Acest subiect este nevoie să fie dezvoltat mai mult; pentru că acum nu este vorba de suveranitatea lui Dumnezeu primindu-l pe păgân şi cruţând prin îndurare o rămaşiţă dintre iudei, ci de respingerea lui Israel, ca popor, şi de problema de a şti dacă această respingere era finală. Dorinţa inimii apostolului era ca Istrael să fie mântuit (capitolul 10:1).
El mărturiseşte râvna pe care o au pentru Dumnezeu; numai că această râvnă nu era potrivit cunoştinţei; apoi, el dezvoltă acest ultim punct pentru a explica respingerea lor. Capitolul următor se ocupă de problema de a şti dacă respingerea lor este finală sau nu. Ei nu cunoşteau dreptatea lui Dumnezeu, acest mare subiect al epistolei, şi căutând să-şi stabilească propria lor dreptate sub lege, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu. Această dreptate, era Hristos; şi Hristos era sfârşitul legii: în ceea ce priveşte dreptatea, El punea în mod absolut sfârşit legii, pentru orcine crede. „Îndrumătorul” îşi îndeplinise slujba „până la credinţă” faţă de cei care fuseseră puşi sub ea până la timpul rânduit de Tatăl (*) şi, pe lângă aceasta, în mod practic şi folositor de asemenea, faţă de multe suflete, deoarece cea mai mare parte a credincioşilor sunt sub lege. Atunci Fiul a venit şi întreaga economie şi dispensaţia legii au luat sfârşit. Aşa a fost în dispensaţie - ei nu puteau avea doi soţi în acelaşi timp; - şi este aşa în conştiinţă, deoarece acesta este gândul şi adevărul lui Dumnezeu: au fost introduse o altă bază şi un alt mijloc al dreptăţii. Primul era prin fapte; al doilea era dreptatea lui Dumnezeu, devenită a noastră, prin credinţă în Hristos care L-a glorificat în mod desăvârşit pe Dumnezeu. Hristos pune capăt cerinţelor drepte ale lui Dumnezeu faţă de noi potrivit legii, care înseamnă condamnarea şi moartea; El Însuşi este dreptatea noastră, pentru noi care credem prin har.
(*) Vedeţi Galateni 3:23-29 ; 4:1-7 .
Punctul particular pe care apostolul îl face să iasă în evidenţă aici, este că Hristos este „sfârşit al legii”. Aceasta s-a întâmplat cu ea cât priveşte dreptatea; Hristos îi ia locul. Legii nu-i păsa decât de un lucru: ca persoana pusă sub autoritatea sa să o împlinească. Ea spune: „Omul care practică acestea va trăi prin ele”; şi acesta este un lucru cu desăvârşire drept. Dreptatea care este pe principiul credinţei vorbeşte cu totul altfel; ea spune: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit” (versetul 9); adevăratul punct de discutat este mântuirea păcătosului, şi nu respectarea legii pentru a trăi.
Pasajul din capitolul 30 din Deuteronom, citat de apostol, se raportează la un timp când chestiunea responsabilităţii cu privire la respectarea legii era închisă, şi când poporul, fiind rob din cauza păcatelor sale, şi respins pentru că nu păzise legea, nu mai era vorba să o respecte pentru a trăi.
Apostolul Îl introduce atunci pe Hristos ca speranţă, ceea ce era pentru iudeu: numai prin El, chiar pentru speranţele iudaice, legea putea fi scrisă în inimă potrivit noului legământ; - apoi el arată că Hristos este Cel la care Israel era învăţat să privească. Dar, dacă este astfel, uşa este deschisă pentru păgânul care crede: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine”. Pretutindeni unde Cuvântul era în inimă şi în gură, adică era Cuvântul credinţei, care era vestit, mântuirea aparţinea sufletului; aceasta se întâmplase cu legea, şi credinţa nu era legea - era un cu totul alt principiu al dreptăţii: legea vorbea de o modalitate, credinţa de o alta. Principiul care deschidea uşa păgânului era altfel stabilit, învăţătura egalităţii dintre iudeu şi păgân apărea într-un mod admirabil, în contrast cu aplicaţia care a fost făcută în capitolul 3. Acolo aveam: „Nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit...”; aici: „Nu este deosebire între iudeu şi grec; pentru că acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă”; pentru că „oricine” (remarcaţi cum insistă apostolul asupra acestui cuvânt), „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” - în consecinţă un păgân care credea.
Aplicaţia originară şi imediată a pasajului din Ioel (Ioel 2:3 ), era eliberarea în Sion, pentru o rămăşiţă; dar Dumnezeu exprimase binecuvântarea în termeni care deschideau uşa şi păgânului, când avea să vină timpul; ori, acest plan al harului Său era mult mai important decât avantajul iudeu. El presupunea mărturia care L-a făcut cunoscut pe Domnul pe care ei trebuia să Îl cheme în ajutor.
Ceea ce precedă aduce expunerea poziţiei relativ la iudeu şi la păgân, sub această mărturie. Mărturia în har anunţată lui Israel, era o învăţătură bine cunoscută în Vechiul Testament; apostolul citează astfel, cu privire la subiectul său; Isaia 52:7 .
Dar (versetul 16) nu toţi au ascultat de mărturie; este ceea ce declară Isaia 53:1 , spunând: „Cine a crezut cele auzite de la noi?” Astfel credinţa vine din cele auzite (versetul 17) - din mărturia auzită - şi aceasta este prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar păgânii nu sunt obiectul mărturiei lui Dumnezeu? Dumnezeu nu trimisese mărturie? Mărturia lui Dumnezeu fusese trimisă pentru păgâni: „Glasul lor a ieşit pe tot pământul...” (versetul 18). Principalul scop al apostolului este, cred eu, să arate aici că, în intenţia lui Dumnezeu, mărturia Lui trebuia să meargă pe tot pământul, şi nu să indice cum s-ar înfăptui acest lucru. Nu avea Israel nici o cunoaştere despre această introducere a păgânilor? Vechea mărturie a capitolului 32 din Deuteronom demonstra contrariul. Când, la început, Dumnezeu l-a despărţit pe Israel pentru a face din el o naţiune înaintea lui, Moise anunţă că acest „popor nechibzuit şi neînţelept” Îl va părăsi pe Dumnezeu. Dumnezeu îi va provoca la gelozie prin cei care nu erau o naţiune (versetul 19). Dar Isaia îndrăzneşte şi spune: Dumnezeu, spune el, a fost găsit de cei (păgânii) care nu Îl căutau; şi S-a arătat celor (din nou păgânii) care nu se interesau de El; iar cât priveşte Israel, „toată ziua Mi-am întins mâinile către un popor neascultător şi împotrivitor cu vorba”. Harul nu lipsise, dar nu găsise răspuns. Dumnezeu strigase în zadar: divorţul se produsese (vedeţi Isaia 50 ).