comori.org
comori.org

Capitolul 8

F. B. Hole

Primele versete din acest capitol prezintă modul minunţios şi metodic în care Domnul Isus evangheliza cetăţile şi satele. EL vestea Împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce implică faptul că, prin judecată, autoritatea lui Dumnezeu este stabilită şi mântuirea omului asigurată. Nu venise încă timpul să fie predicată Evanghelia din 1. Corinteni 15:1-4 , deşi, acum că avem această Evanghelie am putea încă predica Împărăţia lui Dumnezeu în forma sa actuală. Cei doisprezece erau cu Domnul, primind învăţătură sub privirea Lui. Celelalte Evanghelii ne prezină aceasta, dar numai Luca ne vorbveşte de aceste câteva femei pe care puterea Domnului le eliberase şi care Îl urmau şi Îi slujeau din bunurile lor. Aceste detalii sunt introduse foarte la timp după relatarea mântuirii aduse femeii păcătoase din cetate.

În versetele 4-15, avem parabola semănătorului şi interpretarea sa. Aceasta ne face să cunoaştem mijlocul prin care harul divin produce rezultatele lui salutare: Cuvântul lui Dumnezeu. Rodul de care vorbeşte parabola nu este ceva natural omului: nu este produs decât de Cuvânt, când acest Cuvânt este primit cu inimi pregătite. În starea noastră naturală, inimile noastre prezintă acelaşi caracter de insensibilitate ca o margine de drum întărită, sau sunt superficiale, fără convingere, sau încă preocupate de îngrijiri sau de plăceri. Inima pregătită ca pământul cel bun este cea care a fost trezită şi deprinsă de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Când inima este făcută astfel „cinstită”, Cuvântul este reţinut cu precizie, în sfârşit a făcut rod.

Versertul 16 adaugă aceasta: în acelaşi timp cu rodul, lumina este produsă când Cuvântul este primit în mod sincer. Ori, la fel ca îngrijorările, bogăţiile, plăcerile înăbuşă Cuvântul la fel cum un „vas” - care vorbeşte de munca şi de truda cotidiană - sau un „pat” - care vorbeşte de confort, pot să ascundă lumina când a fost aprinsă. Orice lumină care se aprinde când Cuvântul este primit, trebuie să fie aşezată bine în evidenţă pentru ca alţii să profite de ea. Să luam toţi cunoştinţă foarte clar că, de fapt, dacă lumina este cu adevărat acolo,  nu poate fi ascunsă complet, cum arată versetul 17. Dacă, an după an, nu se arată nimic, se impune o singură concluzie: nu e nimic de arătat.

Toate aceste reflecţii ne arată în concluzie cât de necesar ne este să auzim corect Cuvântul. Deci, felul în care auzim este de toată importanţa. Ce auzim este de importanţă egală şi aceasta este pusă în relief de Marcu 4:24 . Dacă nu auzim corect, pierdem chiar şi ce păream să fi avut. Este ceea ce enunţă versetul18 şi ilustraţia este dată mai jos, în cazul ascultătorilor a căror inimă este asemenea marginii drumului, trenului stâncos sau terenului plin de spini. Versetele 19-21 adaugă ceva remercabil: dacă este primit corect Cuvântul îl pune pe cel care îl primeşte în relaţie cu Hristos Însuşi. Domnul indică aici clar că relaţia pe care avea s-o recunoască nu era bazată pe carne şi sânge, ci pe relaţii spirituale: pe ascultarea şi punerea în practică a Cuvântului. Acest gând este dezvoltat în epistole: de Pavel care vorbeşte de „auzirea credinţei” (Galateni 3:2 ; Romani 10:8-17 ), de Iacov care vorbeşte de fapte de credinţă, căci „fără fapte, credinţa este moartă” (Iacov 2:20 ). Dacă ne referim la Matei şi la Marcu, vom ajunge probabil la concluzia că incidentul cu privire la mama şi fraţii Domnului nu se plasează exact în acel moment, ci odată mai mult, Luca se conformează unei ordini morale mai degrabă decât istrice. Cuvântul primit prin credinţă aduce rod pentru Dumnezeu, lumină pentru oameni, şi introduce într-o relaţia adevărată cu Hristos Însuşi. Există o înlănţuire morală în aceste lucruri.

Cu versetele 22-25, ajungem la furtuna de pe lac, care a fost liniştită într-un mod atât de miraculos. Şi aici ni se pare că vedem o înlănţuire morală. Domnul tocmai a remarcat că relaţia pe care o recunoştea avea un fundament spiritual, şi ucenicii intraseră în ea. Trebuie acum să-şi dea seama că relaţia cu Domnul înseamnă împotrivire şi necaz din partea lumii. Puterea vântului ridică apa lacului în valuri furtunoase, la fel cum Satan, „conducătorul autorităţii văzduhului”, împinge oamenii şi naţiunile să se ridice cu violenţă împotriva lui Hristos şi a tuturor celor care sunt legaţi de el. Ucenicii au înfruntat acea furtună din cauza identificării lor cu Domnul.

Aceasta a fost, pe moment, o experienţă înspăimântătoare, dar care, mai târziu, a trebuit să le aducă o mare încurajare. Pentru că aceasta a fost pentru Domnul o ocazie de a manifesta autoritatea absolută pe care o avea peste vânturi şi mare, şi peste puterea care este în spatele lor. În acest ceas credinţa ucenicior este mică. Se gândesc la propria lor siguranţă şi încă nu înţeleg deloc cine este El. Când mai târziu, au primit Duhul şi au înţeles pe deplin toate lucrurile, trebuie să se fi mirat de lipsa lor de pricepere, de a-şi fi dat seama atât de puţin de măreţia acţiunii Domnului. Numai de şi-ar fi dat seama, inimile lor s-ar fi liniştit, în acelaşi timp ca apele lacului.

Pe lac Domnul a triumfat asupra puterii lui Satan care acţiona asupra elementelor; ajuns în ţinutul gadarenilor, Domnul se găseşte în prezenţa aceleiaşi puteri, dar exercitată asupra omului într-un mod mult mai direct, prin intermediul demonilor. Este de aşteptat ca ei să se împotrivească, dar puterea Cuvântului Domnului este supremă. Omul pe care îl întâlnim aici prezintă un caz extrem de posesiune demonică. Era în această stare „de mult timp”; era dotat cu o putere supraomenească, astfel încât nici o piedică obişnuită nu-l putea stăpâni; era dus în pustiuri şi în locul morţii: mormintele. Mai mult acest om era sub robia nu numai a unui singur demon, ci a multora. Pentru un motiv sau altul, devenise asemenea unei fortăreţe pe care o întreagă legiune de demoni o părăseau cu energie pentru Satan. De aceea când îl întâlneşte Isus, există, în fapt, dovada de forţă.

Strigătul omului posedat de demon, prin care recunoaşte că Isus este „Fiu al Dumnezeului celui Preaînalt” (versetul 28) oferă un contrast remarcabil cu exclamaţia ucenicilor: „Cine este Acesta?” (versetul 25). Demonii nu aveau nici o îndoială cu privire la Persoana lui Isus şi ştiau că-L întâlniseră pe Stăpânul lor suprem, care ar fi putut cu un singur cuvânt, să-i alunge „în adânc”. În loc de aceasta, le îngăduie să intre în porci. Aceasta înseamnă eliberare pentru om, dar catastrofă penru porci. Fie spus în treacăt, trebuie că a fost o umilinţă pentru demoni să părăsească un trup de om pentru a se duce să locuiască în porci, dar nu a fost pentru mult timp: câteva clipe mai târziu, porcii mureau înecaţi în lac. Cu doar o oră în urmă, lui Satan i-ar fi plăcut să-l înghită pe Învăţător şi pe ucenicii Lui; în fapt, porcii pe care îi luase în stăpânire prin reprezentanţii săi, demonii, au fost înecaţi. Dar felul cum vântul şi valurile ascultaseră de cuvântul Domnului, şi demonii au trebuit să asculte. Omul este complet eliberat şi toată fiinţa lui este schimbată. În cuvintele folosite: „şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat şi întreg la minte” (versetul 35), putem vedea o frumoasă imagine a ceea ce harul împlineşte astăzi pentru oamenii care au fost ţinuţi robi sub puterea lui Satan. Putem de asemenea să vedem la acest om eliberat un alt lucru care este aplicabil pentru noi astăzi. Nici nouă nu ne este încă îngăduit să fim cu Mântuitorul nostru: trebuie să ne întoarcem la prietenii noştri şi să le arătăm lucrarea care a fost înfăptuită în noi. Cu cât schimbarea făcută a fost mai deplină, ca în cazul acestui om, cu atât mai mult o asemenea mărturie va avea efect.

Cu toate acestea mărturia este pierdută pentru gadareni, care şi-au pierdut porcii. De porci făceau mare caz; de har, deloc, de aceea Îl refuză pe Mântuitorul. Isus le îndeplineşte cererea şi se întoarce pe celălalt mal al lacului pentru a continua acolo lucrarea de har.

Ucenicii fuseseră martori ai triumfului Domnului lor asupra împotrivirii întâlnite şi pe lac şi în ţinutul gadarenilor; avea acum să vadă alte triumfuri pe ţărmul Capernaumului. Lumea demonilor recunoscuse puterea Domnului cum o făcuseră elementele naturale; acum boala şi mortea vor ceda înaintea Lui. Este demn de remarcat că prima persoană care se apropie  de Domnul nu avea să fie prima care va primi binecuvântarea.

Iair era un fiu reprezentativ al lui  Israel; moartea îşi întindea umbra peste casa lui şi el face apel la Domnul, care primeşte de îndată cererea sa. În drum spre casa lui Iair, Isus este oprit în trecere de această femeie - al cărei nume nu ne este dat - care suferă de o boală incurabilă. Cu credinţă, atinge marginea hainei Lui şi primeşte o vindecare instanee. Deşi a venit după Iair şi modul ei de a acţiona a fost insolit; este prima care face experienţa harului Domnului în eliberare. Putem înţelege aici o analogie cu căile actuale ale lui Dumnezeu. Atunci când este încă pe cale de a reda viaţa şi binecuvântarea „fiicei lui Israel”, alţii - printre aceştia mai ales păgânii - se apropie prin credinţă şi primesc binecuvântarea.

Ea nu face altceva decât să atingă numai marginea hainei Domnului, cu toate acestea binecuvântarea este acordată acestei femei, deplin: ilustrare a faptului că măsura credinţei noastre nu determină măsura de binecuvântare acordată prin har - pentru că femeia este complet vindecată. Înţelegem de aceea că în sine, a-L atinge pe Domnul nu aducea nimic pentru că dojenile lui Petru dovedesc că, din diverse motive, mai mulţi Îl atinseseră. A contat numai contactul unde intervenea credinţa. Cu alte cuvinte, credinţa era lucrul absolut esenţial şi aceasta o putem cunoaşte astăzi, deşi numai în chip spiritual şi nu material.

Prin întrebările Lui, Isus aduce femeia la mărturisire. În acord cu spiritul Evangheliei, trebuia ca credinţa inimii ei să fie urmată de mărturisirea buzelor, şi aceasta îi dă binecuvântarea, pentru că Domnul îi spune: „credinţa ta te-a vindecat; du-te în pace” (versetul 48). Dacă nu ar fi fost aceste cuvinte, mintea ei ar fi putut fi invadată de teama unei recidive a bolii ei. Credinţa ei, exprimată prin gestul ei, a adus vindecarea; dar mărturisirea ei a primit un răspuns de pace, care a dat siguranţă deplină minţii ei. La câţi astăzi nu le lipseşte poate siguranţa deplină a mântuirii pentru că le-a lipsit curajul de a mărturisi clar Numele Domnului!

În acel moment soseşte vestea morţii copilei şi aceasta va oferi un nou prilej ca să fie pusă în relief importanţa credinţei. Pentru oameni, moartea alungă orice speranţă; totuşi Isus spune: „Nu te teme, crede numai” (versetul 50). Pentru părinţii şi prietenii copilei, ea era moartă, dar pentru Domnul, dormea numai; totuşi, necredinţa chiar a celor care jeleau ne permite să înţelegem că tânăra era cu adevărat moartă, cum spunem. Necredincioşii badjocoritori sunt toţi scoşi afară, şi numai câţiva care cred sunt martori ai lucrării de putere a Domnului. La cuvăntul Său, duhul copilei se întoarce în ea şi ea este chemată la viaţă.

Recomandarea de a nu spune nimănui ce se întâmplase era în întregime contrară oricărei idei omeneşti. Oamenilor le place  notorietatea, Domnului, nu. Domnul lucra pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu, şi numai credinţa înţelegea lucrurile lui şi era întărită.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *