comori.org
comori.org

Parabola fariseului şi a vameşului

Christian Briem

Parabola fariseului şi a vameşului urmează imediat după cea a judecătorului nedrept. Amândouă ating subiectul rugăciunii. Prima (cea a judecătorului nedrept) ne spune când trebuie să ne rugăm. Prima pune accentul pe stăruinţă în rugăciune, a doua pe smerenia necesară.

Aceste două parabole se diferenţiază printr-o caracteristică: în timp ce parabola "judecătorului nedrept" pune foarte mult în prim plan parabola "fariseului şi vameşului", Domnul nu oferă o imagine a căilor lui Dumnezeu faţă de evrei şi faţă de naţiuni, ci descrie comportamente morale şi El arată ce apreciază Dumnezeu la cei care se apropie de El; altfel zis, aflăm ce caractere morale sunt potrivite - că este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu în timpul prezent sau mai târziu.

Propria dreptate displace lui Dumnezeu; dimpotrivă, El Îşi găseşte plăcerea într-un duh zdrobit. Această parabolă nu învaţă felul în care omul este îndreptăţit înaintea lui Dumnzeu. Învăţătura îndreptăţirii prin credinţă sau a ispăşirii păcatelor nu se găseşte în asemenea pasaje, la începutul Noului Testament.

Propria dreptate
Luca întroduce parabola Domnului în felul următor: "Şi a zis şi parabola aceasta unora care se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi ..." (Luca 18:9 ). Domnul vorbeşte ca Cel care ştie toate lucrurile. Citeşte în inimile oamenilor şi ştie ce gândesc despre ei înşişi şi despre alţii. Îşi alege expresiile în consecinţă.

Erau şi sunt oameni care se încred în ei înşişi şi care se cred drepţi. Unul din rezultatele propriei dreptăţi, este dispreţul faţă de alţii. După estimarea orgolioasă de sine, ei au atins un anumit nivel înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor şi aceasta îi împinge prin urmare să aibă puţin respect pentru ceilalţi.

Aceste câteva cuvinte de introducere la parabolă îi vizează pe fariseii de altădată?Desigur că da, dar nu numai pe ei. Descrierea care urmează li se aplică de fapt lor, chiar dacă Luca nu îi numaşte în mod direct. Aceasta lasă loc pentru toţi cei care sunt animaţi de acelaşi duh ca ei. Parabola îi vizează deci lămurit şi pe aceia. Duhul fariseic arată într-adevăr un sectarism de cea mai joasă speţă. El s-a menţinut până în zilele noastre, după cum este uşor de constatat, dacă ne cunoaştem numai oricât de puţin. M-am gândit deseori: "Nu se ascunde în fiecare din noi un mic "fariseu"?" Trebuie deci să aplicăm parabola şi la noi înşine.

"Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş" (Luca 18:10 ).

Scena se petrece în templul din Ierusalim. La ora obişnuită de rugăciune, doi oameni se suie acolo pentru a se ruga. Cei dooi sunt evrei şi au astfel aceleaşi privilegii. Dar există un contrast vizibil între ei şi din punct de vedere iudaic, nu este un altul mai mare. Unul este fariseu, celălalt vameş. Fariseii sunt descrişi în capitolul 5 din Luca, începând cu versetul 17, şi vameşii în capitolul 1, versetele 12 şi 13. Primii sunt pe culmea devoţiunii; cei din urmă sunt atât de departe de ea pe cât posibil, sunt păcătoşi alungaţi din societatea iudaică. Sunt uşor de înţeles trăsăturile descrierii făcute aici de Domnul Isus. Omul religios şi păcătosul adeverit sunt înaintea noastră. Amândoi recunosc pe Dumnezeul lui Israel, amândoi au o cerere să-I prezinte. Fiindcă pentru ce să meargă la templu dacă nu ca să se roage acolo? Dar inimile lor sunt în stări pe cât de diferite posibil, cum se va vedea. Cel care citeşte în inimi, Cel care vede ce se află în spatele faţadei exterioare - Acela ştie ce se petrece înăuntrul unuia sau altuia nu Se lasă înşelat de aparenţa exterioară. Invers, cât de uşor suntem orbiţi de oameni de genul "fariseului", în timp ce nu auzim nimic bun despre cei de genul "vameşului"? Dar clasarea la sfârşitul parabolei este exact inversată.

"Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: "Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni care sunt lacomi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca acest vameş. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte dobândesc" (Luca 18:11-12 ).

Fariseul "stă în picioare", adoptă o poziţie deosebită corespunţând demintăţii sale. Această expresie lipseşte pentru vameş. Acesta "stătea la distanţă" - "stătea" este un cuvânt în contrast cu "a fi aşezat". Fariseul începe atunci să se roage. Textul grecesc la imperfect înseamnă aici: el începe şi continuă să se roage, ceea ce lasă să se înţeleagă că a folosit în rugăciunea lui mai multe cuvinte decât cele care sunt relatate - cuvinte scoase poate din psalmi şi profeţi, după cum aveau obiceiul fariseii; pentru că le plăceau rugăciunile  lungi. Ceea ce se spune aici, este ideea principală a rugăciunii lui. Starea lui interioară este arătată de cele câteva cuvinte pe care parabola le pune în gura lui.

Expresia "se ruga în sine" nu înseamnă o rugăciune tăcută, care nu se aude. Cuvântul grecesc poate de fapt să însemne "pentru el însuşi", "în vederea lui însuşi". Mi se pare că acesta este sensul aici. El vroia ca cei care îl puteau auzi să fie uimiţi de devoţiunea lui; de aceea se ruga "pentru el însuşi".

În ce constă această rugăciune, atât cât poate fi numită rugăciune? Nu era prezentarea unei nevoi, nici a unei cereri, fie pentru sine, fie pentru alţii; ci era o expresie a mulţumirii. "Îţi mulţumesc", spune el, dar numai formal. Nu spune nici un cuvânt despre harul lui Dumnezeu. Dar atenţie: nu pune pe Dumnezeu deoparte, pentru că Îi mulţumeşte; dar nu mulţumeşte lui Dumnzeu pentru ceea ce este Dumnezeu, ci pentru ceea ce este el însuşi - în proprii săi ochi. Se compară cu "ceilalţi oameni" pe care îi clasifică în trei grupuri: "lacomi, nedrepţi, adulteri" şi cărora le adaugă "acest vameş". Ei erau toţi păcătoşi. Dar el nu era.

Nu avea Dumnezeu de ce să fie mulţumit de el, pentru că făcea chiar mai mult decât cerea legea? Postea de două ori pe săptămână, atunci când legea nu poruncise decât o zi de post pe an, marea zi a ispăşirii, când îşi mâhneau sufletele (Levitic 16:29 şi următoarele; 23:27 şi următoarele). Dădea şi zeciuială din tot ce avea. Forţa expresiei este chiar: "totul din orice ar fi". El nu făcea excluderile obişnuite ci includea tot ce menţionase Domnul într-o ocazie precedentă: "din mentă şi din rută şi din orice verdeaţă" (Luca 11:42 ). Nu era el un om exemplar?

Domnul Isus nu spune mai mult despre "rugăciunea" lui. Ce fusese spus ajungea pentru a arăta adevărul a ceea ce trebuise să le reproşeze mai înainte fariseilor: se îndreptăţeau ei înşişi - se prezentau ei înşişi ca drepţi - înaintea oamenilor (Luca 16:15 ). Într-adevăr acest om, atât de religios pe cât era, nu stătea înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea oamenilor. Nici un cuvânt de rugăciune adevărată nu iese din gura lui. Cuvintele lui nu sunt decât felicitări adresate lui însuşi. Nu cere nimic şi nu primeşte nimic. În exterior, adresează bine Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu Îi vorbeşte cu adevărat. Asemenea rugăciuni nu ajung mai sus de tavan.

Nu este la fel astăzi cu multe rugăciuni? Da, este loc să ne temem că mulţi oameni religioşi ai creştinătăţii au aceeaşi atitudine a propriei dreptăţi ca şi fariseul şi sunt pierduţi pentru eternitate. Când nu îndreptăţeşti pe Dumnezeu, ci te îndreptăţeşti pe tine însuţi şi propriile tale fapte, când nu ai nimic să-I spui despre propriile tale păcate, unde se poate sfârşi calea decât în ăndepărtare eternă de Dumnezeu?

"Şi vameşul, stând la distanţă, nu voia nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, spounând: "Dumnnezeule, ai milă de mine, păcătosul!" (versetul 13).

Rugăciunea vameşului face cel mai mare contrast cu cea a fariseului. El stă în templu, după obicei, dar nu deoparte, neluând o poziţie deosebită. Domnul adaugă că stătea "la distanţă". Nu îndrăznea să se apropie, ci rămânea pe cât departe posibil de sanctuar.

În anumite cărţi ale Sfintei Scripturi, este remarcabil de văzut repetiţia unor anumite cuvinte, ca şi cum scriitorul avea o preferinţă pentru ele. Fireşte totul este dat de Duhul Sfânt, dar împrejurarea este totuşi remarcabilă. Petru, de exemplu, iubeşte cuvântul "scump", în timp ce scriitorul Epistolei către evrei iubeşte cuvintele "mai bun". În Evanghelia după Luca, întâlnim deseori gândul îndepărtării, exprimat prin cuvintele "departe" sau "aproape".

În capitolul 11 găsim o primă menţionare a acestui lucru, cu împărăteasa din Şeba, venită "de la marginile pământului" ca să audă înţelepciunea lui Solomon (Luca 11: 31 ). În Vechiul Testament este folosit termenul "o ţară îndepărtată" ( 8:41 ; 10:1 ). În parabola celor "doi împăraţi", împăratul în poziţia de inferioritate trimite "pe când acela este încă departe" o solie pentru a cere condiţiile de pace (Luca 14:32 ). Toţi vameşii şi păcătoşii "se apropiau de El" (Luca 15: 1 ). Fiul risipitor a plecat dinadins "într-o ţară îndepărtată" unde a trăit în destrăbălare (Luca 15:13 ); tatăl său l-a văzut "pe când era el încă departe" şi a alergat în întâmpinarea sa (Luca 15:20 ). Când omul bogat şi-a ridicat ochii în Locuinţa morţilor, i-a văzut "de departe" pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui (Luca 16:23 ). Cei zece leproşi s-au oprit "departe" din cauza leprei lor (Luca 17:12 ). Aici vameşul stătea "la distanţă" din cauza păcatelor lui (Luca 18: 13 ). În parabola celor "zece mine", omul de neam ales pleacă într-o "ţară îndepărtată", ca să primească o împărăţie şi să se întoarcă (Luca 19:12 ). În parabola "viticultorilor", proprietarul a plecat "din ţară" pentru mult timp (Luca 20: 9 ). Petru îşi urmează Învăţătorul prizonier "de departe" (Luca 22:54 ) şi când Mântuitorul a fost răstignit, toţi ai Săi "stăteau departe" (Luca 23: 49 ; comparaţi Psalm 38: 11; 88: 8, 18). La sfârşitul Evagheliei, auzim din nou aceste cuvinte frumoase: "Şi a fost că, pe când vorbeau ei şi discutau, Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei" (Luca 24:15 ).

Toate cuvintele "departe" şi "aproape" din aceste pasaje au propria lor istorie, mişcătoare, asupra cărora merită să medităm.

O rugăciune care ajunge la Dumnezeu

Vameşul nu numai că stătea la distanţă, ci nu voia nici ochii să şi-i ridice spre cer înaintea templului, atât de ruşine îi era înaintea lui Dumnezeu. În semn de căinţă şi de tristeţe, se bătea în piept. Şi lăsa ca rugăciunea sa să se reverse, o rugăciune scurtă: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!"

Aşa scurtă cum este, această rugăciune menţionează totuşi esenţialul - pe care îl căutăm în zadar în rugăciunea fariseului: păcatul şi harul lui Dumnezeu. Vameşul îşi începe rugăciunea în acelaşi fel ca fariseul, adresându-se lui Dumnezeu: "Dumnezeule!", dar aici o inimă strânsă se adresează cu adevărat Dumnezeului Celui viu.

Acest om se consideră "păcătosul" (a se vedea nota în versiunea J. N. D.). Să notăm acest articol "ul" la sfârşitul cuvântului "păcătos". El înseamnă ceva ca "păcătosul cunoscut", "păcătorul de notorietate publică". Fariseul îi considera pe ceilalţi păcătoşi. Vameşul se consideră numai pe el însuşi păcătos, nu se gândeşte la ceilalţi. Este un semn al unei smeriri adevărate înaintea lui Dumnezeu. Nu găseşti nici o consolare în faptul că există mulţi alţi oameni păcătoşi, printre care mulţi au facut poate mai rău. Te vezi numai pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu; te vezi ca "păcătosul", în neputinţa de a da seama înaintea lui şi de unul singur din păcatele tale. O tristeţe sinceră cu privire la sine se va traduce întotdeauna printr-o mărturisire cinstită înaintea lui Dumnezeu. De aceea se vorbeşte mai departe în Noul Testament, de "pocăinţa faţă de Dumnezeu" (Fapte 20: 21 ).

Vameşul ştie că nu a meritat nimic altceva decât judecata. De aceea se refugiază în harul lui Dumnezeu: "Ai milă de mine!" Cuvântul grec pentru "atenuat" se regăseşte în Evrei 2:17 unde este tradus prin "a face ispăşire". Nu trebuie să deducem din aceasta că vameşul făcea referinţă la scaunul îndurării din cort sau la marea zi a ispăşirii, pentru că un asemenea limbaj ar fi evident ciudat în gura unui vameş. El nu putea şti nimic despre lucrarea de ispăşire a lui Hristos la cruce, nici despre Hristos ca "ispăşire" (Romani 3: 25 ), pentru că toate acestea erau încă viitoare. Dar lucrul pentru care se roagă şi imploră, este ca Dumnezeu să aibă milă de el şi să vrea să-l ierte. Harul lui Dumnezeu apăruse în Domnul Isus, aducând mântuirea tuturor oamenilor (Tit 2:11 ). Pentru noi care trăim după lucrarea lui Hristos la cruce, este uşor de înţeles aceasta prin credinţă. Dar nu trebuie să aşteptăm de la persoane care trăiau înainte de cruce cunoaşterea a ceea ce nu a fost revelat decât mai târziu.

Sentinţa Judecătorului

"Vă spun, mai degrabă acesta a coborât acasă mai îndreptăţit, decât celălalt. Pentru că oricine se înalţă pe sine va fi smerit; şi cel care se smereşte va fi înălţat" (v. 14). Cu cuvintele "Vă spun", percepem glasul autorităţii, glasul Judecătorului care pronunţă acum sentinţa: vameşul a coborât acasă îndreptăţit mai degrabă decât fariseul.

Este evident aici că Domnul nu vorbeşte încă de o îndreptăţire judiciară înaintea lui Dumnezeu, cum va putea face Pavel mai târziu; pentru că Evanghelia harului lui Dumnezeu nu era cunoscută încă. Numai după moartea şi învierea Domnului Isus ne-a fost anunţat preţiosul adevăr că "a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptarea noastră" şi că îndreptăţirea este "din credinţă" (Romani 4:24, 5 :1).

Totuşi aici se pune întrebarea de a şti care este drept, care are atitudinea corectă. Fariseul gândea că era el şi îl condamna pe vameş. Dar sentinţa divină - singura determinată - este că vameşul a fost mai degrabă îndreptăţit decât celălalt; el era drept în ce spunea şi făcea.

Pentru a confirma că aceasta este semnificaţia acestui pasaj, să subliniem că îndreptăţirea prin credinţă, aşa cum învaţă Pavel, nu cunoaşte grade diferite. Sub acest raport, nimeni nu este îndreptăţit mai mult decât altcineva. Sau eşti îndreptăţit prin credinţă, sau nu eşti. Cum am spus deja la început: nu trebuie să căutăm învăţătura îndreptăţirii prin credinţă sau a ispăşirii în raport cu vinovăţia noastră în asemenea peisaje, chiar la începutul Noului Testament.

În cele din urmă Domnul atrage din nou atenţia asupra unui propriul general: "Oricine se înalţă pe sine va fi smerit; şi cel care se smereşte va fi înălţat". Este arta cu cel care şi felul în care Dumnezeu lucrează faţă de noi în funcţie de comportamentul nostru. Fariseul se înălţase pe sine dar Domnul îl pune pe ultimul loc. Vameşul se smerise şi a pus pe primul loc.

Domnul Isus îi învăţase acelaşi principiu pe cei care fusese învitaţi în casa unuia dintre fariseii de seamă (Luca 14:7-11 ). El observase cum invitaţii alegeau lcurile de seamă după importanţa pe care şi-o atribuiau. Îi făcuse să observe că este mai onorabil să aşeze în cele din urmă loc şi să audă din partea stăpânului casei invitaţia: "Prietene, mută-te mai sus", decât să trebuiască să facă loc unuia mai de seamă decât ei şi să fie nevoiţi să ia cel din urmă loc. Şi El mai adaugă: "Pentru că oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi cine se smereşte va fi înălţat" (Luca 14: 11 ).

În sens absolut, un păcătos evident nu se mai poate smeri. El ocupă deja locul cel mai din urmă. Dar poate lua acest loc în mod conştient, şi aceasta pune Domnul în evidenţă prin exemplul vameşului.

Copiii lui Dumnezeu pot şi trebuie să se smerească ei înşişi. Aceasta este învăţătura pe care trebuie să o luăm din parabolă. Găsim exemplul desăvârşit în smerirea Domnului Isus, El care, fiind după lege Dumnezeu, S-a golit pe Sine şi S-a smerit pe Sine. Care a fost răspunsul lui Dumnezeu la această atitudine? "Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume" (Filipeni 2: 9 ).

Suntem îndemnaţi să ne purtăm după exemplul Său: "Pentru ca acest gând să fie în voi... " (Filipeni 2: 5 ). Este de cea mai mare importanţă, pentru viaţa noastră practică, să tragem pentru noi înşine concluziile corecte din parabola fariseului şi a vameşului. Este ceea ce mi se pare a fi cel mai important. Să nu ne îndreptăţim niciodată noi înşine. Să-I lăsăm lui Dumnezeu grija de a ne "înălţa" - dacă El crede de cuviinţă - smerindu-ne noi înşine! Este de departe cea mai bună cale, cea pe care a urmat-o Mântuitorul nostru.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *