După aceste lucruri, părăsind malul mării, Isus merge în regiunea unde Şi-a petrecut copilăria. Cum învăţa în sinagogă, cuvintele Lui uimesc pe cei de faţă. Ei recunosc perfect înţelepciunea învăţăturilor Sale şi puterea faptelor Sale şi totuşi aceasta nu produce nici o convingere, nici o credinţă în inima lor. Îl cunosc pe El şi pe rudele Lui după carne (a se citi Marcu 6:3 ) şi aceasta nu face decât să-i orbească privitor la identitatea Lui reală. Nu Îl insultă prin felul în care îşi exprimă necredinţa, dar această nu este mai puţin necredinţă pură şi este atât de mare încât El se miră.
Ideea pe care şi-o fac despre Isus este exact cea a unitarienilor moderni. Sunt deplin convinşi de umanitatea lui Isus pentru că Îi cunosc bine originile după carne. O văd atât de clar, încât aceasta îi face orbi la tot ce este dincolo de aceasta şi sunt scandalizaţi de El. Unitarianul vede numai umanitatea lui Isus, dar nimic dincolo de aceasta. Noi vedem unamintatea Lui la fel de clar ca unitarianul, dar dincolo de ea, vedem divinitatea Sa. Nu ne tulbură că nu putem înţelege din punct de vedere intelectual cum se pot găsi în El cele două lucruri. Ştiind că mintea noastră este mărginită, sperăm să explicăm ce comportă infinitul. Dacă am putea înţelege şi explica, am şti că ce pricepem astfel, nu este esenţa divină.
Ca urmare a acestei necredinţe, „n-a putut să facă nici o lucrare de putere acolo” (v. 5), decât să vindece câţiva bolnavi care, evident, aveau credinţă în El. Aceasta subliniază ceea ce tocmai am remarcat cu privire la versetul 53 din capitolul 5. La fel cum în prezenţa necredinţei grosolane şi batjocoritoare, Domnul a retras orice mărturie pentru El, la fel, în prezenţa compatrioţilor Săi necredincioşi, nu face nicio lucrare de putere. Ori, am putea fi îndemnaţi să gândim că ar fi trebuit să acţioneze cu totul diferit. Dar Scripturile par să arate într-adevăr că, atunci când necredinţa se ridică la înălţimea batjocorii, mărturia se opreşte. A se vedea Ieremia 15:17 ; Fapte 13:41 ; Fapte 17:32 până la primul verset din capitolul 18. Este la fel de evident că dacă Isus din Nazaret era „adeverit de Dumnezeu... prin lucrări de putere şi minuni şi semne” (Fapte 2:22 ), totuşi scopul principal nu era să convingă necredinţa încăpăţânată, ci să încurajeze şi să întărească acea credinţă care era slabă. Vedem în Ioan 2:23-25 că atunci când lucrările de putere ale lui Isus produceau convingerea intelectuală la anumiţi oameni, El Însuşi nu Se încredea în convingerea produsă astfel. De acolo vine faptul că nu face mari lucrări de putere în ţinutul Nazaretului. Nu „poate” să facă. Este limitat de consideraţii morale şi nu fizice. În asemenea circumstanţe, nu se cuvenea să fie miracole, după căile lui Dumnezeu şi Isus era slujitorul voii lui Dumnezeu.
Dar se cuvenea, era să dea cu credincioşie o mărturie clară şi atunci străbătea „satele din jur, învăţându-i” (v. 6). O mare desfăşurare de lucrări de putere ar fi putut produce o schimbare în sentimente şi o convingere intelectuală care nu ar fi fost de niciun folos. Învăţătura susţinută a Cuvântului înseamnă semănarea seminţei şi din aceasta va fi rod care ar face să merite osteneala, cum am văzut.
Aceasta ne duce la versetul 7 din acest capitol, unde citim că cei doisprezece sunt trimişi pentru prima lor misiune. Perioada de ucenicie este acum terminată. Au ascultat, aşa cum sunt date în capitolul 4, instrucţiunile Domnului şi au fost martori ai puterii Lui, aşa cum se arată în capitolul 5. Avuseseră de asemenea această ilustrare frapantă a locului pe care trebuie să-l ocupe lucrările de putere şi a faptului că, dacă sunt momente în care ele nu se cuvin, învăţătura şi predica Cuvântului lui Dumnezeu sunt întotdeauna potrivite.
Nu se văd deloc în zilele noastre lucrări de putere şi semne demne de acest nume; dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne. Să fim recunoscători că acest Cuvânt este întotdeauna potrivit şi să fim sârguincioşi în a-l semăna.
Trimiterea celor doisprezece este începutul unei prelungiri a slujirii şi a slujbei Domnului. Până atunci, totul intrase în propriile Lui mâini, cu ucenicii ca spectatori. Acum trebuiau să lucreze în Numele Lui. Domnul singur poate răspunde la toate. Ei nu pot răspunde la toate; de aceea trebuie să meargă câte doi. Există ajutor şi curaj în faptul că sunt doi, pentru că tocmai acolo unde unul este slab, celălalt poate fi tare şi Cel care îi trimisese ştia exact cum să le găsească perechea. A fi doi este util îndeosebi în lucrarea misionară; şi astfel în Fapte îl vedem pe Pavel care lucrează după această instrucţiune a Domnului. Slujba este o lucrare individuală, este adevărat, dar chiar şi astăzi facem bine să considerăm la justa sa valoare comuniunea în slujire. „Noi suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu” (1. Corinteni 3:9 ).
Înainte de plecarea lor, le este dată putere sau autoritate peste toată puterea lui Satan. Le este poruncit de asemenea să se lipsească şi de ce pare în mod normal necesar călătoriilor din acea vreme. Mai mult, mesajul lor le este dat. La fel cum Învăţătorul lor predicase pocăinţa în vederea Împărăţiei (a se vedea Marcu 1:15 ) şi ei trebuiau să o predice.
Cei care slujesc astăzi nu sunt trimişi de un Hristos care este pe pământ, ci de un Hristos care este în cer şi aceasta aduce anumite modificări. Mesajul nostru se raportează în mod esenţial la moartea, învierea şi gloria lui Hristos, în timp ce al lor, chiar în natura lucrurilor, nu se putea raporta la ele. Puneau deoparte ce este necesar călătoriilor, dat fiind că Îl reprezentau pe Mesia pe pământ, care nu avea nimic, dar era cu totul capabil să-i susţină. Noi urmăm un Hristos care a fost înălţat în glorie şi în general puterea Lui se exercită pentru a-Şi elibera slujitorii de orice dependenţă de sprijin de ordin spiritual, mai degrabă decât de ordin material. Totuşi putem cu siguranţă să fim mângâiaţi la gândul că nu-Şi trimite slujitorii fără a le da putere pentru slujba care le este pusă înainte. Dacă suntem chemaţi să scoatem demoni, ne dă puterea să o facem. Şi dacă slujba noastră nu constă în aceasta, ci în altceva, ne va fi dată de asemenea puterea de a răspunde la ea.
Ei, ca noi înşine, trebuie să fie caracterizaţi de cea mai mare simplitate. Nu este vorba să alerge ici şi colo, din casă în casă pentru a căuta ceva mai bun. Ei sunt reprezentanţii Lui. El lucra prin procură prin intermediul lor; în consecinţă, a-i respinge, însemna a-L respinge pe El. Cei care Îl slujesc astăzi nu sunt apostoli şi, totuşi, într-o măsură mai mică, acelaşi lucru fără îndoială rămâne adevărat. Mesajul lui Dumnezeu nu este mai puţin mesajul Lui, chiar dacă este dat prin buze care arată slăbiciunea.
Slujba lor, fie pentru a predica, a alunga demonii sau a vindeca, produce un asemenea efect încât Numele Lui şi nu al lor este făcut cunoscut şi chiar Irod aude vorbindu-se de faima Lui. Acest împărat mizerabil avea o conştiinţă atât de rea, încât crede imediat că Ioan Botezătorul, victima lui, a înviat. Alţii cred că Hristos este Ilie, sau unul dintre profeţii de altădată. Nimeni nu ştie, prntru că nimeni nu are idee că Dumnezeu poate face un lucru nou. În acel moment, Marcu face o mică digresiune pentru a ne povesti, în versetele 17-28, cum Ioan a fost omorât la ordinul unei femei răzbunătoare. Oricât de rău era, Irod avea o conştiinţă care îi vorbea şi vedem viclenia magistrală prin care diavolul pune stăpânire pe el. Cursa este întinsă prin intermediul unei tinere femei frumoase la chip şi trup, de o femeie mai în vârstă, seducătoare, care visează la răzbunare, ca şi de o vanitate stupidă care face ca acest împărat nefericit să facă mai mult caz de jurământul său decât de legea lui Dumnezeu. Astfel, acest om vanitos şi senzual este, fără să-şi dea seama, împins până la crimă, având ca sfârşit judecata eternă. Conştiinţa lui indispusă nu face să se nască decât temeri superstiţioase.
În versetul 29, Marcu raportează pur şi simplu că ucenicii lui Ioan au pus într-un mormânt trupul său executat. Nu adaugă ca Matei că „au dat de ştire lui Isus” (Matei 14:12 ). El continuă relatând întoarcerea ucenicilor din călătoria lor, povestind Învăţătorului lor tot ce făcuseră şi tot ce învăţaseră pe alţii. Atunci Domnul îi face să vină deoparte într-un loc pustiu, pentru ca, departe de mulţimea şi de slujba care i-a preocupat, să petreacă un moment de linişte în prezenţa Sa. Este instructiv de remarcat că pasajul lui Matei lasă foarte puţin de presupus că ucenicii lui Ioan, întristaţi, au ajuns de asemenea exact în acelaşi moment.
Să nu uităm niciodată că o perioadă de odihnă în prezenţa Domnului, departe de oameni, este necesară după o perioadă în care am fost ocupaţi cu slujirea. Ucenicii lui Ioan s-au întors din trista lor slujire, întristaţi, cu inima grea . Ce doisprezece s-au întors din întâlnirile lor triumfătoare cu puterea demonilor şi a bolii şi probabil foarte încântaţi de succes. Şi unii şi ceilalţi au nevoie de pacea pe care o aduce prezenţa Domnului, care este la fel de bună pentru a se revela inimilor abătute, ca şi pentru a pune frâu unui entuziasm exagerat. Totuşi această perioadă de calm nu este decât de scurtă durată, pentru că oamenii Îl caută pe Domnul în mjilocul mulţimii şi El nu vrea să Se ascundă de ei. Inima marelui Slujitor se descoperă în mod foarte fumos în versetul 34, unde ni se spune că „I s-a făcut milă de ei”. A-i vedea „ca nişte oi fără păstor” făcea să se nască în El doar compasiune şi nu, precum atât de des în cazul nostru, sentimente de împotrivire sau de dispreţ. Este mişcat de compasiunea pe care o simţea. Iată ceea ce este minunat.
Compasiunea Lui Îl împinge să acţioneze în două domenii diferite. Mai întâi să Se ocupe de ei cu privire la lucrurile spirituale, apoi să Se îngrijească de nevoile trupurilor lor. Remarcaţi ordinea: ce este spiritual vine în primul rând. „A început să-i înveţe multe” (v. 34), deşi nu ni se relatează ce a spus. Apoi, cum a venit seara, le potoleşte foamea. După acest exemplu, cum trebuie acţionat? Dacă oamenii au nevoi materiale, este bine să ne îngrijim de ele, după puterea noastră. Dar să dăm întotdeauna prioritate Cuvântului lui Dumnezeu. Nevoile trupului nu trebuie niciodată să aibă întâietate asupra nevoilor sufletului, în slujirea noastră.
Hrănind pe cei cinci mii, Domnul îi pune mai întâi la încercare pe ucenici. Ce înţeleseseră despre puterea pe care o avea de a răspunde tuturor nevoilor? Foarte puţin, se pare, pentru că răspunzând la cuvintele Lui: „Daţi-le voi să mănânce” (v. 37), se gândesc doar la resursele omeneşti şi la bani. Dar resursele de ordin omenesc nu sunt deloc neglijate. Sunt foarte insignifiante, dar Domnul face astfel încât puterea Sa să se desfăşoare în ele. Ar fi putut schimba pietrele în pâine sau, ce-i drept, să facă pâine din nimic, dar felul Lui de a face este de a folosi cele cinci pâini şi cei doi peşti.
Lucrarea Lui s-a continuat exact în acelaşi fel în toată epoca actuală. Slujitorii Lui au anumite lucruri mici pe care Lui Îi place să le folosească. Şi în plus foloseşte dărnicia în mod foarte ordonat, oamenii fiind aşezaţi în rânduri de câte o sută şi de câte cincizeci şi îi foloseşte pe ucenicii Săi la această lucrare. Picioarele şi mâinile care aduc oamenilor mâncarea sunt cele ale ucenicilor. Astăzi picioarele şi mâinile slujitorilor sunt folosite, mintea şi gura lor sunt puse la dispoziţia Sa pentru ca pâinea vieţii să ajungă la cei în nevoie. Dar puterea care produce rezultate este în întregime a Sa. Chiar slăbiciunea instrumentelor folosite face aceasta clar.
Ca Slujitor desăvârşit, Isus avea grija să lege de cer tot ceea ce făcea. Înainte ca lucrarea Sa de putere să aibă loc, ridică ochii spre cer şi aduce mulţumiri. Prin aceasta gândurile mulţimii sunt îndreptate spre Dumnezeu, sursa a toate, mai degrabă decât spre El, Slujitorul lui Dumnezeu pe pământ. Un cuvânt pentru noi conţinând un principiu asemănător se găseşte în 1. Petru 4:11 . Slujitorul care împarte hrana spirituală trebuie să o dea ca venind de la Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie glorificat în ea şi nu sujitorul.
Putem de asemenea să fim încurajaţi de faptul că, atunci când această mulţime mare este hrănită, le rămâne mult mai mult decât puţinul cu care au început. Resursele divine sunt inepuizabile şi slujitorul care se bazează pe Stăpânul său, nu va duce niciodată lipsă. Din acest punct de vedere, există o asemănare foarte fericită între pâinile şi peştii puşi în mâinile ucenicilor şi Biblia pusă în mâinile ucenicilor de astăzi.
După ce a hrănit mulţimea, Domnul îi trimite imediat pe ucenicii Săi de cealaltă parte a lacului şi Se consacră rugăciunii. Nu numai că lega totul de cer aducând mulţumiri în prezenţa oamenilor, ci păstra întotdeauna legătura pentru El Însuşi ca Slujitor al voii divine. Din Ioan 6 aflăm că în acest moment poporul este foarte entuziast şi L-ar fi făcut cu forţa Împărat. Ucenicii s-ar fi putut lăsa prinşi în cursă, dar nu Isus. Traversarea mării furnizează ucenicilor o nouă dovadă a identităţii Învăţătorului lor. Vântul împotrivă se opune înaintării lor şi ei înaintează cu greutate şi încet. Din nou El Se arată mai presus de vânt şi de valuri, umblând pe mare şi putând trece pe lângă ei. Cuvintele Lui le linişteşte spaimele şi prezenţa Lui în barcă pune capăt furtunii; şi orice s-ar întâmpla, sensul profund al acestor lucruri le scapă. Inimile lor nu erau încă pregătite să-L înţeleagă. Cu toate acestea, oamenii în general învăţaseră să-L recunoască pe Domnul şi puterea Sa. O mulţime de nevoi îi sunt prezentate şi El răspunde cu un belşug de har.