comori.org
comori.org

Capitolul 16

F. B. Hole

Dragostea şi credinţa, este evident, sunt acolo, dar credinţa lor este încă înceată şi fără pricepere cu privire la învierea Domnului. Chiar aceste femei devotate nu se gândesc decât să-I îmbălsămeze trupul, cum arată primele versete din acest capitol. Dar această lipsă de discernământ care îi caracterizează nu face decât să pună în valoare ceea ce este de necombătut în aceste dovezi, care în cele din urmă îi conving că Domnul a înviat. Cum se ridică soarele, în prima zi a săptămânii, ele sunt la mormânt pentru a descoperi doar că piatra mare care închide intrarea a fost răsturnată. Ele intră şi nu găsesc trupul sfânt al Domnului, ci un înger, având înfăţişarea unui tânăr.

Matei şi Marcu vorbesc de un înger. Luca şi Ioan vorbesc de doi. Aceasta nu reprezintă, bineînţeles, nicio dificultate, pentru că îngerii apar şi dispar după cum doresc. Îngerul care le apare femeilor înspăimântate sub forma unui „tânăr... îmbrăcat în veşmânt lung, alb” (v. 5) le apăruse puţin înaintea păzitorilor ca cineva a cărui înfăţişare era „ca fulgerul şi veşmântul alb ca zăpada”, astfel încât îi cuprindea un fel de paralizie. Apărea lumii sub o înfăţişare şi sub o cu totul altă înfăţişare ucenicilor. Ştia să facă deosebire. Ştia că aceste femei Îl căutau pe Isus, chiar dacă ele credeau că Isus era tot mort. Erau neştiutoare. Totuşi Îl iubeau şi aceasta schimba totul.

Cu toate acestea mărturia îngerilor nu are mare rezultat pe moment. Fără îndoială le impresionează puternic, dar aceasta se traduce mai ales prin teamă, cutremur, stupefacţie. Nu produce această siguranţă calmă a credinţei care deschide gura pentru a mărturisi altora. Nu puteau încă să-şi însuşească aceste cuvinte: „am crezut, de aceea am vorbit” (Psalm 116:10; 2. Corinteni 4:13 ). În curând vor împărăşi acest „duh de credinţă” pe care l-au avut Pavel şi psalmistul, dar aceasta va fi când vor fi puse personal în legătură cu Hristosul înviat.

Scriptura arată cu claritate că îngerii au o slujbă de împlinit în favoarea sfinţilor, după cum mărturiseşte Evrei 1:14 . Slujba lor, când se adresează sfinţilor, nu este frecventă şi provoacă în general o mare spaimă la cei ale căror ţinte sunt, cum este cazul aici. Cu toate acestea mesajul lor este clar. „Nu este aici” (v. 6) este partea lui negativă şi este ceea ce femeile pot verifica ele însele. Partea pozitivă este: „El a înviat” (v. 6). Aceasta nu pot verifica în acea clipă şi în consecinţă nu par să fie profund convinse.

Urmează, în versetele 9-14, un scurt rezumat al celor trei apariţii marcate ale Domnului înviat, despre care avem o relatare mai detaliată în celelalte Evanghelii.

Mai întâi îi apare Mariei din Magdala, apariţie care ne este descrisă cu atâtea detalii în Evanghelia după Ioan. Ea a fost prima care L-a văzut cu adevărat pe Domnul înviat. Marcu nu permite nicio îndoială în această privinţă. Aceasta are importanţa sa, pentru că arată că Domnul S-a gândit mai întâi la cea a cărei inimă este poate mai copleşită ca oricare alta pentru că L-a pierdut pe Domnul. Cu alte cuvinte, dragostea are primele drepturi la atenţia lui Isus. În consecinţă, ea crede cu adevărat şi poate deci să vorbească pentru a mărturisi înaintea altora. Totuşi cuvintele ei au doar puţin efect. Ceilalţi Îl iubesc cu adevărat pe Domnul, pentru că sunt în doliu şi plâng şi chiar profunzimea mâhnirii lor îi face insensibili la orice mărturie care nu îi face să-L vadă pe El Însuşi cu proprii lor ochi.

Este apoi arătarea Lui celor doi care merg pe câmp, ceea ce ne este relatat cu atâtea detalii în Luca. Aceia nu L-au tăgăduit ca Petru, dar au pierdut atât de mult curajul încât merg în derivă, fără ţintă, departe de Ierusalim, ca şi cum ar vrea să întoarcă spatele unui loc care nu evoca pentru ei decât speranţe pierdute, o pierdere şi o nenorocire dintre cele mai tragice. Vederea unui Hristos înviat îi face să facă o semi întoarcere şi îi duce la fraţii lor cu această veste bună. Totuşi aceasta nu pune capăt descurajării celorlaţi care refuză să creadă. Şi este un lucru bun pentru noi că a fost astfel. Învierea ne transportă în afara ordinii prezente a lucrurilor şi învierea Domnului este un fapt de o însemnătate atât de considerabilă încât trebuie să fie neapărat stabilită prin multiple dovezi ce nu pot fi recuzate.

În al treilea rând, arătarea Lui celor unsprezece. Este posibil ca aceasta să nu fi fost una dintre acele ocazii care ne sunt date în mod mai detaliat în Luca şi în Ioan, pentru că se spune: „Pe când stăteau la masă” (v. 14). Luaţi povestirea lui Luca, de exemplu. Concepem greu că Domnul ar fi întrebat: „Aveţi ceva de mâncare aici?” (Luca 24:41 ), dacă ei ar fi fost la masă. Prezenţa mâncării ar fi fost prea evidentă. Se poate deci să fi fost o ocazie care nu a fost relatată în celelalte Evanghelii. Cu această ocazie, îi face să simtă necredinţa lor făcându-le reproşuri şi cu toate acestea, în ciuda a orice, le încredinţează o misiune.

Este remarcabil de văzut cum aceste misiuni, care sunt raportate în cele patru Evanghelii, diferă una de cealaltă. Ce ne este spus în Fapte 1:3 ne face să înţelegem de ce. Deseori, în timpul acestor patruzeci de zile, le-a apărut ucenicilor, vorbind de lucruri care privesc Împărăţia lui Dmnezeu. Evident, în această perioadă, le-a prezentat misiunea lor din diferite puncte de vedere şi Marcu ne dă unul dintre ele. Ne putem într-adevăr mira că după ce a fost obligat să le reproşeze  necredinţa, îi trimite să predice Evanghelia pentru ca alţii să creadă. Totuşi, după toate, cel care, prin duritatea inimii, s-a încăpăţânat în necredinţă este, când a fost el însuşi complet câştigat, un martor preţios pentru alţii.

Câmpul de aplicaţie al acestei misiuni, care este de a vesti Evanghelia, este cum nu se poate mai vast. Este „toată lumea” (v. 15) şi nu numai micul teritoriu al lui Israel. Mai mult, Evanghelia trebuie predicată „la toată creaţia” (v. 15) şi nu numai iudeilor. Cu alte cuvinte, pentru toată lumea şi pretutindeni. Binecuvântarea la care duce această Evanghelie este spirituală în natura ei, pentru că aduce mântuirea când credinţa este acolo şi te supui botezului. Nu trebuie să transpunem cuvintele botezaţi şi mântuiţi şi să spunem: „Cine va crede şi va fi mântuit, va fi botezat”. În niciun alt pasaj din Cuvânt, botezul nu este legat de îndreptăţire sau de reconciliere, dar sunt alte pasaje care leagă botezul de mântuire. Pentru că mântuirea este un cuvânt care cuprinde multe lucruri şi a cărei însemnătate include eliberarea practică a credinciosului, că este iudeu sau păgân în raport cu orice sistem din această lume în care era altădată cufundat. Legăturile lui cu sistemul din această lume trebuie să fie rupte şi botezul arată faptul că aceste legături sunt rupte, că există, într-un cuvânt, „separare”. Cel care crede în Evanghelie şi acceptă ruptura legăturilor cu acestă lume care îl ţinea rob este un om mântuit. Cineva poate într-adevăr să spună că el crede şi chiar s-o spună în adevăr, totuşi, dacă nu vrea să se supună acestei rupturi a legăturilor de altădată nu se poate vorbi de el ca de cineva care este mântuit. Domnul cunoaşte pe cei care Îi aparţin, bineînţeles, dar şi aceasta este o altă chestiune.

Când este vorba de „condamnare”, botezul nu este menţionat. Este foarte semnificativ. Aceasta arată pe ce element se bazează condamnarea. Chiar dacă cineva este efectiv botezat, dar nu crede, va fi condamnat. Porunca exterioară este prescrisă de Domnul în mod clar, dar nu poate fi administrată decât dacă mărturiseşte credinţa; şi mărturisirea, cum ştim prea bine, nu este un sinonim al posesiei. Mântuirea nu este efectivă în mod independent de credinţă. Petru ne poate într-adevăr spune: „Botezul vă salvează şi acum” (1. Petru 3:21 ) dar notaţi că este vorba de „voi” şi că aceşti „voi” îi reprezintă pe credincioşi.

Versetele 17 şi 18 au făcut obiectul multor contraverse înverşunate. Semnele miraculoase care sunt menţionate însoţesc, după unii, pe cei care predică Evanghelia şi s-ar cuveni să fie văzute, fără nicio restricţie, în zilele noastre. Este poate util să remarcăm două sau trei puncte.

În primul rând, aceste semne îi însoţesc nu pe cei care predică, ci pe cei care cred.

În al doilea rând, Domnul declară că aceste semne se vor manifesta fără să fie condiţii prealabile pentru cel care predică. Nu este stipulat că trebuie să facă experienţa unui anumit „botez al Duhului”, cum se afirmă adesea. Dacă oamenii cred, aceste semne îi vor însoţi; este ce spune Domnul. Tot ce s-ar putea deduce din absenţa lor este că nimeni nu a crezut cu adevărat.

În al treilea rând, sunt cuvinte care nu apar în această declaraţie şi unii, în duhul lor, par să le găsească în lectura pe care o fac. Nu se spune că aceste semne îi vor însoţi pe toţi cei care cred, în orice loc şi în orice timp. Dacă acesta ar fi fost cazul, am fi fost forţaţi să ajungem la concluzia că astăzi, practic, nimeni nu a crezut în Evanghelie; nu am crezut nici măcar noi înşine!

Aceste cuvinte ale Domnului nostru, bineînţeles s-au împlinit. Din cele cinci semne menţionate, putem indica patru care au avut loc şi care sunt raportate în cartea faptelor. Pentru al cincilea, „dacă vorbea ceva de moarte, nu-i va vătăma” (v. 18), nu avem nicio mărturie şi totuşi nu există nici umbra unei îndoieli că aceasta s-a întâmplat. Domnul a zis că se va întâmpla şi noi o credem. Cuvântul Lui ne ajunge. El dă semnele după bunul Lui plac şi când vede că sunt necesare.

Cele două versete care termină Evanghelia noastră sunt de o extremă frumuseţe. Ne amintim că L-a pus înaintea noastă pe Domnul nostru sub caracterul marelui Profet care ne-a adus din plin Cuvântul lui Dumnezeu, al Slujitorului desăvârşit care a împlinit deplin voia lui Dumnezeu. Totul a fost relatat cu o concizie frapantă, cum se cuvine unei asemenea reprezentări a Persoanei Sale. Şi acum, la sfârşit, cu aceeaşi concizie, este pus înaintea noastră sfârşitul acestei minunate istorii. Domnul, după ce le-a comunicat ucenicilor tot ce dorea, „a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (v. 19).

Pe pământ fusese respins, dar a fost primit în cer. Lucrările Lui pe pământ fuseseră refuzate şi acum S-a aşezat într-un loc care vorbeşte de o guvernare şi de o putere cărora nu am şti să-i rezistăm. Dar este arătat că a fost „înălţat” şi astfel accentul este pus pe faptul că primirea şi şederea Sa la dreapta lui Dumnezeu sunt consecinţa unui act al lui Dumnezeu. Pe pământ, Slujitorul desăvârşit a putut într-adevăr să fie respins, dar prin actul suveran al lui Dumnezeu ia acest loc de autoritate, unde nimic nu va împiedica mâna Lui să împlinească buna plăcere a Domnului. Ultimul verset indică în ce direcţie se desfăşoară activitatea Domnului în vremea actuală. Nu Se ocupă încă de pământul răzvrătit pentru a-l guverna în dreptate. O va face când va veni ceasul pentru aceasta, după planurile lui Dumnezeu. Astăzi gândurile Domnului sunt întoarse către răspândirea Evangheliei, cum le spusese. Ucenicii Lui s-au dus într-adevăr să predice fără a ţine cont nici de frontiere, nici de limite, dar puterea care a făcut eficace cuvintele şi lucrările lor era puterea Domnului Însuşi şi nu a lor. Acolo sus, de pe tronul Lui înălţat, El a cooperat cu ei şi le-a dat semnele pe care le promisese, cum se relatează în versetele 17 şi 18. A dat aceste semne pentru a confirma Cuvântul şi această confirmare era îndeosebi necesară când Cuvântul a început să fie vestit.

Deşi semnele menţionate în versetele 17 şi 18 nu se văd decât rar în zilele noastre, semne vor mai însoţi predicarea, semne din domeniul moral şi spiritual, caractere şi vieţi care sunt transformate în întregime. Slujitorul desăvârşit, la dreapta lui Dumnezeu, este întotdeauna la lucru.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *