comori.org
comori.org

Poarta cea strâmtă

Christian Briem

Parabola despre „poarta cea strâmtă“ este, la fel ca parabolele precedente, o parte componentă din predica de pe munte, aşa cum ni le prezintă Evanghelia după Matei. Luca ne dă aceeaşi parabolă, dar într-un cu totul alt context.

poarta cea stramta

Este remarcabil că Domnul Isus încheie predica de pe munte, în care El expune principiile Împărăţiei cerurilor, cu patru avertizări. Fiecare avertizare conţine două lucruri, care au însă caracteristica supraordonată comună, dar în rest sunt deosebite una de alta pe cât de mult posibil: două porţi şi două căi (Matei 7:13-14 ), doi pomi (versetele 17-20), două tipuri de mărturisitori (versetele 21-23) şi doi zidari (versetele 24-27).

În cadrul acestei lucrări ne vom ocupa numai cu prima şi ultima pereche. Pentru început ne vom îndrepta atenţia spre parabola despre „poarta cea strâmtă şi despre calea îngustă“ din Evanghelia după Matei.

Poarta cea strâmtă în Evanghelia după Matei

Intraţi pe poarta cea strâmtă! Pentru că lată este poarta şi largă este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea; pentru că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc“ (Matei 7:13, 14 ).

Exista şi există încă un tablou care reprezintă calea îngustă şi calea largă. Odinioară, acest tablou se găsea în multe case ale credincioşilor. Pe calea cea largă se înghesuie mulţi oameni. Ei poartă tot felul de poveri şi bagaje cu ei. Calea largă este fără mari cotituri şi merge lin, pe lângă tot felul de locuri ale plăcerii. La final, calea dă într-o poartă lată, în spatele căreia ard cu vâlvătaie flăcările iadului. Calea îngustă, în schimb, este pustie şi în urcuş, şi merge în sus cu multe cotituri. Numai ici-colo se vede câte un călător pe ea, care cu osteneală urcă. La capătul căii este reprezentată poarta spre cer. – Eu însumi am privit uneori acest tablou şi întotdeauna m-a impresionat. Da, aşa este: aceste două căi există şi de asemenea aceste două puncte finale! Dacă ar şti oamenii încotro merg!

Chiar dacă acest tablou prezintă în multe amănunte ceea ce este corect, totuşi într-un punct se abate de la tabloul pe care îl oferă aici Domnul Isus: în tabloul Său, poarta strâmtă şi poarta lată se află la începutul respectivelor căi. Se poate ajunge pe calea îngustă, care duce la viaţă, numai dacă se merge prin „poarta strâmtă“. Aceasta este învăţătura care ni se dă aici. Greutatea este pusă pe poarta strâmtă şi pe necesitatea de a o folosi. Calea îngustă urmează după poarta strâmtă.

În Ioan 10 , Domnul Isus Se numeşte pe Sine „uşa“ şi spune: „Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit“ (versetul 9). Numai prin credinţa în El şi astfel prin naşterea din nou se poate ajunge pe calea vieţii (Ioan 3:3-16 ). Dar de ce este poarta „strâmtă“? Deoarece strâns legată de „credinţa în Domnul nostru Isus Hristos“ trebuie să fie şi „pocăinţa faţă de Dumnezeu“ (Fapte 20:21 ). Omul trebuie să fie adus până acolo, încât să recunoască ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu şi trebuie să se recunoască pe sine ca deplin pierdut şi stricat. Aceasta nu este uşor. Când Petru, în ziua Rusaliilor, le-a prezentat iudeilor păcatele lor, „au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Ce să facem, fraţilor?» Şi Petru le-a zis: «Pocăiţi-vă...»“ (Fapte 2:37, 38 ).

Cât de greu le vine mai ales oamenilor religioşi să recunoască faptul că trebuie să renunţe la dreptatea lor proprie şi că pot să se bazeze numai pe harul lui Dumnezeu! Ei ar dori să-şi „câştige“ plăcerea lui Dumnezeu într-un mod sau altul. În acest sens, gândirea lor este deseori nobilă şi nu evită nicio osteneală să facă binele şi să respecte valorile de bază creştine. Dar la trecerea prin poarta strâmtă, aceştia trebuie să renunţe la orice îndreptăţire de sine şi să lase afară orice laudă a cărnii. Dar deoarece de regulă tocmai aceasta se loveşte de o împotrivire interioară, se găsesc aşa de mulţi pe calea cea largă, care duce la pierzare.

Poarta lată stă atrăgătoare în faţa lor, dar este o intrare pe care şi-au făcut-o după propriile lor închipuiri. Ei consideră că pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu cu formele lor creştine şi, evitând naşterea din nou, să poată savura binecuvântările creştinismului. În realitate însă sunt pe calea spre pierzare şi merg într-acolo împreună cu toţi „păcătoşii nelegiuiţi“. Nu este aceasta o constatare zguduitoare?

Cele două căi

Poţi fii fie pe o cale, fie pe cealaltă. O cale de mijloc nu există, nici un loc de mijloc după acest timp. Să observăm ceea ce prezintă Domnul: El arată două porţi, două căi, două grupe de călători, două ţinte. În această viaţă eşti fie pe calea cea îngustă, fie pe calea largă, te îndrepţi fie spre viaţă, fie spre pierzare în veşnicie.

Când vorbeşte Domnul despre „pierzare“, foloseşte pentru aceasta un cuvânt (greceşte: apóleia), care nu înseamnă „desfiinţare“ sau „distrugere“ (Sfânta Scriptură nu cunoaşte acest gând), ci „ruină sau decădere foarte mare, definitivă, pierzare irevocabilă“. În acest sens, cuvântul este folosit de mai multe ori în Noul Testament, pentru a descrie starea după moarte şi despărţirea veşnică de viaţa adevărată, divină (Ioan 17:12 ; Romani 9:22 ; Filipeni 1:28 ; 3:19 ; 1. Timotei 6:9 ; Evrei 10:39 ; 2. Petru 2:1, 3 ; 3:16 ; Apocalipsa 17:8, 11 ).

Cale îngustă sau cale largă aici, viaţă sau pierzare în veşnicie – aceasta este realitatea pe care fiecare trebuie să o privească. Faptul că mulţi merg pe calea cea largă, nu dovedeşte corectitudinea ei. Nu acolo unde este masa de oameni este adevărul. Deja în Vechiul Testament, Dumnezeu avertizează: „Să nu te iei după cei mulţi, ca să faci rău“ (Exod 23:2 ).

Chiar şi după ce ai intrat pe poarta cea strâmtă, este nevoie de energie mare, este nevoie de o hotărâre serioasă a inimii pentru a te separa de masa mare de oameni şi pentru a merge cu orice preţ o „cale îngustă“. Daniel a luat această hotărâre în inima sa (Daniel 1 ), iar Barnaba i-a îndemnat pe credincioşii tineri din Antiohia să rămână cu hotărâre de inimă la Domnul (Fapte 11:23 ). A rămâne la Domnul, a stărui în credinţă şi a fi gata să treci prin necazuri multe pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (14:22), toate acestea descriu foarte bine calea îngustă.

Desigur, nu este la voia întâmplării faptul că cuvântul grecesc pentru „îngust“ (greceşte: tethlimméne = îngustat) este înrudit cu cuvântul „thlípsis“, care înseamnă „necaz, strâmtorare, apăsare, întristare, lipsă, teamă“. Aşa cum pocăinţa şi naşterea din nou reprezintă poarta de intrare, tot aşa sfinţenia este caracteristica acestei căi înguste. Aceasta însă include într-o lume duşmănoasă faţă de Dumnezeu necaz, strâmtorare şi prigoană. Nu este deloc o cale lipsită de bucurie, dar realizarea sfinţeniei lui Dumnezeu şi urmarea voii Sale o face să fie o cale „îngustă“.

Faptul că doar puţini găsesc această cale nu este din cauza harului lui Dumnezeu, ci din cauză că acesta este respins. Se doreşte să se intre pe poarta lată şi să se ia cu sine pe calea largă tot ce place ochiului şi tot ce iubeşte carnea. Nu-mi pot imagina o descriere mai reprezentativă a căii „largi“ şi „înguste“ decât acel cuvânt din prima epistolă a lui Petru: „ ...ca să nu mai trăiască restul timpului în carne pentru poftele oamenilor (calea lată), ci pentru voia lui Dumnezeu (calea îngustă)“ (1. Petru 4:2 ). Să cugetăm: „savurarea păcatului“ este numai pentru un timp scurt (Evrei 11:25 ), dar sfârşitul tuturor este veşnic – este iadul, condamnarea veşnică!

Dar cei care merg pe calea îngustă au găsit calea sau poarta strâmtă: „şi puţini sunt cei care o găsesc“. Desigur, aceasta nu este propriul lor merit, ci totul se datorează numai harului lui Dumnezeu, despre care tocmai am vorbit. Poarta lată şi calea largă, dimpotrivă, nu trebuie să fie „găsite“, ele sunt deschise pentru toţi şi vizibile. Dar poarta strâmtă şi calea îngustă „se găsesc“ sub bunătatea lui Dumnezeu. Cu privire la această găsire se pare că apare gândul unei surprize pline de bucurie, la fel ca în cele trei parabole din Luca 15 .

Poarta strâmtă şi uşa închisă din Evanghelia după Luca

Motivul pentru parabola despre „poarta strâmtă“ din Evanghelia după Luca este că cineva L-a întrebat pe Domnul dacă sunt puţini cei care sunt salvaţi. Întregul pasaj prezintă parabola într-un context iudaic. Probabil, cel care a întrebat, a dorit să ştie dacă rămăşiţa iudaică, care va fi ocrotită de judecata viitoare, va fi compusă din mulţi sau puţini. Domnul nu răspunde direct la această întrebare inutilă în sine şi speculativă. Răspunsul Său indică mai degrabă spre „cine“ decât spre „cât de mulţi“:

Străduiţi-vă să intraţi pe uşa ce strâmtă; pentru că, vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea“ (Luca 13:24 ).

A-L primi pe Domnul Isus în acel timp, când El a umblat pe pământ, însemna a intra pe poarta strâmtă. Iudeii trebuiau să năzuiască spre aceasta. Am văzut deja că aceasta se putea face numai prin pocăinţă şi credinţă. Într-adevăr, Domnul răspunde cu o dublă parabolă. El adaugă la parabola despre „poarta strâmtă“ şi parabola despre „uşa închisă“:

Îndată ce Stăpânul casei Se va ridica şi va închide uşa, şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, spunând: «Doamne, deschide-ne», şi El, răspunzând, vă va spune: «Nu vă ştiu de unde sunteţi», atunci veţi începe să spuneţi: «Am mâncat înaintea Ta şi am băut, şi pe străzile noastre ne-ai învăţat.» Şi El va zice: «Vă spun: nu vă cunosc de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii nedreptăţii.» Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi profeţii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi apus, şi de la nord şi sud, şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi, iată, sunt unii din urmă care vor fi întâi şi sunt unii dintâi care vor fi în urmă“ (versetele 25-30).

Dacă Domnul Isus spune în versetul 24 că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea, atunci El nu porneşte de la premisa şi nici nu spune că aceştia au încercat să intre prin poarta strâmtă. Cine doreşte cu seriozitate să intre prin poarta strâmtă va avea reuşită prin harul lui Dumnezeu. Nu, El spune simplu, că ei vor căuta să intre în Împărăţia lui Dumnezeu şi nu vor putea. Problema sau dificultatea, de care s-ar fi temut ei, nu era că poarta ar fi prea strâmtă, ci că uşa va fi închisă cândva. De aceea expresia aceasta a Domnului în ultima parte din versetul 24 poate fi înţeleasă corect numai dacă se foloseşte parabola despre „uşa închisă“ pentru explicaţie. De aici rezultă clar că Domnul Se adresează cu răspunsul Său nu numai celui care a întrebat, ci îi avertizează şi pe toţi aceia care au auzit atunci vestea Sa şi au lepădat-o.

Masa mare a poporului iudaic s-a comportat indiferentă sau chiar duşmănoasă faţă de El. Domnul îi avertizează: dacă vor rămâne în această stare, într-o zi vor fi afară. În acel timp erau necesare exerciţii adânci ale inimii, o străduinţă serioasă pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ar încerca acum să intre fără aceste exerciţii de inimă, cum este pocăinţa şi credinţa, atunci vor sta mai târziu afară. Atunci, ei se vor „strădui“, vor striga cu seriozitate şi vor bate la uşă..., dar vor găsi o uşă închisă. Cu alte cuvinte: Dacă L-au lepădat pe Domnul Isus în smerirea Sa, vor fi lepădaţi de El în ziua gloriei Sale.

Gândul străduinţei uneşte cele două parabole şi face răspunsul Domnului atât de clar, dar şi atât de serios. Cuvântul folosit de Domnul pentru „a se strădui“ (în limba greacă agonízomai = a se strădui, a tinde cu mare râvnă spre ceva) este folosit adesea în legătură cu întrecerile atletice. Dimensiunea însemnătăţii date cuvântului în limba greacă arată clar şi că nu este vorba de obţinerea fericirii veşnice, ci de o căutare cu seriozitate după această fericire. Această însemnătate a cuvântului este subliniată prin faptul că el apare în Coloseni 4 : „ ...luptându-se întotdeauna pentru voi în rugăciune“ (versetul 12). Numitorul comun al acestor două parabole este deci: străduiţi-vă acum într-un mod corect, pentru ca odată să nu vă străduiţi în zadar.

Aceasta este învăţătura Domnului în Evanghelia după Luca – o învăţătură şi avertizare, care în sens figurat sunt valabile şi pentru noi astăzi. Câţi nu se declară în exterior de partea creştinismului, dar nu sunt dispuşi să meargă calea simplă a mântuirii, aşa cum am văzut-o! Odată vor începe şi ei, stând afară, să bată la uşă şi să spună: „Doamne, deschide-ne!“ Dar atunci timpul harului va fi trecut, iar uşa va rămâne pentru ei închisă. Dinăuntru vor auzi vocea Domnului, pe care L-au desconsiderat aici: „Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii“ (a se compara cu Matei 7:22, 23 ).

În parabolele Domnului găsim de câteva ori o uşă închisă. Când Domnul Se găseşte în spatele uşii încuiate şi este descris ca fiind înăuntru, atunci aceasta prezintă gândul groaznic de a fi exclus pentru totdeauna de la binecuvântările Împărăţiei lui Dumnezeu şi ale cerului. În afară de acest text, avem acest sens şi în parabola despre cele zece fecioare (Matei 25:1-13 ): Domnul este înăuntru, iar făţarnicii şi mărturisitorii fără viaţă sunt afară. În parabola despre stăpânul care se întoarce de la nuntă din Luca 12 , El este afară şi bate: El aşteaptă de la slujitorii Săi să-L aştepte cu dragoste pe El şi revenirea Sa (versetul 36). Dar cu alte amănunte ne vom ocupa doar atunci când vom ajunge la aceste parabole.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *