Viaţa pământească a Domnului se apropie de sfârşit; marii
preoţi şi Iuda; Paştele
Aici începe istorisirea finalului vieţii pământeşti a
Mântuitorului. Marii preoţi, temându-se de popor, căutau
un mod să-L omoare pe Isus. Iuda, sub influenţa lui Satan,
se oferă ca instrument pentru prinderea lui Isus departe de
mulţime. Sosind ziua Paştelui, Domnul Îşi continuă lucrarea de
dragoste în împrejurările în care Se găsea. Voi accentua acele
împrejurări care scot în evidenţă în mod deosebit caracterul
acestei Evanghelii, anume schimbările introduse în mod direct
şi imediat în perspectiva morţii Domnului. Astfel Isus începe
prin a spune alor Săi: „Am dorit mult să mănânc paştele acesta
cu voi înainte de a pătimi; pentru că vă spun că nicidecum nu
voi mai mânca din el, până când va fi împlinit în Împărăţia lui
Dumnezeu“ (Luca 22:15-16
). Apoi, luând paharul, le-a spus:
„Pentru că vă spun că nicidecum nu voi mai bea din rodul viţei,
până când nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 22:18
).
El nu va mai bea vin până când nu va veni Împărăţia lui
Dumnezeu. Domnul nu spune, ca în alte texte, ca îl va bea
nou în Împărăţia Tatălui, ci doar că nu-l va mai bea până când
nu va veni Împărăţia. La fel cum timpurile neamurilor sunt
prezentate ca stare actuală, tot aşa termenul de „Împărăţie“ nu
indică aici mileniul, ci creştinismul, adică Împărăţia în forma
ei actuală. Observaţi de asemenea ce expresie de afecţiune faţă
de ucenicii Săi este în această împrejurare. Inima Sa simţea
nevoia de a da această ultimă mărturie a dragostei înainte să-i
părăsească.
Temelia noului legământ
Noul legământ este întemeiat pe sângele care este băut aici ca
un simbol. Vechiul legământ fusese dat deoparte şi era nevoie
de sânge pentru a întemeia legământul nou. Acesta nu fusese
încă stabilit (va intra în vigoare pentru Israel într-o vreme
viitoare), dar dinspre Dumnezeu totul era deja realizat. Sângele nu era vărsat pentru a da tărie unui legământ de judecată ca
cel dintâi, ci era vărsat pentru cei care-L primeau pe Isus până
într-o vreme viitoare când legământul va fi stabilit în fapt cu
Israel.
Ignoranţa şi nevinovăţia ucenicilor
Ucenicii credeau cuvântul lui Isus că unul dintre ei Îl va
trăda, dar se întrebau unii pe alţii cine era acela care o va
face (versetul 23 şi următoarele). Este o expresie frapantă a
credinţei în tot ceea ce Domnul le spunea (pentru că nici unul
dintre ei nu avea o conştiinţă rea, în afară de Iuda) şi care
mărturiseşte despre nevinovăţia lor. Ei priveau în acelaşi timp
Împărăţia dintr-o perspectivă firească şi îşi disputau dreptul
de a ocupa primul loc în ea, făcând aceasta chiar înainte de
momentul crucii şi la masa la care Domnul le dădea ultimele
dovezi ale dragostei Sale. Exista adevăr în inima lor, dar ce
stare avea acesta inimă! În ce-L priveşte pe El, luase locul cel
mai de jos, care se potriveşte întotdeauna cel mai bine cu slujba
dragostei, un loc pe care numai El l-a luat. Ucenicii trebuiau
să-l urmeze cât mai de aproape cu putinţă, iar El în harul Său
urma să recunoască acesta atitudine, ca şi cum le-ar datora El
Însuşi ceva pentru acesta, îngrijind de ei în vremea încercărilor
de pe pământ. Va ţine într-adevăr cont de toate acestea, iar în
ziua Împărăţiei ei vor sta pe douăsprezece tronuri, căpetenii
ale acestui Israel în mijlocul căruia L-au urmat.
Cernuţi de Satan şi susţinuţi prin rugăciunea Domnului
Dar Isus trebuia să treacă prin moarte, iar ucenicii Săi nu
puteau să-L urmeze şi în acelaşi timp să-şi păstreze viaţa pe
pământ; ce ocazie era aceasta ca vrăjmaşul să-i cearnă! Tot ceea
ce aparţinea unui Mesia în viaţă era răsturnat total, iar drumul
ducea la moarte. Cine urma să treacă prin ea? Satan vroia să
profite de aceasta şi căuta să-i cearnă pe ucenici. Ei nu puteau să
scape de această cernere, din moment ce Domnul Însuşi urma
să treacă prin moarte, iar speranţa lor era în El. Iar Domnul nu
caută să-i scape pe ucenici de această cernere. Carnea trebuie să fie supusă testului morţii. Dar El mijloceşte pentru ca să nu
se piardă credinţa unuia dintre ei pe care îl numeşte în mod
deosebit. Simon, plin de o energie potrivit cărnii, era mai
expus decât toţi ceilalţi pericolului unei încrederi înşelătoare
în sine însuşi ca rod al cărnii. Petru ştia ce trebuia să facă, însă
carnea nu-l putea susţine nicidecum la aceasta. Totuşi ca obiect
al harului din partea Domnului, el avea să fie întărit tocmai
prin intermediul căderii sale. Va şti pe viitor pe deoparte ce
înseamnă carnea şi va cunoaşte pe de altă parte perfecţiunea
harului, fiind capabil astfel să-i întărească pe fraţii Săi. Petru
pretinde că va ieşi biruitor din toate, chiar şi din acele lucruri
în care avea să falimenteze lamentabil. Domnul îl avertizează
pe scurt cu privire la apropiata sa cădere.
Domnul le anunţă schimbarea ce urma să aibă loc în
timpul absenţei Sale
Isus Se foloseşte de această ocazie pentru a-i preveni pe ucenici
cu privire la schimbarea totală ce va interveni în poziţia lor şi
în principiile relaţiilor lor cu El. În locul unui Mesia care Se
îngrijea de ei pe pământ, vor avea un Mântuitor respins aici,
dar înălţat, iar ei vor fi aparent expuşi valurilor acestei lumi. În
vremea prezenţei Sale pe pământ, adevăratul Mesia, Emanuel,
îi păzise în toate greutăţile atunci când îi trimisese în mijlocul
iudeilor. Nu le lipsise nimic. Dar de acum înainte (Împărăţia
nefiind venită pe pământ în putere), ei urmau să fie ca şi El
ţinta dispreţului şi a violenţei; şi, omeneşte vorbind, aveau
să-şi poarte singuri de grijă. Petru, prompt ca întotdeauna
şi luând cuvintele lui Hristos în sens literal, ia cuvântul şi îşi
exprimă aceste gânduri, aducând două săbii. Domnul îl opreşte
printr-un cuvânt prin care îi arată cât de inutil ar fi dacă ar
continua cu explicaţiile; ucenicii nu erau în stare să înţeleagă
gândul Lui atunci. În ce-L priveşte pe Isus, El Îşi urmează cu
o linişte perfectă obiceiurile zilnice. Marcat în duh de lucrurile
care aveau să se întâmple, El îi îndeamnă pe ucenici să se roage
ca să nu intre în ispită; adică momentele în care ei urmau să fie
puşi la încercare să însemne pentru ei ascultarea de Dumnezeu şi umblarea împreună cu El, şi nu o ocazie de a se îndepărta de
El. Există astfel de momente, dacă Dumnezeu le îngăduie, în
care totul este pus la încercare prin puterea vrăjmaşului.
Ghetsimani; Omul perfect şi dependent
Dependenţa Domnului ca om este apoi evidenţiată în modul cel mai mişcător. Întreaga scenă din Ghetsimani şi de la cruce, reprezintă în Luca descrierea Omului în întregime dependent. El Se roagă; Se supune voinţei Tatălui Său, iar un înger Îl întăreşte potrivit cu slujba pe care o avea faţă de Fiul Omului*.
* Comparând această descriere cu cele din alte Evanghelii, găsim detalii de un interes deosebit care demonstrează caracterul Evangheliei după Luca. Lupta Domnului în Ghetsimani este prezentată de Luca într-un mod mai intens decât în oricare alte Evanghelii; dar pe cruce Îl regăsim pe Isus deasupra suferinţelor pe care trebuie să le traverseze; ele nu sunt exprimate; El le domină. Iar ceea ce este scos în evidenţă nu este aspectul divin ca în Ioan, unde nu se prezintă deloc agonia din Ghetsimani. Acolo simplul fapt că Domnul Se numeşte pe Sine, face ca adversarii Lui să dea înapoi şi să cadă la pământ. Iar pe cruce nu se spune nimic despre strigătul „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit“, ci se spune doar că El Şi-a încredinţat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Dar în Luca nu este aşa. Aici Îl vedem pe Omul durerilor în Ghetsimani, realizând în toată profunzimea adâncul suferinţelor care se găseau înaintea Lui, şi privind la Tatăl Său. „Şi fiind în luptă grea Se ruga şi mai fierbinte“. Pe cruce, Luca Îl prezintă pe Acela care, ca Om, S-a plecat în faţa dorinţei Tatălui Său; vedem calmul Celui care, oricât de mari erau durerea şi suferinţa, Se afla deasupra acestor lucruri. El spune femeilor care plâng să se plângă pe ele şi nu pe El, copacul verde; pentru că judecata se apropia. El Se roagă pentru cei care Îl răstignesc; vorbeşte de pace şi de bucurie cerească sărmanului tâlhar convertit; El urma să intre în paradis înainte de manifestarea văzută a Împărăţiei. La fel sunt prezentate lucrurile în privinţa morţii Sale. În Ioan se spune că Şi-a dat duhul, dar aici: „Tată în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“. În moarte El Îşi încredinţează duhul Aceluia pe care Îl cunoaşte, El Omul care Îl cunoştea pe Dumnezeu ca Tată al Său şi în care Îşi punea încrederea. În Matei vedem părăsirea din partea lui Dumnezeu şi ceea ce a simţit atunci inima lui Hristos. Dar caracterul Evangheliei după Luca, descoperindu-L pe Hristos ca Omul desăvârşit prin excelenţă, este de un interes deosebit pentru noi. El traversează suferinţele împreună cu Dumnezeu, apoi, într-o pace perfectă, Se situează deasupra lor. Are o deplină încredere în Tatăl Său, chiar până la moarte, pe acest drum pe care nici un om nu mai mersese până atunci şi pe care nici unul dintre răscumpăraţi nu va trebui să treacă vreodată. Chiar dacă Iordanul se revărsa peste toate malurile lui în vremea secerişului, totuşi chivotul deschidea prin adâncul fluviului un drum prin care poporul lui Dumnezeu trecea pe uscat până în moştenirea promisă.
Apoi într-o luptă care atinge adâncurile sufletului Său, El
ajunge să Se roage şi mai stăruitor. El este perfect ca Om în
dependenţa Lui. Intensitatea luptei face să se amplifice relaţia
Lui cu Tatăl. În ce-i priveşte pe ucenici, ei sunt copleşiţi de
simpla umbră a lucrurilor care Îl făcuseră pe Isus să Se roage; ei
se refugiază în uitarea pe care o aduce somnul. Dar Domnul, cu
răbdarea harului, repetă avertismentul Său. Apoi soseşte ceata
celor care doreau să-L prindă (versetul 47 şi următoarele); iar
Petru, încrezător în sine, deşi fusese avertizat şi dormea în timp
ce ispita se apropia şi Isus Se ruga, loveşte cu sabia tocmai în
clipa în care Isus Se lăsa dus ca un miel la măcelărie; iar apoi,
vai!, se leapădă de Isus chiar atunci când El mărturisea adevărul.
Dar oricât de mult a fost Domnul supus voinţei Tatălui Său,
El face să se vadă clar că puterea nu L-a părăsit nicidecum şi
vindecă rana pe care Petru o făcuse slujitorului marelui preot.
După aceea El Se lasă dus, mulţumindu-Se doar să remarce în
faţa acelei cete că era „ceasul şi puterea întunericului“; tristă şi
teribilă asociere.
Încercarea lui Petru; Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu
În toată această scenă se vede supunerea completă a Omului, în vreme ce puterea morţii este simţită ca o încercare la cel mai înalt nivel; dar dincolo de ceea ce se petrecea în sufletul Său şi înaintea Tatălui Său (lucruri în care se vede în egală măsură realitatea supunerii şi puterea morţii) se găseşte la El cea mai desăvârşită linişte şi calmul cel mai plin de blândeţe vizavi de oameni*, un har care nu se dezminte. Când Petru L-a tăgăduit aşa cum Stăpânul lui îi vestise mai dinainte, Isus priveşte spre el în momentul cel mai potrivit, fără ca atenţia să-I fie atrasă de ceva din procesul nelegiuit la care era supus. Iar Petru este zdrobit de această privire (versetul 62). Când Isus este supus interogatoriului, răspunsurile Lui sunt scurte, pentru că ştia că Îi sosise ceasul. Supus voinţei Tatălui Său, El acceptă paharul din mâna Sa, acel pahar pe care îl aduceau înaintea Lui acei judecători, ce nu făceau altceva decât să împlinească voia lui Dumnezeu. El nu răspunde atunci când I se cere să declare dacă El este Hristosul - nu mai era timpul pentru aceasta. Oricum nu ar fi fost crezut şi nu I s-ar fi răspuns dacă le-ar fi pus întrebări care să scoată adevărul la lumină; şi oricum nu ar fi fost eliberat. Dar aşa cum am văzut adesea în această Evanghelie, declară deschis ce loc va lua Fiul Omului începând cu ceasul acela: va fi aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu. Vedem de asemenea că în clipa aceea El ocupa deja acel loc, iar cei care Îl înconjoară, trag imediat concluzia: „Eşti deci Fiul lui Dumnezeu?“ (comparaţi cu Daniel 7 ). Isus dă mărturie despre acest adevăr: „Voi înşivă spuneţi că Eu sunt“; apoi totul se încheie. Astfel Isus lasă fără răspuns întrebarea care I-a fost adresată, dacă este El Mesia. Pentru Israel era prea târziu să pună această întrebare, acum El urma să sufere; dar El Se declară Fiul Omului, care de acum înainte va fi doar în glorie, şi în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Israelul era complet falimentar în privinţa propriei responsabilităţi. Gloria cerească a Fiului Omului şi gloria personală a Fiului lui Dumnezeu aveau să strălucească în curând; iar pentru ca toate să fie împlinite, Isus este predat naţiunilor.
* Este foarte izbitor să vedem cum Hristos întâmpină orice împrejurare potrivit perfecţiunii divine care era în El. Toate circumstanţele nu au făcut decât să scoată în evidenţă şi mai mult această perfecţiune. El a trecut prin toate împrejurările având de a face din plin cu ele, dar situându-Se întotdeauna deasupra lor, rămânând în permanenţă egal cu Sine Însuşi. Această perfecţiune care L-a caracterizat întotdeauna a fost arătată aici în modul cel mai minunat. El Se roagă cu sentimentul cel mai deplin a ceea ce avea să vină peste El - paharul pe care El avea să-l bea - Se întoarce şi Îi atenţionează pe ucenicii Săi. Îi mustră cu blândeţe şi îl scuză pe Petru - ca şi cum ar fi umblat încă împreună cu ei prin Galileea - spunând despre carne că este slabă. Apoi revine în prezenţa Tatălui Său şi tulburarea Lui devine mai profundă. Când S-a adresat lui Petru S-a manifestat în har, dar El era într-un zbucium profund în prezenţa lui Dumnezeu; faţă de Petru a arătat har, dar El trăia zbuciumul gândind la paharul pe care avea să-l bea.