comori.org
comori.org

Omul durerii

J. N. Darby

Îmi este oarecum greu să vorbesc despre subiectul pe care-l avem înainte, nu din pricina învăţăturii cuprinse în el, ci pur şi simplu din cauza perfecţiunii despre care este vorba aici. Căci oriunde Hristos este prezentat în desăvârşirea caracteristică Lui, gândurile noastre devin aşa de nepotrivite, iar excelenţa Domnului le depăşeşte atât de mult. El este suficient pentru a fi plăcerea Tatălui şi cu siguranţă că ar trebui să fie şi a noastră. Însă este important ca inimile noastre să fie ocupate cu El, aşa cum S-a aflat El în starea Lui smerită. Acum Se află la dreapta lui Dumnezeu, iar ca să fim schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, trebuie să privim la El în slavă. Însă atunci când căutăm să avem în noi gândul lui Hristos, trebuie să privim la El aici jos. Astfel, în Filipeni 2 , ni se spune: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” – când s-a întâmplat asta? Atunci când Acela care avea chipul lui Dumnezeu n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor; atunci, când a fost găsit la înfăţişare ca un om, El S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

Sunt două etape în coborârea Lui: prima, când, având chipul lui Dumnezeu, El S-a coborât pentru a fi om; iar a doua, atunci când El, care S-a smerit atât de mult, S-a făcut ascultător până la moarte de cruce.

Acesta este felul în care El S-a coborât din slava lui Dumnezeu – S-a coborât aici pe pământ: nimic nu L-a putut opri. În pasajul de care ne ocupăm El Se află înaintea oamenilor. Când a îndepărtat păcatul a fost singur cu Dumnezeu. Totul a fost întuneric acolo. Omul făcuse tot ce putuse mai rău, la fel şi Satan. Acest aspect ne este prezentat în Psalmul 22 unde El vorbeşte despre taurii din Basan (Psalmul 22:11-18 ). “Dar Tu, Doamne, nu Te depărta!” – a fost apelul către Dumnezeu din mijlocul a ceea ce am putea numi încercări de natură omenească. El a fost aruncat în mijlocul lor, în mijlocul întregii ticăloşii; faptul că a fost lepădat din pricina perfecţiunii Sale L-a făcut să Se sprijine pe Dumnezeu; iar apoi vede că a fost părăsit şi de Acesta! Aici vedem eficacitatea jertfei de a înlătura păcatul. Însă acum aş vrea să vorbesc despre trăsăturile de caracter ale lui Hristos manifestate pe calea pe care a urmat-o pe acest pământ.

Dacă venim la cruce, trebuie să venim din pricina nevoilor şi a păcatelor noastre; nimeni nu vine acolo cu adevărat decât ca un păcătos ale cărui păcate l-au adus acolo. Dar când trecem prin perdeaua ruptă în prezenţa lui Dumnezeu, într-o pace perfectă datorată eficacităţii lucrării pe care El a împlinit-o şi privim înapoi la crucea prin intermediul căreia am ajuns aici, vedem că ea poartă în ea o slavă şi o desăvârşire proprie. Dumnezeu a fost perfect proslăvit prin ea. Crucea a fost apogeul binelui şi răului: totul a fost rezolvat aici. Noi trebuie să venim la cruce ca păcătoşi pentru a-i descoperi efectul benefic; însă dacă găsim pacea prin intermediul ei, intrând în prezenţa lui Dumnezeu împăcaţi, ea este tot ceea ce vom vedea pentru totdeauna. Nu-L vom uita niciodată pe Mielul care a fost înjunghiat.

Văd la cruce desăvârşirea păcatului omului, vrăjmăşia lui declarată împotriva lui Dumnezeu venit în bunătate. Nimic nu-l mulţumea pe om decât să scape de El – “L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege”. “Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat”, adică ei n-ar fi fost vinovaţi lepădându-L, “dar acum ei au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu”.

Aici vedem culmea ticăloşiei omului: când Dumnezeu S-a coborât în bunătate, lucrul acesta n-a provocat nimic altceva decât ura lui. În Hristos era prezentă puterea de a rezolva toate efectele păcatului; manifestarea ei însă a stârnit vrăjmăşia din inima omului împotriva Lui, iar el L-a răstignit. Putem vedea în această ocazie tot ceea ce este omul în prezenţa lui Dumnezeu. El călcase legea mai înainte, iar acum Dumnezeu Îşi făcuse apariţia într-o bunătate perfectă şi în putere (putere care putea înlătura toate necazurile lor), însă aceasta era puterea lui Dumnezeu; şi tocmai asta era ceea ce ei nu voiau, aşa că L-au răstignit. De altă parte vedem acolo desfăşurată toată puterea lui Satan. De aceea este spus: ”Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”. Toţi erau conduşi de el împotriva lui Hristos – “Acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului”. El îl biruise în pustie, iar în Luca se spune că diavolul a plecat de la El pentru un timp. Acum Domnul spune: ”Vine prinţul lumii acesteia şi el n-are nimic în Mine”. Cel ce avea puterea asupra pământului (căci Satan era cu adevărat prinţul acestei lumi) venise acum din nou şi reuşise să îndrepte ura inimii omului împotriva Lui.

Dar să privim acum la desăvârşirea absolută a celui de-al doilea Om – “Dar fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl, pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl”. Văd deci într-un om (în Unul mai mult decât un om) dragostea perfectă pentru Tatăl, precum şi ascultarea desăvârşită. Când a trebuit ca El să bea acel pahar cumplit (remarcaţi că era absolut nevoie ca El să facă asta!), atunci ascultarea şi dragostea desăvârşite faţă de Tatăl au fost demonstrate, chiar în locul unde El a stat ca păcat. De altă parte la cruce găsesc dragostea infinită a lui Dumnezeu şi harul care abundă faţă de păcat; şi în acelaşi timp văd dreptatea perfectă judecând păcatul şi măreţia lui Dumnezeu reafirmată. “Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor”. Văd deci răul perfect în om şi în Satan, binele perfect în om (însă acesta era Dumnezeu totodată), şi dragostea perfectă în Dumnezeu, precum şi dreptatea Lui. Toate acestea se află la cruce; răul şi binele se întâlnesc aici. Ea este cea care a pus temelia neschimbătoare în dreptate pentru tot ceea ce va exista în cerurile şi pe pământul nou. Toate se sprijină nu pe responsabilitate, ci pe împlinirea acestei lucrări a cărei valoare nu poate fi cunoscută niciodată pe deplin.

Cu cât ne gândim mai mult la cruce (am venit la ea ca păcătoşi, însă ca şi creştini, împăcaţi cu Dumnezeu, putem sta acum să o contemplăm), vedem că ea stă cu totul singură în istoria eternităţii. Gloria divină, păcatului omului, perfecţiunea Omului, răutatea lui Satan, puterea, dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu, toate acestea au fost manifestate la cruce, unde li s-a dat un răspuns perfect. Prin urmare ea este temelia de nezdruncinat a binecuvântării omului şi a tot ce există bun în cer şi pe pământ. Apoi, când sufletele noastre sunt împăcate, privim la El şi învăţăm de la El: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. El vedea că lumea Îl lepădase: nu mai exista odihnă pe pământ. A căutat cu o răbdare impresionantă un loc de odihnă, însă aşa ceva nu s-a găsit. Ştia asta, însă a încercat; Fiul Omului nu numai că nu a avut unde să-Şi plece (nu numai exterior vorbind) capul, ci n-a avut unde să-Şi odihnească inima, tot aşa cum porumbelul lui Noe n-a găsit un loc unde să-şi pună piciorul. “Caut un om căruia să-i fie milă, însă nu este nici unul”. Măcar că simţea asta, totuşi El a spus: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”.

Doresc deci ca, în timp ce ne sprijinim pe eficacitatea binecuvântată a jertfei Sale, gândurile noastre să fie modelate de Fiinţa Lui – iată secretul practic al umblării prin această lume. “Cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el datorită Mie”. Fără îndoială că foamea noastră după El trebuie să crească în continuu în noi. Există două părţi ale vieţii creştine: dacă am nevoie de curaj, de biruinţă asupra lumii, privesc la slava Lui, aşa cum ni se arată în Filipeni 3 . Acolo se află energia care aleargă să-L câştige pe Hristos la sfârşit, socotind toate celelalte ca gunoaie. În capitolul 2 avem cealaltă parte, nu obiectul, ci smerenia de care El a dat dovadă coborând pe acest pământ.

În Matei El este în mod deosebit victima. Peste tot, într-un fel minunat, poţi vedea supunerea Lui totală, însoţită însă, lucru remarcabil, de adâncimile drumului Său de suferinţă. Gândindu-Se la pahar El spune: “Dacă este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta de la Mine”. În Luca citim despre sudoarea care I se făcuse ca nişte picături mari de sânge; acolo este privit ca Om. Vedem în asta cât de cumplită putea fi mânia lui Dumnezeu. El a simţit ce înseamnă să fii părăsit de Dumnezeu în aceeaşi măsură în care ştia ce înseamnă să fii sfânt. În sensul acesta, suferinţa Lui a fost perfectă, infinită, prin faptul că a contemplat-o împreună cu Tatăl Său. Privind la ea împreună cu El, Domnul spune: “Dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine”. Sufletul Lui trece acum prin această adâncime cutremurătoare, aşa încât sudoarea i se face ca nişte picături mari de sânge. Însă când Se întoarce la ucenicii Săi, nu mai e nici urmă de ea. El le vorbeşte aşa de blând şi cu aşa bunătate, pătrunzându-le gândurile, ca şi cum nu ar fi existat vreun pahar de băut. “Ce! Un ceas n-aţi putut veghea împreună cu Mine?”.

E minunat să urmăreşti acest aspect pe care-l poţi găsi de-a lungul întregii vieţi a lui Hristos: sensibilitate desăvârşită cu privire la tot ce se întâmpla în jurul Lui (cu excepţia cazului extrem când a fost părăsit de Dumnezeu), însă totdeauna rămânând El Însuşi – niciodată guvernat de ea, măcar că o simţea perfect. Din momentul în care Se întoarce către ucenici, nu face altceva decât să manifeste cea mai deplină blândeţe şi bunătate. Se poate vedea asta peste tot; chiar înaintea lui Pilat El nu spune nimic, este ca un miel dus la măcelar, ca o oaie mută înaintea celor ce o tund. A rămas tăcut, afară de cazul când bunătatea şi blândeţea trebuiau arătate cuiva; atunci El Se comportă ca şi cum nimic rău nu s-ar întâmpla cu El, demonstrând o bunătate şi o sensibilitate desăvârşite către toţi. Aici vedem supunerea Lui totală, faptul că-Şi dădea perfect de bine seama cât de cumplit era lucrul prin care urma să treacă. Însă, deoarece simţea toate acestea în deplină comuniune cu Tatăl, a putut să se întoarcă şi să comporte la fel de perfect cu ucenicii Săi.

Acum oamenii vin să-L ia. A căutat pe cineva să-i fie milă, dar fără folos; a căutat mângâietori, dar n-a găsit nici unul. El este Dumnezeu peste toţi, totuşi, şi în întregime, om. Cu toate acestea, aşa cum a spus cineva, El niciodată nu le-a cerut celor ai Lui să se roage pentru El, ci: “Vegheaţi împreună cu Mine”. Pentru mine este deosebit de preţios să descopăr acest lucru, anume că El, care era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu făcut trup, a simţit ca un om în orice împrejurare. Când le-a cerut ucenicilor să vegheze împreună cu El, ştia că lumea era împotriva Lui: a privit la aceia cu care petrecuse cel mai mult timp, ca ei să fie alături de El. Totuşi trebuia ca să fie lipsit de orice. A fost probat şi încercat până la ultima treaptă a suferinţei şi a durerii omeneşti, cu totul singur în rugăciunea şi în agonia Lui. Unde erau cei care ziceau că merg la închisoare şi chiar la moarte cu El? Erau adormiţi, înşelaţi; adormiţi odinioară în prezenţa slavei împărăţiei pe munte, acum adormiţi în grădină! Asta arată ce fiinţe sărmane suntem, arată ce parte trebuia să aibă Hristos în această lume: nimeni care să simtă împreună cu El. Maria din Betania a fost singura, însă printre ceilalţi nu s-a găsit nici măcar unul care să simtă cu El, în timp ce n-a existat nici unul între ei care să aibă nevoie de simpatie şi să n-o găsească în El. Provocaţi de Iuda  ei spun: “Pentru ce această risipă?”. Ce fel de inimi aveau aceşti ucenici? Chiar acela a fost momentul când Dumnezeu dă mărturie despre El. În Ioan 11 găsim mărturia dată despre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, cu ocazia învierii lui Lazăr. Dumnezeu n-a îngăduit să fie lepădat până când n-a existat această mărturie. Apoi Maria Îl unge cu parfum; iar când toţi erau împotriva Lui, vin grecii cu dorinţa de a-L vedea, iar ceasul a sosit ca Fiul Omului să fie proslăvit. “Dacă grăuntele de grâu nu cade pe pământ şi moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. Vedem deci în Scriptură cum Dumnezeu Se îngrijeşte să-I aducă mărturie, însă nu cred că puteţi găsi vreun alt exemplu de simpatie cu inima Domnului. Cum ne-am fi simţit noi în locul Lui? E cumplit! Lumea aceasta a fost cumplită pentru El. El a fost desăvârşit şi a trecut prin ea. Aici, chiar în momentul când le-a cerut să vegheze împreună cu El, ei sunt adormiţi.

Atunci El continuă singur cu Tatăl Său, simţind în duh ce însemna paharul. Acum, când răspunsul cu privire la el trebuie dat pe deplin, El strigă: “Dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Nu era posibil. “Şi fiind în luptă grea, Se ruga şi mai fierbinte. Şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. După toată această agonie, vine înapoi la ucenicii Săi şi le spune în modul cel mai blând cu putinţă: “Ce! Un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine?”. Câtă blândeţe a harului – “vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”. Acum nu Se mai gândeşte decât la ei. Unde este paharul? Trecuse prin amărăciunea lui în duh împreună cu Tatăl, prin urmare acum inima Sa este gata de slujire. Chiar în acel moment El este gata de a sluji pe oricine. Dacă noi, în mica noastră măsură, am dus toate încercările noastre, toate micile noastre necazuri, la Dumnezeu, ca să le parcurgem pe toate împreună cu El, inimile noastre vor fi libere în întregime şi fericite în a se întoarce şi a îngriji de ceilalţi.

El a trecut în întregime în duh împreună cu Dumnezeu prin tot adâncul suferinţei care-L aştepta; de aceea Se poate întoarce cu o pace perfectă către ucenici: “Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”. Acestea sunt singurele cuvinte prin care El face aluzie la locul unde Se afla: “Vegheaţi şi rugaţi-vă”. Tot ceea ce vine peste noi este fie o ispită, fie un prilej de ascultare. Pentru El a fost un prilej de ascultare perfectă: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?”. Tot ce vine asupra noastră este un caz în care sau Îl slujim pe Hristos, sau facem voia noastră, şi asta înseamnă a intra în ispită. Iată cum îi vorbeşte în har lui Petru: “Duhul este plin de râvnă, însă carnea e neputincioasă”. Cu alte cuvinte: “Ştiu că Mă iubiţi; inimile voastre sunt în regulă, însă există această sărmană neputinţă”. Ce har desăvârşit! S-a bazat într-un anumit sens pe inimile lor atunci când ispita venea; iar după ce ei au falimentat total, El S-a gândit la pericolul care îi păştea şi le spune: “Vegheaţi şi rugaţi-vă … Duhul este plin de râvnă, dar carnea e neputincioasă”; asta după ce cu o clipă mai înainte sudoarea Lui era ca picăturile mari de sânge. Ce supunere desăvârşită! Ce smerenie a inimii! Şi prin urmare ce perfecţiune a slujirii dragostei, către Dumnezeu şi către alţii! Exact ceea ce ar trebui să facem noi. “S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: ‘Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!’. S-a întors iarăşi şi i-a găsit dormind, pentru că li se îngreuiaseră ochii. I-a lăsat din nou, S-a depărtat şi S-a rugat pentru a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte. Apoi a venit la ucenici şi le-a zis: ‘Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!…Iată, s-a apropiat ceasul’”. Nu mai e nevoie să vegheaţi acum; timpul pentru veghere s-a terminat.

Peste tot aici caracterul lui Hristos s-a păstrat – El a traversat totul împreună cu Tatăl Său. Pe cruce vedem – ca oriunde de altfel – supunere totală şi completă. Aici este victima, dus precum un miel la măcelărie. Chiar cu Iuda S-a purtat ireproşabil, cu acela care “le dăduse semnul acesta: ‘Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El’”. Este cumplit când te gândeşti la Iuda cum îi îndeamnă să pună mâna pe El!  În Iuda vedem lăcomia de bani; vedem în el cum păcatul a progresat. Era un hoţ şi ţinea punga şi lua din ce se punea în ea. Apoi Satan îl ispiteşte să-L vândă pe Hristos, şi nu mă îndoiesc că el credea că Acesta Se va elibera cumva. Apoi după cină Satan intră în el. Simţămintele lui omeneşti erau împietrite, căci mulţi oameni nelegiuiţi nu şi-ar trăda prietenul cu un sărut. “Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins”.

Suntem martori acum la felul cum El Se supune simplu, blând şi smerit cu inima. Avea la dispoziţie mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri, dar cum s-ar fi împlinit altfel Scripturile? Remarcaţi lucrul cel mai izbitor de aici: în acest moment extraordinar când El Se îndrepta să bea acel pahar, când Cuvântul făcut trup, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu, urma să sufere ceea ce nici unul dintre noi nu poate pătrunde – să îndure ceea ce se datora păcatului – în acest moment deci, Scripturile, cuvintele pe care Dumnezeu le spusese, trebuiau împlinite. Ce mărturie puternică a faptului că ele erau expresia gândurilor divine – ale Tatălui Său, chiar ale Domnului Însuşi! Şi aşa ar trebui să fie şi pentru noi. Când Satan a venit, s-a lovit de un text – “Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când vine iarăşi – “Este scris”. Acum, în acest ultim moment, Scripturile trebuiau să fie împlinite. Domnului, cu privire la gândul lui Dumnezeu, Îi era de ajuns Scriptura. El era într-o comuniune perfectă şi infinită cu Tatăl. Priviţi la răbdarea plină de delicateţe cu care vorbeşte mulţimilor – “În toate zilele stăteam şi învăţam poporul în templu şi n-aţi pus mâna pe Mine”.

În Ioan vedem latura divină a acestui lucru: “Nimeni n-a pus mâna pe El, căci nu-I venise încă ceasul”. Timpul venise acum, “Toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească scripturile prorocilor”. Ce imagine a ascultării, a supunerii desăvârşite faţă de gândul lui Dumnezeu! Momentul înaintează până la punctul când “toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”. Nu avea să aibă nici un mângâietor. Când este adus la marele preot, nu răspunde nimic până când acesta nu-L pune sub jurământ. “Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce a văzut sau ce ştie, îşi va purta nelegiuirea”. Prin urmare El Îşi deschide gura: “Da, sunt. Ba mai mult: vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Ei Îl condamnă pe propria Lui mărturie. El era adevărul, şi a fost condamnat la moarte pentru că era adevărul. La fel s-a întâmplat înaintea lui Pilat, care Îl întreabă: “Eşti tu Împăratul Iudeilor?”. Isus răspunde: “Tu ai spus”. Am urmărit perfecţiunea lui Hristos străbătând alături de Tatăl Său toată adâncimea suferinţei pe care avea să o îndure. Calea Lui a fost la fel şi înaintea oamenilor. “Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş îndura; nu acela care mă urăşte se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui”. În orice împrejurare El a trecut prin tot ce era mai dureros pentru inima omului, şi în acelaşi timp a manifestat o bunătate divină.

Să privim acum la aceleaşi scene, aşa cum sunt prezentate în Ioan şi în Luca. În Ioan avem cealaltă parte a acestor adevăruri; peste tot acolo întâlnim partea divină. Când vin să-L ia, El întreabă: “Pe cine căutaţi?”, iar ei se dau înapoi şi cad la pământ. Luat ca Om, El nu mai avea decât să plece. Aceasta este partea divină a puterii, în timp ce vedem supunerea Lui absolută ca om: “De aceea Mă iubeşte Tatăl Meu, fiindcă Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am puterea s-o dau şi am puterea s-o iau iarăşi”. Acum spune a doua oară: “‘Pe cine căutaţi?’. ‘Pe Isus Nazarineanul’, i-au zis ei. Isus a răspuns: ‘V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă’”. El Se predă pe Sine Însuşi de bună voie şi îi scapă astfel pe ucenici. Din partea lor nu se manifestă nici un ataşament faţă de El, însă Domnul Se aşează în spărtură, iar ei sunt în siguranţă. Lucrurile stau la fel şi pe cruce. Nu avem acolo strigătul “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Ceea ce ni se înfăţişează mai presus de toate este perfecţiunea Lui divină. “După aceea [după ce o încredinţase pe mama Sa ucenicului] Isus, ştiind că acum totul s-a sfârşit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: ‘Mi-e sete!’”. Apoi a zis: “S-a sfârşit!” şi, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Când tot ceea ce Duhul lui Dumnezeu spusese a fost împlinit şi încheiat, El Şi-a predat duhul Tatălui Său. Aşa cum am spus, în Ioan vedem numai partea divină.

În Matei avem victima; El este mielul dus la măcelărie. Trebuie însă să spun câteva cuvinte şi despre Luca.

În Luca, starea perfect de binecuvântată a Domnului şi a suferinţelor Sale în Ghetsimani este scoasă în relief mai mult ca oriunde în altă parte. Pe cruce însă nu avem nici o manifestare a durerii; El împlineşte acolo Scriptura. Aşa cum în Ioan am văzut latura divină, aici Îl avem pus în evidenţă ca Om. “Fiind în luptă grea”, într-o adâncă durere sufletească, El Se sprijină ca om pe Tatăl Său – “Se ruga şi mai fierbinte”. Aşa de mare a fost încrederea Lui, aşa de desăvârşit a fost El în agonie. Aici vedem că sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge şi că un înger a venit să-L întărească. De asemenea în evanghelia după Luca Îl vedem pe Hristos rugându-Se mult mai des ca în celelalte evanghelii, fiindcă scopul ei este să ni-L prezinte ca Fiul Omului. Pe cruce, cum am spus, nu vedem vreo expresie a durerii – El trecuse prin ea în întregime şi perfect (vorbesc despre pahar). “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” nu este în Luca. Durerea a fost acolo, este adevărat, dar nu din prisma aceasta sunt privite lucrurile aici. Vedem apoi perfecţiunea lui Isus care parcursese deja toată durerea împreună cu Tatăl Său în grădină. Şi aşa de complet Se află El deasupra ei încât, la sfârşit, apar aceste cuvinte: “‘Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!’. Şi când a zis aceste cuvinte, Şi-a dat duhul”. Îl avem deci pe Domnul astfel prezentat în aceste caractere diferite.

Ioan ne oferă Persoana divină: “Când le-a zis: ‘Eu sunt’, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ”. Ar fi putut să plece, însă nu pentru asta venise. “Dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă”. Puteţi vedea puterea divină şi perfecţiunea dumnezeiască a dragostei, neexercitându-Şi totuşi puterea, ci aşezându-Se în spărtură ca ei să poată scăpa. Iar pe cruce El este Acela care-Şi dă duhul, la momentul hotărât de El. În Luca, aşa cum am amintit, găsim durerea şi suferinţa lui ca om în Ghetsimani, mai mult ca în oricare altă evanghelie; iar pe cruce, aflat deasupra a tot ceea ce se întâmpla, El Îşi încredinţează duhul Tatălui. În Matei El este oaia dusă la tăiere.

Cu cât privim mai mult drumul binecuvântatului nostru Domn pe acest pământ, cu atât mai mult ni se ataşează inimile de El prin legături adevărate de afecţiune. El a fost singur, mereu ca om aici jos a fost perfect singur; şi nimic nu încearcă inima mai mult ca asta. “În noaptea aceasta toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire”. Sau: “Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” – nimeni altul, numai Tatăl! A căutat milă, şi n-a putut găsi; a căutat pe unii care să vegheze împreună cu El, iar ei au adormit; care să stea alături de El, dar toţi L-au părăsit şi au fugit. Este trădat cu un sărut. El a simţit asta în totul: nu un vrăjmaş, ci tu, un om, prietenul Meu; “Chiar prietenul meu de aproape, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, şi-a ridicat călcâiul împotriva mea”. Urmăriţi-L peste tot: asta doboară mândria inimii; ne aşează ca oameni foarte jos, însă Îl aşează pe El ca om într-o perfecţiune minunată; nu om în slavă, ci un om care trece prin orice lucru de natură să încerce inima în cel mai înalt mod; un om pus la probă în orice fel, care Şi-a plecat capul ca victimă, simţind asta aşa de adânc încât sudoarea I s-a făcut ca picăturile mari de sânge, trecând prin toate ca om pentru ca inimile noastre să-L poată urma, trecând prin toate adâncurile, iar noi, sărmane fiinţe, stând deoparte numai şi privindu-L. Este bine dacă nu suntem şi noi adormiţi! Acesta este punctul care ne atrage afecţiunile şi ne cerne voinţa. Voinţa şi afecţiunile nu merg niciodată împreună; voinţa reprezintă “eul”, afecţiunile însă se sprijină în mod necesar pe altul. El este obiectul perfect – “De aceea Mă iubeşte Tatăl Meu, fiindcă Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau”. Să-L vezi în smerenia umblării Lui, dându-Se pe El Însuşi pentru noi, niciodată dând înapoi, perfect în toată înaintarea Lui şi liniştit de parcă nimic nu se întâmpla – dacă privim la Hristos astfel prezentat nouă în Ghetsimani, vom mai putea oare să căutăm să ne satisfacem voinţa?

Beneficiez astfel de ceva care este în afara mea, de un obiect care îmi ordonează perfect afecţiunile şi care nu lasă nici o posibilitate ca voinţa mea să lucreze. Privind la Cineva care este deasupra mea, văd că El nu lasă nici o posibilitate de exprimare a voinţei mele, ci îmi atrage simţămintele inimii şi pune voinţa deoparte. El singur a putut spune: “De aceea Mă iubeşte Tatăl Meu”; aşa de binecuvântat şi de perfect a fost încât I-a oferit lui Dumnezeu un motiv de a-L iubi. Numai perfecţiunea divină poate oferi un motiv pentru dragostea divină. Inima care cunoaşte că El este acum în slavă, este plină de dă pe afară. “Eu sunt pâinea care s-a coborât din ceruri”, ca noi să putem rămâne în El. “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus”. Noi trebuie deci să fim ca El în acest caracter, acela al smeririi. El a mers întotdeauna în jos, până când Dumnezeu L-a luat sus. Suntem mulţumiţi să-L urmăm? Privind la El şi văzându-I perfecţiunea, suntem satisfăcuţi în a fi umpluţi cu El, neavând deloc o voinţă a noastră proprie? Vom fi cu El pentru totdeauna şi ne putem bucura acum de ceea ce este El în cer în măsura în care Fiinţa Lui binecuvântată este înaintea inimii noastre. Cât de mult a gustat inima noastră din această pâine şi cât de preocupaţi suntem cu Hristos? Însuşi Dumnezeu Tatăl Îşi găseşte plăcerea în El. Eficacitatea lucrării Lui este temelia, dar în ce măsură este Hristos Însuşi plăcerea sufletelor noastre, astfel încât ele să fie ţinute treze? Nu există  nimic altceva care să modeleze inima, zdrobind complet voinţa, ca plăcerea pe care ne-o găsim în Hristos în părtăşie cu Tatăl.

Facă Domnul ca, în timp ce ne sprijinim pe sângele Său, să-L contemplăm, să ne hrănim cu El şi să trăim prin El: “Cel care Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi El prin Mine”. Să privim la Cel blând, binecuvântat şi răbdător care este acum la dreapta lui Dumnezeu, la Cel pe care Dumnezeu ni L-a dat ca să ne păstreze inimile pe făgaşul drept în această lume a nesăbuinţei şi a mândriei. Domnul să ne dea harul să trăim prin El.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *