comori.org
comori.org

Capitolul 2

F. B. Hole

Capitolul se deschide cu o altă lucrare de putere care are loc într-o casă particulară când, după un anumit timp, Domnul se găseşte din nou la Capernaum. Ce apare aici este o credinţă caracterizată de tenacitate şi, ceea ce este destul de remarcabil, nu cel care suferă face dovada unei asemenea credinţe, ci prietenii săi. Domnul este pe cale să predice din nou Cuvântul. Aceea este slujba Lui înainte de toate; lucrarea Sa de vindecare se exercită doar când se prezintă ocazia.

Cei patru prieteni au acest fel de credinţă care râde de imposibilităţi, care spune: Aceasta se va face; şi Isus o vede. Se ocupă imediat de partea spirituală a lucrurilor, acordând paraliticului iertarea păcatelor. Pentru cărturarii care raţionează, care sunt prezenţi, aceasta nu este decât o blasfemie. Este într-adevăr sigur că aveau dreptate gândind că nimeni în afară de Dumnezeu nu poate ierta păcatele, dar se înşală în întregime neînţelegând că Dumnezeu este prezent în mijlocul lor şi că vorbeşte în Fiul Omului. Fiul Omului este pe pământ şi pe pământ are puterea să ierte păcatele.

Cu toate acestea iertarea păcatelor nu este ceva care este vizibil în ochii oamenilor, trebuie să fie acceptată prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Vindecarea instantanee a unui caz de gravă infirmitate corporală este vizibilă în ochii oamenilor şi Domnul face apoi această minune. Cei care sunt acolo nu pot să-l scape pe om de boala care îl ţine rob, mai mult decât pot să-i ierte păcatele.

Isus poate face cele două lucruri cu aceeaşi uşurinţă. Este ceea ce face, prezentând minunea făcută în trup ca dovada minunii care priveşte sufletul. Astfel pune lucrurile în ordinea corectă. Minunea de ordin spiritual vine în primul rând, cea care priveşte trupul vine doar apoi. Şi aici minunea este instantanee şi deplină. Omul care fusese complet neputincios, se ridică imediat, îşi ia patul şi iese în prezenţa tuturor într-un fel care aduce glorie lui Dumnezeu prin toate buzele. Domnul porunceşte şi omul nu are decât să se supună, pentru că posibilitatea de a o face îi este dată în acelaşi timp în care primeşte porunca Domnului.

Această împrejurare, care subliniază scopul spiritual al slujirii pe care o împlinea Domnul nostru, este urmată de chemarea lui Levi care ne este cunoscut mai târziu ca Matei vameşul. Chemarea acestui om de a-L urma pe Învăţător ne arată atracţia puternică a Cuvântului Domnului nostru. Era un lucru să cheme nişte umili pescari să-şi lase plasele şi munca lor grea. Dar era altceva să cheme un om care avea avere şi sarcina plăcută de a face să încaseze banii. Dar Isus o face cu două cuvinte: „Urmează-Mă!” (Marcu 1:14 ), două cuvinte care cad în urechea lui Levi cu o asemenea forţă încât se ridică şi Îl urmează. Dumnezeu vrea să simţim puterea acestor două cuvinte în inima noastră.

Ce minunată vedere de ansamblu ne-a fost dată cu privire la Slujitorul lui Dumnezeu, despre promtitudinea, autoritatea, puterea, dependenţa, consacrarea, îndurările, refuzul Său pentru ce este superficial şi demagogic pentru a ne ataşa de ce este spiritual şi rămâne şi, în cele din urmă, cu privire la atracţiile puternice ale Persoanei Sale!

După ce S-a ridicat pentru a-L urma pe Domnul, Levi arată într-adevăr repede că a devenit ucenic de o manieră practică. Îl primeşte pe noul său Stăpân în casa sa, în acelaşi timp cu un mare număr de vameşi şi de păcătoşi, manifestând prin aceasta ceva din spiritul Învăţătorului. El care era aşezat la vamă arată acum dărnicie, pentru ca alţii să se poată aşeza la masa lui. Se apucă să împlinească acest cuvânt: „El răspândeşte, dă săracilor” (Psalmul 112:9 ) şi aceasta fără să i se spună să o facă. A început să exercite ospitalitatea faţă de cei din anturajul său, pentru ca şi ei să-L întâlnească pe Cel care i-a câştigat inima. În aceasta el este un excelent model pentru noi. A început prin a cheltui pentru alţii. A făcut lucrul care era cel mai la îndemâna lui. I-a adunat ca să-L întâlnească pe Domnul pe cei care aveau nevoi şi ştiau, mai degrabă decât pe cei care erau mulţumiţi de ei înşişi în practica lor religioasă. A descoperit că Isus este un donator care îi caută pe cei care sunt dispuşi să primească.

Toate acestea sunt observate de cărturari şi de farisei, oameni drepţi fireşti, care îşi exprimă dezaprobarea sub forma unei întrebări puse ucenicilor lui Isus. De ce frecventează Isus oameni atât de josnici, atât de degradaţi. Ucenicii nu trebuie să răspundă, pentru că Însuşi Domnul răspunde acestor atacuri. Răspunsul Lui este complet şi satisfăcător şi aproape a devenit proverb. Cei care sunt bolnavi au nevoie de doctor şi păcătoşii au nevoie de Mântuitorul. Nu pe cei drepţi, ci pe păcătoşi a venit să-i cheme.

Poate cărturarii şi fariseii erau într-adevăr versaţi de lege, dar nu înţelegeau nimic despre har. Ori Isus era Slujitorul harului lui Dumnezeu. Şi Levi înţelesese ceva din aceasta. Şi noi? Mult mai mult decât Levi, ar trebui să înţelegem aceasta în măsura în care trăim în momentul în care ziua harului este la amiază. Cu toare acestea se poate întâmpla să avem vreun resentiment împotriva lui Dumnezeu pentru că este atât de bun faţă de oamenii pe care ne place să-i denunţăm ca vinovaţi: este ceea ce face Iona în cazul locuitorilor din Ninive şi ceea ce făceau fariseii pentru păcătoşi. Marele Slujitor al harului lui Dumnezeu este la dispoziţia tuturor celor care au nevoie de El.

Împrejurarea următoare (versetele 18-22) îi arată din nou la lucru pe cei care obiectau. Se plânseseră ucenicilor şi acum nişte ucenici se plâng Învăţătorului. Evident le lipseşte curajul pentru a spune lucrurile în faţă. Acest mod sucit de a critica este foarte curent, să-l respingem. În cele două cazuri, ucenicii nu au avut nimic de răspuns. Când fariseii au susţinut caracterul excusiv al legii, El li s-a opus făcând să fie preţuit caracterul liberal al harului şi i-a redus la tăcere. Acum vor să-i pună pe ucenici sub jugul legii şi, în cel mai eficace mod, Isus revendică libertatea harului.

Parabola sau imaginea de care se foloseşte implică în mod evident că El este Mirele, Persoana importantă, în centrul a tot. Prezenţa Sa guvernează totul şi aduce un belşug minunat. Curând va fi absent şi numai atunci se va cuveni să se postească. Să notăm aceasta, pentru că suntem într-un timp în care a posti este un lucru care se cuvine. De mult timp Mirele este absent şi Îl aşteptăm. În momentul în care vorbea Domnul, ucenicii erau în poziţia unei rămăşiţe evlavioase în Israel, primindu-L pe Mesia la venirea Sa. După Rusalii, au fost botezaţi într-un singur trup şi au fost aşezaţi ca temelie a acestei cetăţi care este numită „Mireasa, soţia Mirelui” în Apocalipsa 21:9 . În acel moment, aveau locul de Mireasă mai degrabă decât cel de prieteni ai Mirelui. Această poziţie este a noastră astăzi. Aceasta nu face decât să redea şi mai clar că nu ni se potriveşte să sărbătorim, ci să postim. A posti înseamnă a te abţine de la lucruri legitime pentru a te consacra mai mult lui Dumnezeu şi nu pur şi simplu de a te abţine de la hrană un anumit timp.

Fariseii se gândeau doar la a menţine intactă legea. Pericolul pentru ucenici, după cum evenimentele au arătat mai târziu, nu era atât acesta, cât mai degrabă a încerca să amestece iudaismul cu harul pe care îl aducea Domnul Isus. Sistemul legal era ca o haină veche sau ca un butoi vechi. Isus aducea ceea ce părea o solidă bucată de stofă nouă sau vin nou cu puterea lui de revărsare. În Fapte, putem vedea cum vechile forme exterioare ale legii au cedat în faţa puterii debordante a Evangheliei.

Într-adevăr, vedem aceasta în incidentul care urmează imediat şi care termină capitolul 2. Din nou, fariseii vin să se plângă de ucenici Învăţătorului. Aceştia sunt vinovaţi de a nu-şi conforma activităţile butoiului vechi care erau anumite prescripţii cu privire la sabat. Fariseii duceau respectul lor pentru sabat atât de departe încât condamnau chiar şi faptul de a smulge spice de grâu cu mâna, ca şi cum ar fi fost vorba de a acţiona o moară. Susţineau o interpretare foarte rigidă a legii în aceste chestiuni minore. Erau dintre cei care păzeau legea cu o grijă minuţioasă, în timp ce îi considerau pe ucenici ca fiind puţin zeloşi.

Domnul primeşte plângerea lor şi Îi apără pe ucenici amintindu-le fariseilor două lucruri. În prmul rând, ar fi trebuit să cunoască Scripturile, care relatează cum i se întâmplase lui David să se hrănească, el şi cei care îl urmau, într-o situaţie critică. Ceea ce în mod normal nu era după lege, fusese îngăduit într-o zi în care lucrurile nu erau normale în Israel, din cauza respingerii împăratului legitim. 1. Samuel 24 ne vorbeşte despre aceasta. Din nou lucrurile nu sunt normale şi Împăratul legitim va fi respins. În cele două cazuri, nevoile privind Unsul Domnului trebuiau să fie considerate mai importante decât detaliile care se raportau la exigenţele ceremoniale ale legii.

În al doilea rând, sabatul a fost instituit pentru om şi nu invers. Deci omul trece înaintea sabatului şi Fiul Omului, care are sub autoritatea Sa toţi oamenii, conform Psalmului 8, trebuia în mod necesar să fie Domn al sabatului şi, în consecinţă, este abilitat să dispună de el potrivit voii Lui. Cine erau fariseii pentru a contesta dreptul Lui de a face, chiar dacă Isus venise printre oameni sub forma de slujitor?

Domnul sabatului era printre oameni şi era respins. În aceste circumstanţe preocupările celor care erau strâns legaţi de respectarea legii ceremoniale erau deplasate. „Butoaiele” lor erau vechi şi incapabile să conţină harul copleşitor şi autoritatea Domnului. „Butoiul” sabatului lor se sparge chiar înaintea ochilor lor.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *