După parabola "omului care munceşte la câmp" din Luca 17 ne mai rămân numai trei parabole de examinat din această Evanghelie. Acestea sunt parabola "judecătorului nedrept" (Luca 18:1-8 ), cea a "fariseului şi a vameşului" (Luca 18:9-14 ) şi cea a "minelor" (Luca 19:11-27 ). Imediat după ultima dintre aceste trei parabole, Mântuitorul a urcat la Ierusalim şi cum S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, "a plâns pentru ea" (Luca 19:41 ), după cum relatează acest evanghelist. Am avut deja ocazia să exminăm celelalte parabole pe care le-a învăţat în timpul şederii Sale la Ierusalim.
Cele trei parabole menţionate mai sus au un gând în comun: este indicat în fiecare dintre ele planul sau motivul pentru care Domnul Isus a rostit-o. Parabola "judecătorului nedrept" este introdusă prin aceste cuvinte: "Şi le-a spus şi o parabolă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi să nu obosească" (Luca 18:1 ). Parabola "fariseului şi a vameşului" care urmează imediat, începe prin: "Şi a zis şi parabola aceasta unora care se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi" (Luca 18:9 ). În a treia parabolă, este dat un dublu motiv: "Dar, auzind ei acestea, El a adăugat şi a spus o parabolă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei gândeau că Împărăţia lui Dumnezeu urma să se arate îndată" (Luca 19:11 ). Bineînţeles Domnul nu a spus niciodată nimic fără motiv şi în fiecare dintre parabolele Sale urma întotdeauna un scop bine determinat; totuşi, tripla repetiţie a acestui gând în aceste parabole îi conferă o mare greutate.
Dubla semnificaţie a parabolei
Cum am avut deja ocazia să remarcăm, parabolele au foarte adesea o dublă semnificaţie: una spirituală sau practică şi alta profetică. Acesta este un mod deosebit şi clar pus în relief în parabola "judecătorului nedrept". Dar să ascultăm mai întâi ce spune:
"Şi le-a spus şi o parabolă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi să nu obosească, zicând: "Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi pe om nu-l respecta. Şi era o văduvă în cetatea aceea, şi ea venea la el, spunând: "Răzbună-mă faţă de împotrivitorul meu!" Şi el nu a vrut pentru un timp, dar după aceea şi-a zis în sine: "Chiar dacă de Dumnzeu nu mă tem şi pe om nu-l respect, totuşi, pentru că văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu mai vină mereu să mă necăjească". Şi Domnul a spus: "Auziţi ce zice judecătorul nedrept! Şi Dumnezeu nu-i va răzbuna pe aleşii Săi, care strigă către El zi şi noapte, deşi rabdă îndelung pentru ei? Vă spun că le va face dreptate curând. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (Luca 18:1-8 ).
Prima frază subliniază semnificaţia spirituală şi practică a parabolei. Domnul o spune ucenicilor Săi ca să se roage neîncetat şi să nu obosească. În schimb, cuvintele Domnului care încheie această parabolă nu pot fi înţelese decât în chip profetic.
Ca multe alte parabole, aceasta are deci totodată un sens spiritual şi un sens profetic. Intenţionat Domnul leagă împreună aceste două semnificaţii, legând prin aceasta timpul absenţei Lui cu cel al întoarcerii Sale. O asemenea parabolă este deja o dovadă că parabolele Domnului conţin mai mult de un nivel de învăţătură şi că nu trebuie şi fie înţelese nu numai în chip practic, ci şi profetic.
Partea practică a parabolei ne-a preocupat deja în legătură cu parabola celor "trei prieteni" din Luca 11 . Ea nu mai necesită explicaţii. Aici trebuie să păstrăm în minte numai ce trebuie şi învăţăm din contrast: Dumnezeu lucrează pe baza unor motivaţii complet diferite de cele ale judecătorului nedrept. Acest judecător nu este o imagine a lui Dumnzeu. Forţa parabolei rezidă tocmai în contrastul dintre judecătorul nedrept şi Dumnzeul drept. Chiar când judecătorul a cedat în cele din urmă insistenţelor văduvei, el lucra fără teamă de Dumnezeu (Luca 18:4 ); rămânea un judecător nedrept (Luca 18:6 ). Dar prin faptul că în cele din urmă a făcut totuşi dreptate văduvei, chiar fără să spună adevăratele sale motive, Domnul vrea să-i încurajeze pe ai Săi să vină la Dumnezeu mereu şi cu perseverenţă pentru a-şi prezenta cererile. Chiar dacă răspunsul se lasă aşteptat şi răul poate ieşi învingător, Dumnezeu va face dreptate la vremea Sa aleşilor Săi şi o va face curând.
Există mai multe motive pentru a ne întoarce acum în detalii la latura profetică. Unul este că această parabolă se găseşte direct într-un context profetic; altul este că cea mai mare parte din detaliile acestei parabole nu au sens decât din punct de vedere profetic; în sfârşit şi al treilea, este extraordinar de important să ne însuşim punctul de vedere profetic al Scripturii. Trebuie să învăţăm să facem deosebiri între iudei, naţiuni şi Adunarea lui Dumnezeu (a se compara 1. Corinteni 10:32 ). Biblia devine o carte cu totul nouă pentru noi când învăţăm să cunoaştem diferitele căi ale lui Dumnezeu pe care El le adoptă cu unii sau cu alţii, astăzi şi în viitor. Pe de altă parte, nu există piedică mai rea faţă de înţelegerea gândurilor şi căilor lui Dumnezeu decât să nu vezi diferitele dispensaţii, sau să le amesteci.
Rămăşiţa iudaică în viitor
Că parabola noastră are o puternică pecete profetică, aceasta apare de îndată cu claritate când o examinăm în raport cu ceea ce o precede. Domnul Isus vorbise despre El ca despre Fiul Omului şi pe de altă parte de zilele Fiului Omului. Trebuie mai întâi să sufere mult şi să fie respins de poporul evreu. Dar atunci în acea zi, "ziua Sa", va veni la ei în chip vizibil pentru toţi - pentru a lua pe unii în judecată şi pentru a introduce pe ceilalţi în Împărăţie. Unii, cei nelegiuiţi, vor fi "luaţi" pentru judecată, în timp ce ceilalţi evrei credincioşi, vor fi "lăsaţi" pentru a intra în Împărăţia pământească a păcii lui Hristos (Luca 17:22-35 ). Domnul nu vorbeşte aici nici despre distrugerea Ierusalimului de către romani (pentru că nu exista o alegere), nici despre răpirea Bisericii lui Dumnezeu (tocmai contrariul va avea loc), ci vorbeşte despre "ziua Sa", care va fi precedată de o perioadă scurtă, dar extrem de grea a tristeţii lui Iacov. "Vulturul" (purtătorii judecăţii lui Dumnezeu) va atinge "trupul mort" (Israel în starea de moarte spirituală) sigur şi rapid (Luca 17:37 ).
Vedem de atunci cât de potrivit este îndemnul adresat rămăşiţei lui Israel oprimate, dar temătoare de Dumnezeu, de a se ruga neîncetat şi de a nu obosi (Luca 18:1 )! Domnul subliniază acest îndemn dar şi această încurajare, prin intermediul parabolei "judecătorului nedrept".
Este deci în cetate o văduvă care are un împotrivitor. După cum se pare, el a adus atingere bunului ei. Ori în aceeaşi cetate se găseşte şi un judecător, căruia văduva i se adresează pentru a cere şi i se facă dreptate faţă de împotrivitorul ei. Judecătorului nu-i pasă de interesele văduvei şi nu face nimic pentru ea: este un judecător nedrept. Numai pentru că văduva îl necăjeşte cu intervenţiile şi cererile ei neîncetate, o ajut în cele din urmă să obţină dreptate.
Văduva şi împotrivitorul ei
Văduva este o imagine a lui Istarel suferind sub exproprierea împotrivitorului său. Altădată, poporul era în relaţie cu Domnul ca logodnică, soţi (Ieremia 2:2 ); Domnul fusese soţul său (Isaia 54:5 ). Dar ca urmare a necredincioşiei sale, devenise faţă de el o văduvă (Plângeri 1:1). Şi acum strigă la Dumnzeu - chiar acum când naţiunea este încă în necredinţă. Altădată a fost exact la fel când fiii lui Israel au strigat la Domnul din casa robiei în Egipt, înainte ca El să li Se descopere. Deci El Însuşi spune astăzi despre Israel: "Le cunosc durerile" (Exod 3:7 ). Şi când timpul hotărât dinainte de Dumnezeu va fi venit, Se va întoarce din nou cu îndurare către Ierusalim - această "cetate" numită de două ori în parabolă. Va fi mâniat împotriva naţiunilor nepăsătoare şi mândre, cu mare mânie pentru că "au dat ajutor răului" (Zaharia 1:14-17 ).
Când văduva cere să i se facă dreptate, aceasta vizează în primul rând să i se redea proprietatea. Două istorisiri din Vechiul Testament ilustrează şi confirmă aceasta.
Când Sunamita se întoarce în ţara părinţilor ei după ce fugise în ţara filistenilor, "a ieşit să strige către împărat pentru casa ei şi pentru ogorul ei" ( 8:3 ). Împăratul i-a făcut dreptate şi a trimis un funcţionar al curţii căruia i-a zis: "Întoarce-i tot ce era al ei şi tot venitul ogorului ei, din ziua în care a părăsit ţara până acum" ( 8:6 ).
A doua istorisire are de-a face cu o văduvă care avea nevoie de ajutor pentru a recupera proprietatea şi moştenirea soţului ei - este vorba de Rut. Şi această văduvă este o imagine a rămăşiţei iudaice credincioase a zilelor viitoare. Aflăm din povestea ei cum vine în cele din urmă la Boaz, eliberatorul, răscumpărătorul (cel care răscumpără) şi cum acest om puternic şi rudă apropiată a soacrei ei întreprinde, cu un har izbitor, tot ce era nevoie pentru a ridica numele defunctului în moştenirea sa (Rut 4:1-12 ).
Vedem deci cum aleşii lui Dumnezeu care strigă la el zi şi noapte, o fac potrivit unei triple relaţii: ca şi cu Împăratul lor, ca şi cu Răscumpărătorul lor (cel care răscumpără) şi ca şi cu Judecătorul lor. Strigătele lor vor fi auzite. Dar mai sunt încă multe de extras din aceste povestiri.
Să spunem mai întâi că, în Noul Testament, Adunarea lui Dumnzeu nu este niciodată văzută ca o "văduvă". "Babilonul", creştinătatea apostată se laudă în inima ei că nu este văduvă şi nu va vedea întristarea (Apocalipsa 18:7 ). Dar adunarea este soţia (cerească), soţia Mielului (Apocalipsa 19:7 ; 21:2,9 ; 22:17 ). Chiar dacă suferă necaz în lume, are totuşi pacea în Domnul Isus (Ioan 16:33 ). Nu ne-a lăsat orfani (Ioan 14:18 ), ci a trimis un alt Mângâietor, Duhul adevărului care ne conduce în tot adevărul (Ioan 14:16,26 ; 15:26 ; 16:7,13 ). A fi deja astăzi copiii lui Dumnezeu şi fiii lui Dumnezeu moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos (Romani 8:14-17 ), este partea unei văduve?
Cine trebuie înţeles sub termenul de împotrivitor, - cel din cauza căruia văduva strigă fără încetare judecătorului: "Răzbună-mă faţă de împotrivitorul meu!"? Apocalipsa 12 ne dă o informaţie despre acest subiect. Aflăm de acolo că "balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit" (versetul 9) va fi aruncat din cer pe pământ. Vom auzi cerul izbucnind de bucurie: "Acum a venit mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi autoritatea Hristosului Său; pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte" (Apocalipsa 12:10 ). Expresia "fraţilor noştri" nu este în legătură în primul rând cu noi creştinii, ci cu evreii credincioşi din rămăşiţă. Ei sunt cei pe care diavolul îi acuză neîncetat înaintea lui Dumnezeu. El este, la drept vorbind, împotrivitorul, cel care se află în spatele tuturor celorlalţi duşmani ai lui Israel şi îi stârneşte împotriva acestui popor.
O cerere care nu este creştină
Pentru a confirma că nu avem Adunarea în această parabolă, ci că avem de-a face cu evreii zilelor viitoare, revin încă o dată asupra cererii văduvei. Ea poartă un caracter strict iudaic. Văduva cere să i se facă dreptate, să fie răzbunată faţă de duşmanii ei. Cuvântul grec înseamnă într-adevăr totodată "a face dreptate" şi "a se răzbuna", "a răzbuna".
Pentru noi, cei răscumpăraţi din vremea harului, o asemenea cerere ar fi absolut nelalocul ei. Nu trebuie să căutăm drepturile noastre aici jos (1. Corinteni 6:7 ) şi în loc să chemăm la răzbunare faţă de duşmanii noştri, trebuie mai degrabă să-i iubim, să ne rugăm pentru cei care se poartă rău cu noi sau ne persecută (Matei 5:44 ). Ştefan, primul martir creştin, nu este marele exemplu pentru noi? Credincios exemplului Stăpânului şi Mântuitorului Său Isus Hristos (Luca 23:34 ), se ruga pentru cei care îl ucideau cu pietre: "Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta" (Fapte 7:60 ).
Dar pentru evreii credincioşi asupriţi de duşmanii lor, chemarea împotriva lor este întrutotul după voia Domnului.
În Apocalipsa 6 auzim sufletele martirilor evrei strigând la Dumnezeu cu glas tare: "Până când, o , Stăpâne, sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ?" (Apocalipsa 6:10 ). O asemenea cerere, venind din gurile evreilor, exprimă gândul lui Dumnezeu pentru acest popor. De aceea va răspunde acestei cereri şi va veni în ajutorul rămăşiţei. Pentru că poporul lui Israelnu va găsi mântuire şi odihnă şi nu va ajunge la binecuvântarea pământească a Împărăţiei, decât prin judecata duşmanilor săi. Numai în acest fel gloria Domnului va putea fi obţinută pe acest pământ. În armonie cu aceasta, găsim în multe rânduri în Psalmi cuvântul profetic al rămăşiţei - un "până când" sfâşietor al unui popor care suferă (Psalmul 90:13 ; 94:1-3 ; 119:84 ). El va dori venirea Domnului ca Judecător al pământului.
Pentru noi creştinii, este cu totul altfel. Binecuvântările noastre se află în cer şi mântuirea noastră nu vine prin faptul că Domnul alungă duşmanii noştri, ci prin faptul că ne va îndepărta complet de această scenă pământească şi ne va lua la El în glorie. Prin ce anume ne va păzi Domnul „de ceasul încercării”? Prin faptul că ne va lua şi ne va scoate neaparat din acel "ceas"! Fericită certitudine!
"Eu vin curând!" (Apocalipsa 22:20 ) - În acest fel adică prin venirea Sa pentru noi, prin răpire, vom experimenta mântuirea finală şi completă (Romani 13:11 ; 1. Tesaloniceni 4:15-18 ; Apocalipsa 3:10-11 ). Tot pentru aceasta nu cerem răzbunarea lui Dumnezeu faţă de duşmanii noştri ci ne rugăm: "Amin! Vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22:21 ).
Când va veni Fiul Omului
Să amintim încă o dată cuvintele de care Se foloseşte Domnul la sfârşitul parabolei, ca şi de explicaţia Sa şi de aplicaţia pe care o face la cei aleşi.
"Şi Domnul a spus: "Auziţi ce zice judecătorul nedrept! Şi Dumnezeu nu-i va răzbuna pe aleşii Săi, care strigă către El zi şi noapte, deşi rabdă îndelung pentru ei? Vă spun că le va face dreptate curând. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (Luca 18:6-8 ).
În mai multe rânduri am văzut deja că atunci când Domnul Isus explică sau aplică o parabolă, nu vorbeşte neapărat despre exact aceleaşi persoane ca în parabolă. Parabola şi explicarea ei nu coincid exact întotdeauna. Acesta este cazul aici. În parabolă vorbeşte de "văduvă" şi în explicaţie de "aleşii Săi". Văduva reprezintă pe Israel, şi "aleşii Săi" reprezintă rămăşiţa lui Israel care se teme de Dumnezeu - aceşti "fraţi" pe care diavolul îi acuză fără încetare înaintea lui Dumnezeu. În parabolă, văduva vine cu cererile ei neîncetate faţă de judecătorul care se descoperă a fi un judecător nedrept. În explicaţie aleşii lui Dumnzeu strigă către Dumnezeu noapte şi zi.
Profetul Isaia vorbea deja în chip atât de pătrunzător despre aceste strigăte ale aleşilor lui Dumnezeu: "Pe zidurile tale, Ierusalime, am aşezat păzitori; nici ziua, nici noaptea, niciodată ei nu vor tăcea". Voi, care vă aduceţi aminte de Domnul, nu tăceţi şi nu-I daţi odihnă, până nu va întemeia şi până nu va face Ierusalimul o laudă pe pământ (Isaia 62:6-7 ).
Da, Dumnezeu va face dreptate aleşilor Săi care strigă noapte şi zi, chiar dacă timpul pentru a ajunge acolo pare foarte lung celor care sunt în suferinţă. Pentru Domnul, o mie de ani sunt ca o zi (2. Petru 3:8 ). Dar când momentul de a interveni va fi venit pentru Dumnezeu, El va acţiona repede. Ne-a spus deja ceva despre rapiditatea şi precizia acţiunii "vulturului".
La sfârşit, Domnul pune încă o dată o întrebare care ne face să reflectăm: "Când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?" Nu răspunde El Însuşi la această întrebare, ci o lasă ascultătorilor Săi. Ori forma întrebării lasă să se aştepte un "nu" ca răspuns.
Am remarcat la început că această frază nu poate fi înţeleasă decât în sens profetic, adică trebuie să o luăm în raport cu Israel. Când Domnul Isus Se va întoarce să-i ia pe credincioşii harului, va fi atunci în caracterul de Soţ, pentru că "Duhul şi Mireasa spun: "Vino!" (Apocalipsa 22:17 ). Dar viitoarea sa venire ca Fiul Omului are de-a face cu Israel şi cu judecata tuturor nedreptăţilor. Cum am văzut, potrivit acestui ultim fel de a veni, Îl va aştepta rămăşiţa credincioasă a lui Israel.
Este totuşi ciudat că, atunci când va veni, Domnul va găsi, ca să zicem aşa, cu greu credinţă pe pământ. Pe de o parte aceasta poate însemna că în acele zile, credinţa va fi rară - la fel de rară ca în zilele lui Noe şi ale lui Lot (Luca 17:26 şi mai departe). Ca în acel timp, vor mânca, vor bea, se vor însura şi se vor mărita, vor cumpăra şi vor vinde, vor sădi şi vor construi. Dar cu toate acestea, judecata lui Dumnezeu pe punctul de a cădea asupra lor deodată, este atârnată asupra lor ca de un fir de mătase, şi oamenii nu-şi vor da seama, nu mai mult decât astăzi. Întotdeauna sunt puţin numeroşi aceia care ştiu ceva despre aceasta - aceştia sunt aleşii - şi care îşi trăiesc viaţa în consecinţă.
Dar pe de altă parte, chiar credinţa celor aleşi în aceste zile grele va fi slabă. Nu am trăit aceasta noi înşine - nu am strigat la Dumnezeu în strâmtorare şi nici măcar nu ne-am bizuit pe o întervenţie atât de oportună din partea Sa? Putem face apel la Dumnezeu în amărăciunea sufletului şi totuşi să ne lipsească încrederea adevărată şi liniştită care rezultă din părtăşia cu El. Această întrebare a Domnului este deci la fel de importantă şi pentru noi.
În sfârşit mai putem remarca faptul că parabola "judecătorului nedrept" mai împlineşte două funcţii. Pe de o parte este o prelungire aceea ce Domnul spusese înainte (Luca 17:22-36 ). Pe de altă parte, această parabolă serveşte de introducere şi de tranziţie pentru parabola următoare a "fariseului şi vameşului" (18:9-14). În cele două parabole obiectul rugăciunii este acelaşi. Rugăciunea stăruitoare va fi resursa rămăşiţei iudaice suferind în zilele care vor veni şi este deja resursa credincioşilor astăzi, - şi este de fapt resursa credincioşilor astăzi, - şi este de fapt resursa credincioşilor din toate timpurile.