Luca tocmai a relatat că Domnul Şi-a ales cei doisprezece apostoli, apoi că le-a dat învăţături care priveau în mod special duhul de har şi realitatea care trebuia să-i caracterizeze. Constatăm că nu-i trimite imediat în misiune, ci îi reţine lângă El ca să continue să înveţe de la El, şi prin cuvintele şi faptele Sale. Trimiterea ucenicilor nu are loc înainte de începutul capitolului 9.
Am remarcat deja cum această Evanghelie se caracterizează prin desfăşurarea harului. Acest capitol urmăreşte subiectul arătând în mod surprinzător până unde se desfăşoară el. Binecuvântarea va atinge păgânii, morţii, depravaţii. Mai mult, felul în care se primeşte harul este clar revelat: prin pocăinţă şi prin credinţă.
Primul caz raportat este cel al păgânului. Trimiţând pe bătrânii iudeilor să mijlocească pentru el, centurionul arată că îşi acceptă locul printre cei care erau „înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii” (Efeseni 2:12 ). Bătrânii, credincioşi învăţăturii primite a legii ar fi anulat complet harul prezentându-l pe centurion ca fiind „vrednic”. Meritul lui, după ei, consta în faptul că arăta bunătate - prin atitudinea şi prin faptele sale - faţă de poporul evreu. Era întru totul tipic pentru mintea iudaică. În loc să vadă cum propria lege îi condamna, o considerau ca pe o onoare care le era conferită, erau plini de sine, făceau din ei înşişi şi din felul în care erau trataţi, măsura după care îi judecau şi pe alţii. După părerea lor, acest păgân era un om „vrednic”.
Cu toate acestea, centurionul însuşi nu avea iluzii în această privinţă. El mărturiseşte că nu este vrednic şi arată astfel un duh de pocăinţă. În acelaşi timp arată o credinţă remarcabilă în harul şi în puterea Domnului. El ocupa un rang subaltern în ierarhia militară a Romei, totuşi puterea lui era absolută în cercul său restrâns. Discerne în Domnul pe Cineva care deţinea autoritatea într-un domeniu de altmiteri mult mai vast, şi are încredere că un cuvânt al Domnului ar opera rezultatul dorit. Ar trebui să menţinem acelaşi limbaj. Ajunge ca Domnul să spună un cuvânt, nu ne trebuie nimic mai mult. Credinţa care Îl ia pur şi simplu pe Dumnezeu pe cuvânt, fără să fie nevoie de raţionamente, de sentimente, sau de exprienţe, este o credinţă mare potrivit Domnului nostru. Vedem, mai mult, cum credinţa şi pocăinţa sunt intim legate. Ele merg mână în mână.
De la cazul centurionului trecem la cel al mortului care era dus la mormânt. Aici credinţa nu este deloc vizibilă: îndurările şi activitatea Domnului umplu scena. Harul şi autoritatea se folosesc în mod egal şi armonios. Compasiunea divină străluceşte în aceste cuvinte: „Nu plânge”, pe care Domnul le adresează mamei îndurerate. Autoritatea Lui se manifestă prin faptul că, de când atinge sicriul tot cortegiul funerar se opreşte. Apoi cuvântul Lui de putere îl aduce pe tânăr la viaţă.
Aici vedem pe Cineva care vorbeşte şi mulţi i se supun. „Ţie îţi spun, ridică-te!” (versetul14) Cine este acest „Eu”? Putem să punem această întrebare. Oamenii în mod vădit şi-au pus-o şi au conchis că Dumnezeu ridicase un mare profet între ei. Veştile despre aceste fapte se răspândesc şi ajung până la Ioan Botezătorul în închisoarea lui. Ori în acel timp, mintea lui Ioan era obsedată de această întrebare: Cine era El de fapt? De aceea incidentul privind trimişii lui Ioan survine la timp în circumstanţele momentului.
Versetele 19-35 par să fie un fel de paranteză: ne arată că puterea exercitată în har - şi nu în pompa exterioară - este dovada prezenţei lui Mesia. Le este îngăduit trimişilor lui Ioan să fie martorii unor dovezi abundente ale acestei puteri în har. Îl văd făcând ceea ce Isaia 61:1 prezisese. Era o dovadă suficientă pentru a arăta cine era Isus.
Apoi, întorcându-Se spre mulţimi, odată ce mesagerii lui Ioan, au plecat, Isus face să se observe că Ioan însuşi, precursorul Său, nu fusese un personaj insignifiant şi nici nu venise cu pompă şi opulenţă. Întreaga lui misiune fusese în perfectă armonie cu caracterul Celui pe care Îl anunţa, care era infinit mai mare şi totuşi venise în umilinţă şi în har. Isus îl numeşte pe Ioan un profet, atât de mare încât nu a fost nici unul mai mare. Imediat, aceasta pune în evidenţă că atunci când mulţimea vorebeşte de Hristos Însuşi ca de un „mare profet”, rămâne mult sub adevăr în ceea ce-L privea.
Cât despre Ioan, deşi a fost atât de mare, cel mai mic în Împărăţia Lui Dumnezeu care va veni, va fi mai mare decât el - nu moralmente, ci în poziţia care va fi a sa. Din punct de vedere moral, Ioan era foarte mare în adevăr şi mărturia lui era de o asemenea importanţă încât destinul oamenilor era fixat prin atitudinea lor faţă de el. Vameşii şi păcătoşii îi acceptă aceasta şi, astfel îndreptăţind pe Dumnezeu, sunt în cele din urmă conduşi la Hristos. Fariseii şi învăţătorii legii îl resping, apoi vine momentul când Îl resping pe Hristos. Acest verset 28 nu se poate înţelege decât când se face deosebire între această mărire morală care depinde de caracterul unui om şi mărirea care provine din poziţia la care lui Dumnezeu Îi poate plăcea să ne cheme şi care variază urmând dispensaţiile. Domnul arată apoi, într-o scurtă şi remarcabilă parabolă, caracterul generaţiei necredincioase care Îl înconjoară. Aceşti oameni sunt asemenea unor copii iritabili cărora nu le convine nimic: nu acceptă nici ce este plăcut, nici ce este serios. În acelaşi chip, iudeii nu vor să se plece în faţa mărtuirei incisive a lui Ioan, nici să se bucure în slujirea de har a lui Isus. Acuză pe Unul de a fi posedat de un demon, şi îl blamează pe celălalt pe nedrept. Orice ar fi, există cei care înţeleg înţelepciunea divină a acestor două mărturisiri, aceia sunt adevăraţii copii ai înţelepciunii.
Toate acestea sunt ilustrate în chip remarcabil în incidentul care încheie acest capitol. Simon fariseul făcea parte din oamenii care criticau, pe care nimic nu-i mulţumea, deşi Îl invită pe Isus la masă la el. Biata femeie din cetate face parte din cei care Îi dădeau dreptate lui Isus şi prin acest fapt, arată că este un adevărat copil al înţelepciunii, de aceea ea însăşi este îndreptăţită.
Durerea şi mâhnirea adâncă a acestei femei nu îl impresionează pe orgoliosul fariseu. Mulţumit de el însuşi, Îl critică în secret pe Isus, atribuindu-I sentimentele pe care le-ar avea el faţă de o asemenea persoană. În consecinţă, este sigur că Isus nu este deloc profet.
Versetul16 ne-a arătat că cel puţin oamenii obişnuiţi credeau că Isus era profet, chiar un mare profet, Simon nu. Ei percepeau o strălucire, el era complet orb, pentru că o religie falsă este lucrul care vorbeşte cel mai mult pe pământ. Cu toate acestea domnul îi va da imediat lui Simon un exemplu al marii puteri de profeţie pe care o are.
Simon nu face decât sa-şi vorbească în sine. Credea că Isus nu avea discernământ cu privire la această femeie. Prezentându-i parabola celor doi datornici, Domnul îi arată imediat că-i cunoştea ipocrizia şi îi citea gândurile ascunse. Unul din datornici avea datorii de zece ori mai mari decât celălalt; totuşi, pentru că nici unul dintre ei nu are cu ce plăti, amândoi deopotrivă sunt în stare de faliment. Şi credinciosul îi tratează în acelaşi fel: harul iartă datoriile fiecăruia. Scopul acestei parabole este să-l facă pe Simon să înţeleagă că, deşi păcatele lui sunt poate mai puţine decât cel e ale femeii, şi el este complet insolvabil şi are nevoie de harul care iartă şi şterge datoriile, la fel ca ea.
Ori, de obicei, datornicii nu-şi iubesc creditorii, totuşi un sentiment al harului care iartă stârneşte bine dragostea, şi chiar şi Simon ştia să judece drept în această privinţă. Dar atunci aplicaţia este uşoară. Simon se ferise în mod intenţionat să arate Domnului atenţiile cele mai elementare pe care le cereau obiceiurile epocii. Nici apa pentru picioare, nici sărutarea de bun venit, nici undelemnul pentru cap nu fuseseră oferite. Simon Îl primise pe Domnul într-o manieră care echivala cu un afront; dar biata femeie subliniase din belşug tot ce lipsea. Simon nu avea nici un sentiment de vinovăţie, nici dragoste pentru Cel care venea în harul iertării; femeia, ea simţea o pocăinţă reală şi profundă, adăugată credinţei în Isus şi unei dragoste înflăcărate pentru El.
Astfel vedem cum harul se răspândeşte faţă de depravaţi, şi din nou cum pocăinţa şi credinţa merg mână în mână: ele sunt ca cele două feţe ale aceleaşi monede. Harul care a izvorât către această femeie este cu atât mai uimitor pentru că el îl aşteaptă în chip pur spiritual. Aceasta nu venise cu dureri şi slăbiciuni fizice de vindecat; durerile ei erau spirituale! Povara ei era cea a păcatelor sale. Harul îi acordă iertarea din belşug - este ceea ce Domnul îi spune clar lui Simon. Dar Domnul nu-i vorbeşte fariseului numai de iertarea pe care o acordă femeii, i-o anunţă personal ei. Ce uşurare pentru duhul ei obosit au trebuit să fie aceste patru cuvinte:”Iertate sunt păcatele tale” (versetul 48)! Sfinţii din vechea economie aduceau jertfa corespunzătoare pentru fiecare vină sau pentru fiecare păcat şi ştiau atunci că acest păcat particular era iertat; nu cunoşteau mai deloc o iertare de păcate atât de completă ca cea pe care cuvintele lui Isus i-au dat-o acestei femei. Cei care erau acolo puteau întreba într-adevăr: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?” (versetul 49). Dumnezeu, în plinătatea harului, era prezent în Mântuitorul umilit.
Nu numai că Isus iartă femeia, dar îi dă şi siguranţa mântuirii şi în plus declară că mijlocul pentru aceasta a fost credinţa ei. Dacă nu ar fi fost acest cuvânt, ar fi putut crede că mâhnirea sau lacrimile ei îi adusese mântuirea. Dar nu: credinţa stabileşte contactul absolut necesar cu Mântuitorul care aduce mântuirea. Ea poate într-adevăr să se ducă „în pace”, pentru că nu a primit doar iertarea - care acoperea tot trecutul ei - ci şi mântuirea - ceea ce înseamnă eliberarea de răul care o robise.
Aceasta face harul.