Dumnezeu în această relaţie depinde de purtarea noastră în poziţia respectivă.
Experienţele sunt întotdeauna bazate pe relaţiile mele cu Dumnezeu. Sunt trist? Asta înseamnă că părtăşia cu Dumnezeu – părtăşie care corespunde relaţiilor mele cu El – este întreruptă. Simt că nu mă bucur de comuniunea binecuvântată în care am fost adus şi acest lucru îmi provoacă tristeţe; această tristeţe nu izvorăşte din pricină că părtăşia în sine ar fi pusă la îndoială. Carnea n-are nici o relaţie cu Dumnezeu. Iar “dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5 ). Prin Duhul avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi suntem chemaţi să umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină. Părtăşia noastră cu Dumnezeu depinde de umblarea noastră în lumină, deşi, atunci când am pierdut-o, Dumnezeu ne poate cerceta cu harul Său, restabilind astfel comuniunea. Însă Dumnezeu este credincios şi nu îngăduie păcatul în copiii Săi. Dacă ei nu umblă cu El în lumină, El îi va face să treacă prin toate încercările şi conflictele necesare pentru a-i aduce să se cunoască pe ei înşişi şi să rămână în lumină, ca astfel părtăşia lor să fie adevărată şi pură.
Este adevărat că aceste încercări şi conflicte nu afectează relaţiile noastre cu Dumnezeu, care sunt potrivit harului şi dreptăţii Sale; însă întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu, întrerupere care ne privează de bucuria trăirii în lumină, ne conduce în tot felul de conflicte unde vom experimenta cu durere şi cu umilinţă ce înseamnă cu adevărat inima noastră. Dumnezeu Însuşi foloseşte mijloace de corectare pentru a ne smeri şi a ne frânge voinţa. Nu numai căderea în păcat constituie un prilej pentru ca Dumnezeu să acţioneze în sufletul nostru, ci şi tot ceea ce este împietrit şi răzvrătit înlăuntrul nostru. Consecinţa tuturor acestor adevăruri este că experienţele unui suflet care umblă cu Dumnezeu sunt mult mai simple decât cele ale unuia care se poartă cu necredincioşie; şi, nu mai puţin adevărat, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a inimii omeneşti vor fi mult mai profunde în primul caz. Câtă vreme umblăm în comuniune cu El, umblăm în lumină şi avem în prezenţa Lui simţământul continuu al dragostei Sale părinteşti. Fără îndoială că această prezenţă acţionează asupra sufletului nostru pentru a scoate la iveală tot ceea ce nu este în armonie cu lumina. Judecata noastră de sine are loc în prezenţa lui Dumnezeu, este făcută cu simţământul dragostei Lui şi în legătură cu această dragoste. Păcatul poartă caracterul oricărui lucru care nu reprezintă lumină; iar el este judecat nu numai din pricină că nu se află în concordanţă cu sfinţenia, ci şi pentru că nu este compatibil cu dragostea lui Dumnezeu.
Cu inimile curăţite de dragostea lui Dumnezeu şi întărite de părtăşia cu El, harul care lucrează astfel în noi ia locul păcatului care a fost judecat, iar de aici încolo umblarea noastră pe acest pământ reprezintă efectul comuniunii cu Dumnezeu în inimile noastre. Îl purtăm pe Dumnezeu, ca să zicem aşa, prin lume în inimile noastre umplute de dragostea Sa; şi trăind în puterea vieţii lui Hristos, ceea ce Satan ne oferă nu ne mai tentează. Încercările noastre din lume devin un motiv pentru ascultare şi nu pentru păcat, iar prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre ne păzeşte în relaţiile cu oamenii. Vom experimenta dovezile stricăciunii noastre în prezenţa lui Dumnezeu şi în comuniune cu El. Astfel vom judeca păcatul în noi înşine, iar păcatul astfel judecat nu va mai apare în umblarea noastră. Dar dacă nu umblăm în părtăşie cu Dumnezeu şi dacă păcatul nu este judecat în felul acesta, atunci înseamnă că umblăm, mai mult sau mai puţin, cu o voinţă răzvrătită şi cu pofte neosândite. Lucrarea voinţei proprii ne face să fim neliniştiţi, fiindcă nu suntem satisfăcuţi. Dacă suntem satisfăcuţi într-o astfel de stare înseamnă că Dumnezeu a fost uitat. Satan prezintă ispite care corespund cu poftele neosândite; apoi stricăciunea inimii se manifestă printr-o cădere şi prin relaţiile noastre cu Satan, care le iau locul celor cu Dumnezeu. Cunoaşterea stricăciunii inimii noastre nu va fi niciodată aşa de adâncă, aşa de clară şi de adevărată ca cea pe care o obţinem în prezenţa lui Dumnezeu prin lumina Sa. Putem cunoaşte păcatul prin păcat, printr-o conştiinţă rea, în loc de a-l cunoaşte prin lumina lui Dumnezeu Însuşi. Vom fi umiliţi, în loc să fim umili. Credincioşia lui Dumnezeu va restabili sufletul, însă puterea continuă şi lumina crescândă a comuniunii cu El nu vor fi aceleaşi. Este adevărat că vom experimenta răbdarea şi bunătatea Lui, dar nu-L vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum am face-o umblând cu credincioşie şi în părtăşie cu El. Fără îndoială că Dumnezeu Se slăveşte pe Sine în căile Lui cu un astfel de suflet, fiindcă toate lucrurile concură spre slava Lui veşnică; însă cunoaşterea lui Dumnezeu creşte prin comuniunea noastră cu El.
Viaţa lui Avraam şi cea a lui Iacov se dovedesc a fi nişte exemple interesante care vin în sprijinul celor spuse până acum. Ştim că nici legea, nici plinătatea harului nu fuseseră revelate la acel timp. Totuşi, aşa cum vedem în Evrei 11 , principiile vieţii de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu erau în general aceleaşi.
“Toţi greşim în multe feluri”. Avraam însuşi a eşuat în unele ocazii; însă, în general, viaţa lui a fost una de încredere în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care experienţele lui sunt de o altă natură, de o mult mai mare intimitate cu Dumnezeu şi mai limpezi decât cele ale lui Iacov. Istoria lui Avraam este scurtă, fără prea multe incidente, în timp ce comunicările făcute lui de Dumnezeu sunt numeroase şi frecvente. În istoria lui găsim mult despre Dumnezeu şi puţin despre om. Cu o singură excepţie, Avraam a rămas întotdeauna în ţara făgăduinţei. El a fost într-adevăr un străin şi un călător, deoarece canaaniţii locuiau acolo, însă el era în legătură cu Dumnezeu şi umbla înaintea Lui.
Atunci când Dumnezeu îi făcuse pentru prima dată chemarea, el nu răspunsese pe deplin la ea. Este adevărat că şi-a părăsit ţara şi rudenia, dar nu şi casa tatălui său, şi astfel n-a ajuns în Canaan. Fără îndoială că renunţase la multe lucruri; plecase din Ur din Caldeea, însă n-a trecut de Haran. Aşa se întâmplă cu inima care n-a învăţat că aparţine în întregime lui Dumnezeu. Numai dacă ne conformăm chemării lui Dumnezeu putem intra în locul făgăduinţei.
După moartea tatălui său Terah, Avraam a pornit la porunca lui Dumnezeu; s-au îndreptat către ţara Canaanului şi au intrat în ea. Aici vedem poziţia oamenilor cereşti. Aşezaţi, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, într-o poziţie cerească, al cărei simbol este Canaanul, ei locuiesc acolo; ei au totul făgăduit, însă nu posedă nimic încă. Domnul S-a descoperit lui Avraam atunci când l-a chemat. El i Se revelează din nou în locul pe care acum îl cunoştea şi pe care urma să-l aibă în stăpânire. “Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale”. Aşa se prezintă în general încrederea noastră în Dumnezeu, anume că vom poseda cu adevărat în viitor ceea ce acum cunoaştem ca străini.
“Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase”. El Îi slujeşte lui Dumnezeu şi se bucură de părtăşia cu El. De aici pleacă într-un alt loc şi acolo îşi întinde cortul; zideşte din nou un altar Domnului şi cheamă numele Domnului. El este un călător prin ţara făgăduinţei, şi asta reprezintă întreaga lui istorie. Noi suntem aşezaţi în locurile cereşti, ne bucurăm de ele prin credinţă şi avem părtăşie cu Dumnezeu care ne-a aşezat acolo. Cortul şi altarul lui Avraam în acest loc oferă caracterul întregii sale istorii, iar toate experienţele credinţei sunt reprezentate de acest lucru.
Necredinţa îl conduce în Egipt. Acolo n-a avut nici un altar. O roabă egipteană devine după aceea prilejul căderii sale şi un izvor de necaz pentru el. Ea este, aşa cum citim în Galateni 4:24,25 , o imagine a legii, fiindcă legea şi carnea sunt întotdeauna în relaţie una cu alta. Harul lui Dumnezeu îl aduce pe Avraam înapoi; însă nu-şi recapătă altarul până nu se întoarce în locul unde îşi întinsese prima oară cortul. Acolo are din nou părtăşie cu Dumnezeu.
Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt partea lui Avraam. El îl lasă pe Lot să-şi aleagă ce vrea: “‘Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Te rog desparte-te de mine: dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga’. Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte ca Domnul să fi distrus Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales pentru sine toată câmpia Iordanului”. Lot este imaginea credinciosului lumesc. El ia ceea ce pentru moment pare să fie partea cea mai bună şi alege locul peste care atârnă judecata lui Dumnezeu. Avraam renunţase la orice lucru care ţinea de carne, iar Dumnezeu îi arată întreaga întindere a făgăduinţei. El îi oferă o dovadă vizibilă a ceea ce îi dăruise şi îi întăreşte promisiunea pe vecie. Lot, credinciosul lumesc, este biruit de împăraţii lumii. Avraam îl eliberează. Cu slujitorii casei sale el învinge puterea vrăjmaşului şi nu vrea să primească nimic de la lume. El spune către împăratul Sodomei: “Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: ‘Am îmbogăţit pe Avraam’”.
Apoi Dumnezeu Se descoperă către Avraam ca scutul şi răsplata lui cea nespus de mare. El îi făgăduieşte un moştenitor, la o vreme când trupul lui era mort. Îndreptăţit prin credinţă, Avraam primeşte confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu, care Se leagă printr-o jertfă, imagine a jertfei lui Hristos. Apoi îi este arătată moştenirea în amănunt.
Urmând sfaturile cărnii, Avraam doreşte pentru un moment ca făgăduinţa să fie împlinită prin lege, adică prin Agar. Însă el nu face altceva decât să înveţe că este imposibil ca fiul legii să moştenească împreună cu fiul făgăduinţei. După aceea Dumnezeu i Se descoperă din nou ca Cel Atotputernic. El îi spune că va fi tatăl multor popoare şi că Dumnezeu va fi Dumnezeul său pentru totdeauna. Urmaşul potrivit făgăduinţei este promis din nou.
După aceste lucruri Dumnezeu îl vizitează din nou pe Avraam şi îi face făgăduinţa sigură cu privire la apropiata naştere a fiului său. El îl consideră ca pe prietenul Său, spunând: “Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”. Apoi îi împărtăşeşte gândurile Sale cu privire la această lume, iar Avraam conversează cu El cu o pace şi o familiaritate desăvârşite. El se roagă pentru cei care-l uitaseră pe Domnul. A fost necesar ca Avraam să experimenteze din nou, în cazul lui Ismael, că legea produce tristeţe şi amărăciune; iar la curtea lui Abimelec a învăţat că atunci când necredinţa acţionează, nu face altceva decât să producă necazuri şi durere. Însă Dumnezeu, în credincioşia Sa, veghează asupra lui şi asupra mamei urmaşului lui.
După aceea Avraam a fost încercat în cel mai înalt grad, până când a trebuit să renunţe la tot ceea ce era potrivit cărnii, ba chiar şi la făgăduinţe. Însă făgăduinţele într-un Hristos înviat în imagine sunt confirmate lui Hristos Însuşi, şi prin El întregii posterităţi spirituale a lui Avraam.
Prin urmare Avraam a învăţat printr-o cădere că nici legea şi nici făgăduinţele nu sunt de vreun folos pentru carne. Totuşi, în general, experienţele lui caracteristice au constat în pelerinaj şi adorare, în tot timpul cât s-a aflat în ţara promisă. Am remarcat mai devreme că viaţa lui a fost caracterizată de un cort şi de un altar. Întreaga experienţă, întreaga viaţă a lui Avraam cel credincios, a fost alcătuită aproape în întregime din închinare, mijlocire şi descoperiri de la Dumnezeu; astfel că el a învăţat să priceapă aceste revelaţii cu o tot mai mare claritate şi acurateţe. Avraam şi-a petrecut viaţa în locul în care Dumnezeu îl chemase. Descoperirile lui Dumnezeu au fost pentru el bogate, plăcute şi admirabile; felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu a fost intim şi profund; experienţele sale personale au fost fericite şi limpezi; toate acestea din pricină că el a umblat cu Dumnezeu, care i Se descoperise în har.
Acum haideţi să privim mai îndeaproape la viaţa şi la istoria lui Iacov. El a fost moştenitorul aceleiaşi făgăduinţe pe care, ca şi credincios, a preţuit-o. Însă el nu s-a încrezut numai în Dumnezeu. N-a umblat, ca Avraam, în părtăşie zilnică cu Domnul, aşteptând totul de la El. Este adevărat că a primit făgăduinţa, însă experienţele lui au fost foarte diferite de cele ale lui Avraam. Deşi la sfârşitul vieţii a putut să spună: “Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău”, a fost totuşi nevoit să adauge: “Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. Varietatea experienţei sale este o dovadă a necredincioşiei.
Ascultând de sfatul mamei sale, el a folosit mijloace lumeşti pentru a obţine binecuvântarea tatălui său şi a fost obligat, de frica fratelui său înşelat, dar lumesc, să părăsească ţara făgăduinţei. Acum poziţia lui este schimbată în totalitate; necredinţa l-a îndepărtat de ţara promisă. Pelerinajul lui nu este prin ţară, ca cel al lui Avraam, ci în afara ei. Este adevărat că Dumnezeu veghează asupra lui, că îl îngăduie şi îl păzeşte; dar el nu umblă cu Dumnezeu. Iacov nu are nici un altar până când se întoarce, după un periplu de experienţe dureroase. El n-a avut părtăşie deplină cu Dumnezeu până când nu s-a reîntors în locul unde se bucurase ultima dată de descoperirea lui Dumnezeu şi unde fusese întărit prin făgăduinţele Lui. Timp de douăzeci şi unu de ani el a avut de a face cu oameni care l-au înşelat şi l-au asuprit, în timp ce Dumnezeu l-a păzit în taină; însă nu era cu putinţă ca Iacov să aibă un altar în afara ţării făgăduinţei.
Şi noi ne închinăm lui Dumnezeu şi avem comuniune cu El atâta vreme cât ne aflăm în duh în locurile cereşti, acolo unde Dumnezeu Însuşi ne-a oferit locul care ne aparţine prin har. Dar dacă ieşim de acolo, nu putem avea părtăşie cu Dumnezeu, deşi El ştie cum să ne păzească prin harul şi credincioşia Sa.
La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani Dumnezeu îi porunceşte lui Iacov să se întoarcă. El trebuie să fugă de socrul său ca un om vinovat. Este imposibil să nu fim întinaţi de lume dacă am pierdut părtăşia cerească cu Dumnezeu; şi este dificil să nu purtăm vreo trăsătură lumească dacă abandonăm această părtăşie. Însă Dumnezeu este credincios. Din acest moment începe o nouă serie de experienţe pentru Iacov (aşa cum sunt ele numite în general), dar care nu sunt altceva decât efectele depărtării sale de Dumnezeu.
Scăpat de Laban, Iacov îşi continuă călătoria către Canaan, iar Dumnezeu, pentru a-l mângâia şi întări, trimite o oştire de îngeri în întâmpinarea lui. Totuşi, în ciuda acestei încurajări din partea lui Dumnezeu, necredinţa, pe care simpla izbăvire din pericol nu o poate distruge, readuce teama în inima lui Iacov cu privire la fratele său Esau. Nu poţi să scapi de dificultăţile de pe drumul credinţei încercând să le eviţi; trebuie să le depăşeşti prin puterea lui Dumnezeu. Iacov şi-a atras aceste necazuri din pricină că nu se încrezuse în Dumnezeu. Oştirea Lui a fost uitată, iar armata lui Esau, care nu mai purta în inimă ură faţă de fratele său, l-a înspăimântat pe sărmanul Iacov. A folosit apoi tot felul de mijloace pentru a îmblânzi presupusa mânie a fratelui său. A trimis turmă după turmă, iar acest lucru mai mult a făcut ca să se arate starea inimii lui Iacov decât s-o schimbe pe cea a lui Esau. Iacov totuşi se gândeşte la Dumnezeu; Îi reaminteşte că El i-a spus să se întoarcă în ţară; Îl imploră să-l scape din mâinile fratelui său. Se gândeşte la starea în care era când părăsise Canaanul şi recunoaşte că Dumnezeu îi dăduse toate averile. Însă rugăciunea lui scoate la iveală o frică neîntemeiată. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de făgăduinţele Lui, ca şi cum ar fi fost posibil ca El să le fi uitat! Este adevărat că există credinţă în această rugăciune, însă efectul necredinţei produce o imagine învălmăşită şi confuză. Sărmanul Iacov nu şi-a trimis doar turmele pentru a-l împăca pe Esau, ci acum îşi trimite întreaga familie peste pârâu iar el rămâne singur în urmă. Inima îi este plină de spaimă. Însă Dumnezeu, care e la cârma tuturor lucrurilor, îl aşteaptă chiar aici. Deşi El nu avea să-i îngăduie lui Esau să se atingă nici măcar de un fir de păr al lui Iacov, a trebuit totuşi să-l judece pe acesta din urmă şi să-l aducă în lumina prezenţei Sale; fiindcă Iacov nu putea în vreun alt fel să se bucure împreună cu Dumnezeu de ţara făgăduinţei. Dumnezeu Se luptă cu el în întuneric până la ivirea zorilor. Iacov nu se luptă aici de bunăvoie cu Dumnezeu, ci Dumnezeu luptă împotriva lui.
El n-a putut să-l binecuvinteze în mod simplu, ca pe Avraam; a trebuit ca mai întâi necredinţa inimii lui să fie corectată. Iacov trebuie să experimenteze efectele purtării sale; trebuie chiar să sufere din pricină că Dumnezeu îl va binecuvânta. Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este la lucru în toate aceste împrejurări. El îl întăreşte pe Iacov în timpul conflictului în care trebuie să se angajeze pentru a obţine binecuvântările. De asemenea, Iacov va trebui să poarte o dovadă neîntreruptă a slăbiciunii sale şi a necredincioşiei de dinainte. A fost lovit în încheietura coapsei în timp ce Dumnezeu Se lupta cu el. Şi nu numai atât, însă Dumnezeu refuză să-i descopere numele Său. Îl binecuvintează pe Iacov, îi dă un nume în amintirea luptei credinţei sale, însă nu-Şi descoperă numele. Cât de mare este diferenţa aici între Iacov şi Avraam! Dumnezeu Şi-a descoperit numele faţă de Avraam fără ca acesta să-I ceară acest lucru, pentru ca el să-L cunoască pe deplin; asta fiindcă Avraam a umblat cu El în puterea acestei descoperiri. El n-a avut nici un conflict cu Dumnezeu şi, departe de a se teme de vreuna din rudele lui, el a biruit pe împăraţii acestei lumi. Avraam a fost ca un prinţ printre locuitorii ţării. Dumnezeu a vorbit cu el frecvent şi, în loc să se lupte cu El pentru a obţine o binecuvântare pentru sine însuşi, Avraam a mijlocit pentru alţii. El a văzut judecata lumii de pe locul înalt unde fusese în părtăşie cu Dumnezeu. Să ne întoarcem la istoria lui Iacov.
În ciuda tuturor lucrurilor, frica nu-l părăseşte niciodată. Binecuvântat fiind de Dumnezeu prin acea luptă, el tot tremură înaintea fratelui său Esau. Îşi împarte copiii şi nevestele după măsura afecţiunii sale pentru ei, aşa încât cei pe care-i iubea cel mai mult erau la cea mai mare distanţă de Esau. Numai după toate acestea merge să-şi întâmpine fratele. Totuşi îl înşeală din nou. Refuză oferta unei escorte propusă de Esau şi îi promite că îl va urma până la Seir, însă se duce la Sucot.
Acum Israel (Iacov) este în ţară; din pricină că inima sa a fost îndelung obişnuită cu starea unui călător fără Dumnezeu, el nu ştie cum să devină un pelerin alături de Acesta. Cumpără un ogor lângă Sihem şi se aşează într-un loc unde Avraam a fost doar un străin şi în care, cunoscând voia lui Dumnezeu, el nu posedase nici măcar atât pământ cât să-şi pună talpa piciorului. La Sihem Iacov zideşte pentru prima oară un altar al cărui nume evocă binecuvântările lui Israel, nu însă şi numele Dumnezeului făgăduinţelor. El numeşte altarul “Domnul este Dumnezeul lui Israel”. Gratitudinea, după cum se vede, recunoaşte binecuvântarea pe care Iacov a primit-o, însă Dumnezeul care l-a binecuvântat nu-i este încă descoperit.
Vedem apoi corupţie şi violenţă în familia sa. Mânia fiilor săi, cruzi şi fără frică de Dumnezeu, îl scoate pe Iacov din odihna lui falsă, care nu fusese întemeiată pe Dumnezeu; însă din nou credincioşia Acestuia îl păzeşte. Până acum Iacov nu se gândise la locul unde Dumnezeu Însuşi îi făcuse făgăduinţa atunci când pleca din ţară, şi unde Iacov promisese să se închine atunci când avea să se întoarcă cu ajutorul Lui. Acum Dumnezeu îl trimite la acolo şi îi spune: “Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi S-a arătat când fugeai de fratele tău Esau”. Dumnezeu, care-l păzise, îl călăuzise şi îl disciplinase, îl pregătise astfel să intre în părtăşie cu El. Însă era nevoie ca mai întâi să-şi părăsească locuinţa falsă, unde Dumnezeu nu Se afla. Trebuia să locuiască la Betel (casa lui Dumnezeu) şi în chiar locul acela să zidească un altar Dumnezeului care i Se descoperise prima oară. Vedem aici efectul instantaneu al prezenţei lui Dumnezeu cu Iacov, o prezenţă pe care încă nu învăţase s-o cunoască, în ciuda tuturor experienţelor sale până în acel moment. Conştienţa acestei prezenţe i-a reamintit imediat de dumnezeii străini care se aflau încă printre lucrurile sale.
Aceşti dumnezei falşi reprezentau efectul legăturii sale cu lumea; Rahela, de frica lui Laban, îi ascunsese sub samarul cămilei. Iacov ştia bine că ei se aflau acolo; totuşi a spus familiei sale şi tuturor celor ce erau cu el: “‘Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; şi acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine pe drumul pe care am mers’. Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a ascuns sub stejarul de lângă Sihem”. Conştienţa prezenţei lui Dumnezeu l-a făcut să-şi aducă aminte de dumnezeii străini şi a trezit în sufletul lui convingerea că aceşti dumnezei, obiectele de închinare ale acestei lumi, nu pot fi niciodată păstraţi împreună cu un Dumnezeu credincios. Nimic altceva nu putea trezi această convingere. Nici o altă experienţă posibilă nu poate avea vreodată efectul pe care prezenţa lui Dumnezeu îl produce într-un suflet. Experienţele sunt de folos pentru a ne smeri; ele sunt un mijloc de a ne dezbrăca de noi înşine. Totuşi numai prezenţa lui Dumnezeu ca lumină este cea care ne poate face să ne osândim pe noi înşine, dându-ne în acelaşi timp putere să ne curăţim de cei mai înrădăcinaţi şi bine ascunşi idoli. Avraam n-a avut nimic de a face fie cu idolii lui Iacov, fie cu experienţele lui.
Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste vrăjmaşii lui Iacov, aşa încât ei nu l-au urmărit, în ciuda violenţei ucigaşe a fiilor săi. Acum Dumnezeu Se putea descoperi lui Iacov; şi deşi el rămăsese şchiop, totul a mers înainte ca şi cum n-ar fi trecut prin nici o experienţă. Iacov a trebuit să vină la Betel, de unde plecase. Acolo el a zidit un altar Dumnezeului care îi făcuse făgăduinţele şi care îi fusese totdeauna credincios. Numele altarului său nu ne mai reaminteşte de Iacov cel binecuvântat, ci de Cel care binecuvintează şi de casa Lui. Nu mai este numit altarul Domnului, Dumnezeului lui Israel, ci altarul Dumnezeului Betelului, adică al casei lui Dumnezeu. El îi vorbeşte acum lui Iacov, fără să pomenească nimic despre experienţele pe care acesta le avusese. Acestea fuseseră necesare pentru disciplinarea lui Iacov şi pentru a-l goli de sine, din pricină că fusese necredincios. Dumnezeu i Se descoperă acum fără să fie chemat. Citim că Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov după întoarcerea lui din Padan-Aram şi l-a binecuvântat. I-a pus numele Israel, ca şi cum nu i l-ar fi dat înainte, şi îi descoperă numele Său fără ca Iacov să-i fi cerut acest lucru. Acum vorbeşte cu el aşa cum făcuse odinioară cu Avraam. Îi reînnoieşte făgăduinţele şi le întăreşte, cel puţin pe cele cu privire la Israel. Iar după ce i-a comunicat toate aceste lucruri, Dumnezeu S-a înălţat de la el, ceea ce ne indică faptul că îl vizitase.
Iacov deci s-a întors atunci, după o serie de experienţe, în locul unde putea avea părtăşie cu Dumnezeu – s-a întors în poziţia în care, prin harul lui Dumnezeu, Avraam se menţinuse aproape tot timpul. Iacov este un avertisment pentru noi, însă Avraam este un exemplu. Cel dintâi, este adevărat, L-a găsit din nou pe Domnul datorită harului Său, dar n-a avut experienţe aşa de numeroase şi de binecuvântate ca cel de-al doilea, şi nici nu s-a rugat pentru alţii. Cel mai înalt punct atins de Iacov este punctul de început al lui Avraam, starea de suflet normală a acestuia din urmă. Cu excepţia câtorva căderi, aceasta a fost starea obişnuită a lui Avraam, starea în care el a trăit. Avraam “a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său”. Însă Iacov a spus: “Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. El şi-a sfârşit viaţa în Egipt. Experienţele lui Iacov sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima omului. Experienţele lui Avraam sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu.
Am descris trei feluri de experienţe:
1. Cele care au loc sub lege, poziţia credinciosului nefiind cunoscută; sau, chiar când este cunoscută, respectivul se află acolo, avându-şi inima tot timpul sub lege.
2. Experienţele pe care cineva le are cu privire la propria-i inimă, din momentul în care umblă departe de poziţia unde Dumnezeu i Se revelează pentru a alimenta şi păstra comuniunea.
3. Experienţele simple şi binecuvântate pe care sufletul le are umblând cu Dumnezeu, în locul în care El ne-a aşezat, pentru a ne bucura de părtăşia cu El, în smerenie şi cu recunoştinţă. Acestea din urmă sunt experienţe a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu, care ne introduc în cunoaşterea planurilor Sale şi a dragostei pline de credincioşie care este conţinută în ele. Aceste experienţe constau într-o părtăşie intimă cu Dumnezeu Însuşi; celelalte sunt, aşa cum am spus, experienţele dureroase a ceea ce înseamnă inima omului, între care cel mai înalt lucru – foarte preţios pentru noi – este că Dumnezeu rămâne credincios în mijlocul necredincioşiei noastre şi că El este răbdător cu nechibzuinţa noastră prin care ne depărtăm de prezenţa Lui.
Privilegiul nostru este să umblăm ca Avraam; refugiul nostru, atunci când suntem necredincioşi, este că Dumnezeu rămâne credincios şi ne scoate din orice primejdie până la sfârşit. Dumnezeu să ne dea harul să stăm lângă El şi să umblăm cu El, astfel încât experienţele noastre să aibă ca sfârşit o tot mai mare cunoaştere a dragostei şi a naturii Lui (Coloseni 1:9-12 ).