comori.org
comori.org

Capitolul 12

F. B. Hole

La sfârşitul capitolului 11, am auzit de conducătorii iudeilor pledând ignoranţa. Dacă botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni, nu puteau să spună; şi mai puţin puteau înţelege munca şi slujba Domnului nostru. Deschidem acest capitol 12 pentru a vedea demonstrat în el în mod evident că Isus îi cunoştea şi-i înţelegea perfect pe aceşti oameni. Ştia ce îi împingea, ce gândeau şi ţinta pe care o urmăreau. Descoperă că ştie bine cine sunt ei, într-o parabolă remarcabilă.

Primul verset ne vorbeşte de „parabole” şi Evanghelia după Matei ne arată că atunci Isus a spus trei. Marcu ne relatează decât două dintre cele trei, cea care anunţă în avans ceea ce conducătorii iudei aveau să facă şi care vor fi pentru ei consecinţele. În această parabolă, „viticultorii” îi reprezentau pe conducătorii responsabili în Israel şi ne este dat un rezumat al felului în care, de-a lungul veacurilor, refuzaseră toate cererile lui Dumnezeu. Vorbind de o vie, Domnul Isus relua o imagine care fusese folosită în Vechiul Testament în Psalmul 80 , în Isaia 5 şi în altă parte. În acest psalm, viţa îl reprezintă în mod evident pe Israel şi din el trebuie să iasă o ramură, un butaş, care este „fiul omului pe care Ţi l-ai întărit” (Psalmul 5:17 ). În Isaia, este foarte clar că Dumnezeu nu a scos din via Lui ceea ce era în drept să aştepte. Şi iată că acum, mulţi ani după, regăsim această istorie. Stăpânul viei făcuse ce se cuvenea furnizând tot ce era necesar şi responsabilitatea pentru rod revenea viticultorilor cărora le fusese încredinţată via. Nu au fost la înălţimea responsabilităţii lor şi apoi s-au apucat să nege drepturile stăpânului şi să-i maltrateze pe reprezentanţii săi. Şi în cele din urmă au fost puşi la încercare prin venirea fiului stăpânului viei. La fel, conducătorii lui Israel maltrataseră pe profeţi şi omorâseră pe unii dintre ei. Şi atunci a apărut Fiul, care este acea ramură de care vorbeşte psalmul. Iată suprema punere la încercare.

Poziţia iudeilor aflaţi sub lege este descrisă în această parabolă. Deci problema este de a vedea dacă pot să producă ce cere Dumnezeu. Ei nu au făcut-o. Nu numai că a lipsit rodul, dar a existat prezenţa unei uri declarate pentru Dumnezeu şi cei care Îl reprezintă şi această ură a atins apogeul când a apărut Fiul. Conducătorii responsabili erau împinşi de gelozie şi vroiau să păstreze toată moştenirea numai pentru ei; de aceea se pregăteau să-L dea morţii pe Isus. Cu o zi sau două înainte hotărâseră să-L omoare, cum ne-a făcut cunoscut versetul 18 din capitolul precedent. Acum Domnul le descoperă faptul că le cunoaşte gândurile rele.

Şi le arată şi care vor fi pentru ei teribilele consecinţe. Vor fi deposedaţi şi nimiciţi. Aceasta s-a împlinit din punct de vedere istoric la distrugerea Ierusalimului şi, fără nicio îndoială, va avea mai târziu o împlinire deplină care va fi definitivă în zilele din urmă. Cel pe care L-au respins va deveni piatra din capul unghiului a tot ce Dumnezeu este pe cale să zidească pentru eternitate. Când va realiza această prezicere, va fi, cu adevărat, o minune înaintea ochilor lui Israel. Această declaraţie că stăpânul viei „o va da altora” (v. 9) este o anunţare a ceea ce este mai mult pus în lumină de Ioan 15 . Alţii vor deveni mlădiţe ale adevăratei viţe şi vor aduce rod. Numai că nu o vor mai face sub lege şi nu vor fi aleşi numai dintre iudei. Cuvintele Domnului îi avertizează că, pentru că L-au respins, Dumnezeu îi va pune deoparte: alţii vor fi adunaţi şi introduşi, până ce, la sfârşit, Cel pe care L-au respins, stăpâneşte peste toţi. Îşi dau seama că această parabolă a rostit o judecată împotriva lor.

Neîndrăznind, pentru moment, să pună mâinile pe Domnul, se lansează într-un atac verbal împotriva Lui, încercând să-L prindă cu vorba. Mai întâi, vin fariseii asociaţi cu irodienii. Întrebarea lor despre banii tributului este combinată cu abilitate pentru ca, într-un fel sau altul, Isus să ofenseze sentimentele patriotice ale iudeilor sau ale romanilor. Cu toate acestea, răspunsul Lui îi face neputincioşi. Îi obligă să admită servitutea lor faţă de Cezar, după ce a recurs la baterea monedei lor. Şi gurile lor, nu a Lui, declară că ea era imaginea lui Cezar. Apoi, nu numai că dă întrebării lor răspunsul care era pe deplin evident, în lumina a ceea ce au recunoscut ei înşişi, dar aceasta duce la introducerea chestiunii mult mai importante a drepturilor pe care Dumnezeu le avea asupra lor. Se înţelege într-adevăr că sunt uimiţi cu privire la El.

Putem remarca, în versetul 14, că aceşti adversari aduceau omagii adevărului Său desăvârşit într-o manieră care mergea mult dincolo de tot ce puteau concepe, în sensul cel mai absolut; El era adevărul şi învăţa adevărul, fără a Se lăsa deturnat  de om şi de micul lui univers. Nu s-a putut spune aceasta despre niciun alt slujitor al lui Dumnezeu. Chiar şi Pavel a fost influenţat de consideraţii omeneşti, cum arată Fapte 21:20-26 . Numai Isus este Slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu şi era atât de sărac încât a trebuit să ceară să I se aducă un dinar.

Apoi vin saducheii, care Îi cer să descurce încurcătura matrimonială pe care I-o prezintă. Este ceea ce face Isus şi îi convinge de nebunia lor. Dar înainte de a o face, descoperă cauzele profunde ale acestei nebunii. Nu cunoşteau Scripturile – ceea ce era ignoranţă. Nu cunoşteau puterea lui Dumnezeu – ceea ce era necredinţă. Eroarea lor necredincioasă se baza pe aceşti doi stâlpi. Necredinţa modernă, pe care o putem asemăna cu cea a saducheilor, se bazează exact pe aceşti doi stâlpi. Se citează continuu Scripturile, dar pe dos, şi se interpretează rău, se mutilează şi se concepe Dumnezeu ca şi cum nu ar fi cu adevărat cel Atotputernic, ca şi cum ar fi pur şi simplu un om având doar puteri mai mari decât noi. Domnul dovedeşte învierea din morţi citând Vechiul Testament. Lucrul se găseşte în mod implicit în Exod 3:6 . Dumnezeu era tot Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, sute de ani după moartea lor. Deşi morţi pentru oameni, trăiau pentru Dumnezeu şi aceasta însemna că trebuiau neapărat să învieze. Faptul era acolo, în Scripturi. Negându-l, saducheul demonstra pur şi simplu ignoranţa lui.

Pentru că acest fapt se găsea acolo în Scripturi, Domnul, consecvent cu caracterul Lui de Slujitor, face apel la Scripturi şi nu îl afirmă în mod dogmatic bazându-se pe propria Lui autoritate. Ceea ce declară în mod dogmatic se găseşte în versetul 25, unde El arată clar în ce stare sau în ce condiţii ne va introduce învierea, mergând astfel dincolo de ce învăţa Vechiul Testament. Lumea învierii este diferită de lumea în care suntem noi. Relaţiile pământeşti încetează în această stare cerească. Nu suntem destinaţi să fim îngeri, ci să fim „ca îngerii în ceruri” (v. 25). Nemurirea şi nestricăciunea vor fi partea noastră. Este deci clar că, în ignoranţa lor, saducheii ridicaseră o dificultate care, în realitate, nu avea motiv să fie. Deruta lor era completă. Unul dintre cărturarii care asculta, îşi dă seama şi riscă să pună o întrebare care era deseori subiect de discuţie între ei şi se referea la importanţa relativă a diferitelor porunci. Răspunsul Domnului mătură raţionamentele lor laborioase şi certurile de cuvinte cu privire la una sau alta dintre cele zece porunci, mergând drept la ce se găseşte în Deuteronom 6:4-5 . Există acolo o poruncă care le cuprinde pe toate celelalte. Dumnezeu cere să fie absolut mai presus de orice în afecţiunile creaturilor Sale. Dacă este astfel, restul ia locul care i se cuvine. Este vorba de porunca supremă care guvernează totul.

În această poruncă se găsea un element de mare încurajare. De ce I-ar păsa lui Dumnezeu să aibă dragostea neîmpărţită a creaturii Sale? La această întrebare, credinţa va răspunde spunând: Pentru că El Însuşi este dragoste. Fiind dragoste şi iubindu-Şi creatura, chiar dacă este pierdută în păcatele ei, nu poate fi satisfăcută fără dragostea creaturii Lui. Fiii lui Israel nu-şi puteau aţinti privirea la sfârşitul legii (2. Corinteni 3:13 ). Dacă ar fi putut-o face, ar fi văzut.

Pentru a doua poruncă, Domnul îl trimite pe cărturar la Levitic 19:18 , alt pasaj neaşteptat. Dar evident, această poruncă decurge din prima. Nimeni nu poate avea capacitatea şi dorinţa de a lucra cum se cuvine cu aproapele său, dacă nu este mai întâi într-o relaţie corectă cu Dumnezeul său. Dar dragostea este esenţa acestei a doua porunci la fel ca şi a celei dintâi. A-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi esre măsura pe care o dă  legea. Numai că, sub har, se poate face un pas în plus. Este ce au făcut, de exemplu, Acuila şi Priscila, cum ne este relatat în Romani 16:4 . Totuşi „dragostea este... împlinirea legii” (Romani 13:10 ) şi aceasta se spune în legătură cu a doua poruncă.

Cărturarul simte forţa acestui răspuns, cum arată versetele 32 şi 33. Seria de întrebări începuse cu această declaraţie: „Învăţătorule, ştim că... înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu” (v. 14). Aceasta fusese spus de farisei şi de irodieni într-un sprit de făţărnicie. Ea se termină cu acest cărturar care spune cu toată sinceritatea: „Bine, Învăţătorule, ai vorbit potrivit adevărului” (v. 32). Acest om vedea că dragostea care ducea la împlinirea deplină a acestor două mari porunci era într-adevăr mai importantă decât darul tuturor jertfelor pe care le descria legea. Jertfele aveau locul lor, dar nu erau decât un mijloc pentru a ajunge la o ţintă. „Ţinta poruncii este dragostea”, cum ne spune 1. Timotei 1:5 . Ţinta este mai mare decât mijloacele. De aceea, acest cărturar aproba răspunsul care îi fusese dat.

Replica Domnului în versetul 34 este foarte frapantă. El declară că acest om nu este „departe de Împărăţia lui Dumnezeu” şi aceasta arată două lucruri. În primul rând: oricine se îndepărtează de ce este exterior si ritual, pentru a-şi da seama de ce este interior şi vital înaintea lui Dumnezeu, nu este departe de binecuvântare. În al doilea rând: oricât de important este aceasta, nu este suficient pentru a intra în Împărăţie; trebuie ceva mai mult. Trebuie să ai şi dispoziţia de spirit a unui copilaş, cum am văzut analizând capitolul 10. Acest cărturar era aproape de Împărăţie, dar nu intrase încă în ea. Acest răspuns, ni se pare, închide gura acestui om, ca şi a celorlalţi ascultători şi din această cauză nimeni nu îndrăzneşte sa-I pună lui Isus alte întrebări. Un om ca acest cărturar, bine versat în legea lui Dumnezeu, era considerat ca fiind din Împărăţie. Aceasta venea de la sine. Cuvintele Domnului le tulbură gândurile. Totuşi, pentru că acest cărturar vedea că Dumnezeu caută şi apreciază ce este moral şi spiritual, dincolo de ce este ritual şi carnal, făcuse un bun început de drum în direcţia Împărăţiei. Romani 14:17 subliniază aceasta în ce ne priveşte, cel puţin în principiu. Am primit şi noi aceasta pe deplin?

După ce adversarii Lui au terminat cu întrebările, Domnul le pune întrebarea Sa fundamentală despre ce se spune în Psalmul 110 . Cărturarii ştiau perfect că Mesia trebuia să fie Fiul lui David; totuşi iată-l pe David care vorbeşte de El ca fiind Domnul său. Printre oameni, în acea vreme, un tată nu se adresa niciodată fiului său cu aceste cuvinte. Mai degrabă contrariul. Fiul îl numea pe tatăl său: domn.

Cum putea fi Hristosul Fiul lui David? Cărturarii se înşelau spunând aceasta? Sau puteau să dea o explicaţie? Nu pot să dea explicaţie. Tac. Explicaţia era extrem de simplă; dar confruntaţi cu Hristos şi nedorind, dinadins, în mod deliberat, să-I recunoască drepturile, refuă să o vadă. Isus era Fiul lui David şi David Îl numea Domn prin Duhul Dfânt; de aceea nu se înşela. Iată explicaţia: Fiul lui Dumnezeu devenea Fiul lui David după carne, cum se declară atât de clar în Romani 1:3 . O dată ce dumnezeirea lui Hristos este deplin recunoascută, totul devine simplu. Aceste versete aruncă multă lumină asupra a ceea ce se spune în 1. Corinteni 12:3 : „Nimeni nu poate spune: „Isus este Domn!” decât prin Duhul Sfânt”.

Domnul răspunsese acum la toate întrebările adversarilor Săi şi le pusese o întrebare la care nu ştiuseră să răspundă. Dacă ar fi fost capabili să răspundă, ar fi intrat în posesia explicaţiei întregii situaţii. Mulţimii îi făcea încă plăcere să-L asculte, dar cărturarii erau orbi şi, în versetele 38-40, Domnul pune în gardă poporul împotriva lor. Cei care se lăsau duşi orbeşte sunt puşi în gardă împotriva conducătorilor lor orbi. Adevăratele mobile şi scopuri ale cărturarilor sunt demascate. Cuvântul lui Dumnezeu care iese din gura Domnului ating până la despărţirea sufletului şi duhului în mod infailibil.

Păcatul care îi caracteriza era că ei căutau propriul lor interes în lucrurile lui Dumnezeu. Fie în piaţa publică – centru de afaceri, la sinagogă, la mese – cercul social, trebuia neapărat să aibă opoziţie predominantă, se foloseau de ea pentru a strânge bunuri în detrimentul văduvelor, partea cea mai dezarmată a comunităţii. Obţinerea puterii şi a banilor era sfârşitul şi scopul religiei lor. Ei urmau „calea lui Balaam al lui Bosor, care a iubit răsplata nedreptăţii” (2. Petru 2:15 ). Şi sunt prea mulţi, în zilele noastre, cei care calcă pe această cale rea, al cărei sfârşit este o „mai aspră sentinţă” (v. 40). Calificativul, observaţi, nu este „mai lungă”, ca şi cum ar putea fi diferenţe de durată în pedeapsă. Dar vor fi într-adevăr diferenţe cu privire la severitate.

Adversarii Domnului provocaseră această discuţie cu întrebările lor. Dar El este Cel care are ultimul cuvânt. Şi cuvintele cu care închide discuţia au trebuit să cadă de pe buzele Lui cu forţa unui cuţit de ghilotină. Calm, Îşi asumă funcţia de judecător al întregului pământ şi rosteşte condamnarea lor irevocabilă. Dacă nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, aceasta ar fi fost nebunie şi chiar mai rău. Dar tot Fiul lui Dumnezeu Se aşează vizavi de vistieria templului şi priveşte darurile mulţimii şi cu aceeaşi siguranţă apreciază valoarea acestor daruri. O văduvă săracă se apropie – poate o văduvă care suferise din cauza escrocheriilor cărturarilor rapaci – şi aruncă în vistierie tot puţinul pe care îl are. Nu îi rămâneau decât doi bănuţi, cele mai mici monede, şi îi aruncă pe amândoi. După părerea oamenilor, darul ei era absurd şi de dispreţuit, atât de mic era; prezenţa lui nu va fi remarcată şi absenţa lui nu va fi resimţită. După părerea lui Dumnezeu, aveau mai multă valoare decât toate celelalte daruri la un loc. Aritmetica lui Dumnezeu, în asemenea cazuri, nu este ca a noastră.

Pentru Dumnezeu, mobilele care ne fac să acţionăm sunt totul. Iată o femeie care, în loc să facă reproşuri lui Dumnezeu din  cauza faptelor rele ale cărturarilor care pretindeau că Îl reprezintă, consacră tot ce are în slujba lui Dumnezeu. Aceasta bucură inima Domnului nostru.

El Îşi cheamă ucenicii, cum ne relatează versetul 43, şi le arată această femeie , proclamând valoarea a ceea ce a făcut ea. Este în mod particular frapant dacă remarcăm cum se deschide capitolul 13, pentru că ucenicii Lui doresc să Îl facă să remarce grandoarea şi frumuseţea clădirilor templului. Ei atrag atenţia pietrelor magnifice fasonate de lucrarea mâinii omului. El, Domnul, subliniază frumuseţea morală a ceea ce a făcut o văduvă săracă. Le spune că marile lor clădiri se vor prăbuşi pentru a deveni ruine. Ce a făcut această văduvă va fi amintit în eternitate.

Şi totuşi, această văduvă a dat doi bănuţi vistieriei care primea contribuţiile pentru întreţinerea clădirilor templului. Domnul a întors deja spatele templului şi rosteşte acum condamnarea sa. Ea nu ştie acest lucru; dar chiar dacă mintea ei nu a priceput încă aceasta, darul ei este primit şi preţuit pe măsura devotamentului inimii ei care a împins-o să îl facă. Ce încurajare!

Făcând un dar, Îl are pe Dumnezeu înaintea ei şi Dumnezeu rămâne, chiar când templele sunt distruse. Lucrurile materiale, în care riscăm să ne punem inima, dispar. Dumnezeu rămâne.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *