comori.org
comori.org

Învoirea cu împotrivitorul

Christian Briem

După ce în predica de pe munte Domnul a vorbit despre necesitatea împăcării fraţilor, El continuă gândul de bază şi îl extinde cu următoarea mică parabolă:

Învoieşte-te cu împotrivitorul tău repede, cât eşti pe drum cu el, ca nu cumva împotrivitorul tău să te dea pe mâna judecătorului şi judecătorul să te predea executorului şi să fii aruncat în închisoare. Adevărat îţi spun, nicidecum nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ“ (Matei 5:25, 26 ).

rugaciune

Procesul

Această parabolă are la baza ei un proces din viaţa zilnică, aşa cum era obişnuit în acele timpuri. Domnul face referire la un litigiu între două părţi şi porneşte de la dreptul roman valabil în acel timp în Israel. Dacă o persoană datora cuiva ceva, atunci pentru creditor exista posibilitatea să-l oblige pe datornicul său să meargă cu el la tribunal, să-l „târască în faţa instanţei“. Dacă instanţa îl găsea vinovat, datornicul era pus în închisoare şi ţinut acolo până ce îşi plătea toată datoria. Dar şi invers, acuzatul avea posibilitatea să scape de pedeapsă: să aranjeze cu acuzatorul său, să se pună de acord, în timp ce era cu acesta pe drum spre instanţă. Dacă acuzatul pierdea ocazia aceasta şi păşea peste pragul instanţei, această posibilitate era pierdută definitiv. Problema scăpa din mâinile sale, ba chiar din mâinile ambelor părţi şi devenea o problemă pentru instanţă. Din acel moment, problema era văzută ca un delict contra statului, care nu putea fi scuzat şi nu putea fi reglementat cu o învoială. Dacă datornicul primea o citaţie, avea singura posibilitate de a se împăca cu creditorul său numai în scurta perioadă de timp când se deplasau spre instanţă.

Prin „parte adversă“ putem deci înţelege pe de o parte acuzatorul sau creditorul, iar pe de altă parte şi pe acuzatul sau datornicul într-un litigiu.

Aplicaţia generală

Ce vrea să spună Domnul Isus cu această parabolă? Cu siguranţă, mai întâi într-un sens general: omul trebuie să folosească timpul pe care harul lui Dumnezeu i-l acordă pe pământ, pentru a se pune în ordine cu Dumnezeu. Dacă nu face acest lucru, urmează judecata. Aceasta este situaţia reală, simplă, dar gravă, care îl priveşte pe fiecare om. Domnul porneşte în parabola Sa de la premisa că acuzatul este vinovat, că este necesară împăcarea din partea datornicului. Într-adevăr, omul păcătos trebuie să fie împăcat cu Dumnezeu, nu Dumnezeu trebuie să fie împăcat cu omul (a se compara cu Romani 5:10 ; Coloseni 1:22 ). Pentru că Dumnezeu nu este duşmanul omului, El nu este contra omului. Dar omul trăieşte în duşmănie cu Dumnezeu şi în revoltă faţă de Dumnezeu. De aceea are nevoie de împăcare cu Dumnezeu: „Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ (2. Corinteni 5:20 ).

Parabola nu spune în ce mod se poate ajunge la împăcare, dar subliniază necesitatea împăcării, dacă omul nu vrea să fie pus cândva în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Dar este interesant că un verset din Vechiul Testament dă răspunsul la întrebarea în ce mod poate avea loc împăcarea. Şi acolo sunt văzuţi oameni „pe drum“, în pericol să cadă sub mânie. Lor li se spune: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe cale, pentru că mânia Lui se va aprinde curând. Ferice de toţi care se încred în El“ (Psalm 2:12). Da, acesta este răspunsul lui Dumnezeu, valabil în orice timp: supunere sub „Fiul“ şi încredere în El. Astfel, acest psalm Îl introduce pe Domnul Isus. Numai El poate să ocrotească omul de „creditor“ şi de „judecător“, pentru că El a luat asupra Sa vina tuturor celor ce se încred în El.

Poate citeşte aceste rânduri cineva care încă nu s-a refugiat prin credinţă sub sângele protector al lui Isus. Vrei să mergi mai departe pe cale în această stare şi să-L întâlneşti cândva pe Dumnezeu ca Judecător, nefiind împăcat? Atunci nu mai rămâne nicio posibilitate de „învoire“; pedeapsa dreaptă te va lovi, iar tu vei avea parte de iazul care arde cu foc şi cu pucioasă (Apocalipsa 20:15 ; 21:8 ). Astăzi, Domnul Isus te invită încă să-L primeşti ca Mântuitor al tău. Dacă Îl accepţi în pocăinţă şi credinţă, atunci poţi să ştii că El a plătit pentru vina ta şi că eşti împăcat cu Dumnezeu. Dar gândeşte-te că drumul spre sala de judecată este scurt. Nu-ţi mai rămâne mult timp...

Nimeni să nu se înşele în speranţa înşelătoare că într-o zi vina ar fi „ispăşită“, că cel din urmă bănuţ ar fi plătit! Din procesul natural, care stă la baza acestei parabole, rezultă clar că nu aceasta este însemnătatea cuvintelor Domnului. În Evul Mediu, datornicii rămâneau închişi până erau plătite datoriile: aşa de definitivă era sentinţa şi atât de puţin exista ulterior posibilitate de învoire între creditor şi datornic. Acest lucru vrea să ne înveţe Domnul, şi nu că cineva a ispăşit cândva pedeapsa pentru păcatele sale înaintea lui Dumnezeu şi apoi poate părăsi închisoarea, iadul. Un astfel de gând este complet străin Sfintei Scripturi. Ea nu cunoaşte nici purgatoriul, nici o reabilitare generală sau salvare a tuturor oamenilor.

Aspectul iudaic

Totuşi, Domnul Isus nu Şi-a ales întâmplător cuvintele. Printr-o comparaţie cu textul din Luca 12:58-59 , unde găsim aceeaşi parabolă, putem trage uşor concluzia că semnificaţia propriu-zisă a parabolei se referă la poporul iudaic şi are ca subiect o iertare naţională, chiar am putea spune: o iertare dispensaţională. Vom vedea imediat ce înseamnă aceasta.

Domnul le-a vorbit iudeilor şi le-a spus că ei ştiu să deosebească înfăţişarea cerului, dar nu pot să deosebească acest timp binecuvântat, în care El, Mesia al lor, era în mijlocul lor (versetele 54-56). În loc să-L recunoască şi să-L accepte în credinţă, ei L-au tratat ca duşmanul lor, ca „împotrivitor“. Ei nu au folosit timpul prezenţei Sale în Israel, pentru a accepta slujba Sa de împăcare. Nu venise El la ei, pentru a mântui poporul de păcatele sale (Matei 1:21 )? Dar ei nu L-au vrut. Deja când era un mic copil, s-a arătat în Irod ura lor ucigătoare. Această ură a avut punctul culminat în crucificarea Sa.

Astfel, Dumnezeu a trebuit să devină „împotrivitorul“ şi „judecătorul“ lor. „Dar ei s-au răzvrătit şi au întristat pe Duhul Său cel Sfânt; de aceea, El S-a schimbat în vrăjmaş al lor, El Însuşi a luptat împotriva lor“ (Isaia 63:10 ). Ca naţiune, Dumnezeu i-a închis într-o închisoare. Ei au devenit un „popor jefuit şi prădat“, „prinşi în peşteri şi ascunşi în închisori“ (Isaia 42:22 ). Dar nu numai atât. Dumnezeu i-a exclus pentru un timp de la toate promisiunile pe care le dăduse El părinţilor lor. Într-adevăr, prin lepădarea lui Mesia, ei le-au pierdut din propria lor vină, şi Dumnezeu a adus în schimb asupra lor o judecată temporară. În această „închisoare“ sunt până astăzi, şi acolo vor rămâne până ce Dumnezeu Se va îndura iarăşi de ei în harul Său.

Gândul pedepsei pentru poporul iudaic ca naţiune îl găsim în multe parabole. L-am văzut deja în parabola despre „lumina trupului“. Acolo, rezultatul faptului că au lepădat lumina a fost întunericul. Aici îi vedem în închisoare, până ce îşi vor achita datoria. În legătură cu „piatra din capul unghiului“ aflăm că ea va cădea peste ei şi îi va zdrobi (Matei 21:42-46 ). În parabola despre „nunta fiului de împărat“ se va da foc cetăţii lor, iar ucigaşii trimişilor împăratului vor fi omorâţi (22:1-4). În Luca 13 se vorbeşte despre faptul că „smochinul“ va fi tăiat, dacă nu va aduce roade. Deja Ioan Botezătorul a avertizat că securea este deja înfiptă la rădăcina pomilor; orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc (Matei 3:10 ). Pentru acest popor va fi un botez cu foc, care se deosebeşte foarte mult de botezul cu Duhul Sfânt caracteristic pentru perioada creştină.

Acţiunea de judecată a lui Dumnezeu cu poporul iudaic are multe laturi, multe etape sau trepte. A început cu distrugerea Ierusalimului şi va avea punctul culminant în timpul de necaz incomparabil de groaznic, necazul lui Iacov, cu scurt timp înainte de arătarea Domnului. În tot acest timp, ei sunt în „închisoare“. Ei nu au ţinut seama de avertizarea din Psalmul 2 , care profetic era tocmai pentru ei: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe cale.“ Cât de grav este acest gând!

Dar odată va veni timpul când Dumnezeu „va împlini toată lucrarea Sa peste muntele Sion şi peste Ierusalim“ (Isaia 10:12 ). Atunci, în harul Său minunat, El va spune: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi către el, că suferinţa lui s-a împlinit, că nelegiuirea lui a fost iertată; pentru că a primit din mâna Domnului dublu pentru toate păcatele lui“ (Isaia 40:1, 2 ).

Domnul Isus S-a rugat pe crucea de la Golgota pentru acest popor: „Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34 ). El le-a recunoscut astfel statutul de ucigaşi şi nu i-a pus pe poziţia de criminali. Numai pentru ucigaşi era o „cetate de scăpare“, unde puteau rămâne până la moartea marelui preot, dar pentru criminali nu era această posibilitate (a se compara cu Numeri 35:22 şi următoarele). Astăzi, iudeii sunt într-adevăr încă în închisoare, închişi de Dumnezeu în necredinţă (Romani 11:32 ). Dar există pentru ei o „cetate de scăpare“, adică ei, ca şi popor, n-au fost şi nu vor fi nimiciţi de-a lungul tuturor secolelor şi mileniilor. Dacă „moare“ marele preot, adică atunci când preoţia cerească a Domnului Isus, pe care o exercită astăzi, se va încheia, iudeii vor veni din nou în ţara părinţilor lor, dar nu în necredinţă, ca astăzi, ci în credinţă. Ei vor recunoaşte în Acela pe care L-au străpuns cândva pe Mesia al lor şi vor boci pentru El, cum boceşte cineva pentru întâiul lui născut (Zaharia 12:10-14 ). „În ziua aceea se va deschide un izvor casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului, pentru păcat şi pentru necurăţie“ (Zaharia 13:1 ). Dumnezeu îi va ierta şi va revărsa asupra lor binecuvântări imense. Astfel, rugăciunea Mântuitorului când murea pe cruce va fi ascultată.

Judecată temporară şi veşnică

Pare să fie necesară încă o observaţie în legătură cu expresia „ispăşirea pentru nelegiuirea lui a fost primită“ din Isaia 40 . Pentru că poate cineva spune: „Deci, este totuşi posibil să-ţi ispăşeşti vina înaintea lui Dumnezeu «până este plătit ultimul bănuţ»! Acest lucru a fost însă tocmai combătut.“

Trebuie să avem în vedere că aici este vorba despre Israel şi despre o judecată temporară, naţională a lui Dumnezeu asupra acestui popor vinovat. Când vom vorbi mai târziu despre parabola „nunţii fiului de împărat“ din Matei 22 , vom vedea clar deosebirea dintre acest fel de judecată şi judecata veşnică. Judecata temporară priveşte poporul ca întreg şi este în legătură cu căile de conducere ale lui Dumnezeu cu privire la poporul Israel, este în legătură cu pământul. Cu privire la căile Sale de conducere cu oamenii, Dumnezeu poate limita măsura pedepsei, El poate chiar să „Se întoarcă de la răul“ pe care urma să-l facă şi nu îl face, cum este cazul celor din Ninive (Iona 3:10 ). Acesta este harul Său nemărginit! Dar, şi aceasta este remarcabil, când Dumnezeu iartă odată poporul Israel ca naţiune, atunci au parte de această iertare alte persoane decât cele care au primit odinioară sentinţa Sa de pedeapsă. Va fi o iertare naţională şi una dispensaţională, adică o iertare în legătură cu dispensaţia.

Aceasta face clară deosebirea decisivă dintre o judecată temporară, care se întinde asupra căilor lui Dumnezeu cu pământul, şi judecata veşnică a lui Dumnezeu. Judecata veşnică este o judecată personală, loveşte persoanele în parte pentru vina lor personală, „pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău“ (2. Corinteni 5:10 ). În Apocalipsa 20 vedem morţii stând în faţa tronului mare şi alb: „şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor“ (versetul 12). Cu privire la vina personală a fiecăruia înaintea lui Dumnezeu nu există niciodată o ispăşire a vinei, ci numai posibilitatea de a se împăca cu „împotrivitorul“ cât timp este „pe drum“ cu el, cât timp se spune „astăzi“. Şi după cum în ochii lui Dumnezeu păcatul fiecăruia cere o măsură veşnică de pedeapsă, tot aşa şi salvarea, pe baza „sângelui preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără prihană“ (1. Petru 1:19 ), are o amploare veşnică.

Altfel stau lucrurile când este vorba de vina unui întreg popor. Desigur, şi în acest caz, fiecare este deplin răspunzător de fapta sa înaintea lui Dumnezeu. Dar în afară de aceasta, poporul Israel ca naţiune s-a făcut vinovat înaintea lui Dumnezeu prin lepădarea lui Mesia. Ca răspuns la aceasta, Dumnezeu a dat deoparte poporul Israel, dar El poate limita în timp această judecată şi să ierte din nou poporul ca atare atunci când va sosi timpul Său. Tocmai acest lucru Îl va face, aşa cum am văzut; El va altoi din nou ramurile naturale în propriul lor măslin (Romani 11:23 şi următoarele). Aceasta este ceea ce vrea să se spună prin iertare naţională sau dispensaţională. Ea se întinde numai asupra pământului, nu în veşnicie.

Din aceste gânduri rezultă însă clar cât de important poate fi aspectul dispensaţional sau profetic la interpretarea parabolelor. Tocmai această parabolă este un exemplu în acest sens; fără a ţine seama de latura profetică, nu o putem înţelege.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *