comori.org
comori.org

Capitolul 24

F. B. Hole

Sfârşitul capitolului 23 şi începutul capitolului 24 arată clar că nici unul dintre ucenicii Domnului nu se aştepta cu niciun chip la învierea Sa. Aceasta face mărturia cu atât mai însemnată şi mai convingătoare. Ucenicii nu erau nici exaltaţi, nici vizionari, nici conduşi să creadă orice, ci erau mai degrabă cu o minte materialistă şi descurajaţi, înclinaţi să se îndoiască.

Femeile ne sunt prezentate mai întâi. Gândurile lor se mărgineau la circumstanţele unei înmormântări obişnuite. Mintea lor era ocupată de mormânt, de trupul Domnului şi de miresmele şi mirurile care se obişnuia a fi folosite, Cu toate acestea, sabatul iudaic era acolo şi le intrerupea activităţile - aceasta venea de la Dumnezeu, pentru că activităţile lor erau cu totul inutile şi în momentul în care ar fi putut să reia, trupul Domnului nu mai era acolo. În locul trupului mort, găsesc doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare şi aud din gura lor că Domnul este acum „Cel viu” (versetul 5) şi nu mai este printre cei morţi. Astfel prima mărturie a învierii Sale vine din gura îngerilor. O a doua mărturie se găseşte în cuvintele pe care le rostise El Însuşi în timpul vieţii Sale. Prezisese moartea Sa şi învierea Sa. Când le sunt amintite aceste cuvinte, ele şi le amintesc.

Femeile se întorc şi povestesc toate aceste lucruri celor unsprezece; adică le prezintă mărturia îngerilor, cuvintele Domnului Însuşi şi de asemenea mărturia propriilor lor ochi: trupul Domnului nu este în mormânt; totuşi ei nu le cred. Un sceptic modern ar putea numi astfel de lucruri „basme”; ei bine, exact astfel le primiră ucenicii. Petru, totuşi, cu obişnuitul său caracter impulsiv, merge puţin mai departe. Aleargă la mormânt pentru a vedea el însuşi, şi ce vede confirmă cuvintele lor. Totuşi în mintea lui s-a produs uimire, mai degrabă decât credinţă.

Relatarea următoare ne aduce la după-amiaza zilei de înviere şi Luca ne dă în detaliu povestea a doi ucenici care se duceau pe câmpuri, la care Marcu face doar scurta aluzie din versetele 12 şi 13 din ultimul său capitol. Acest episod ne dă o cuprindere pe scurt foarte uimitoare a stării de spirit care îi caracteriza şi, fără nicio îndoială, îi reprezentau şi pe alţii în aceasta.

Aceşti doi ucenici se îndepărtau vădit de Ierusalim pentru a se întoarce acasă, dezamăgiţi şi descurajaţi la extrem. Nutriseră speranţe fierbinţi centrate asupra lui Mesia şi credeau a-L fi găsit în Isus. Pentru ei, Isus din Nazaret era „profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (versetul 19); şi este clar că acolo se oprea credinţa lor. Nu vedeau încă în El pe Fiul lui Dumnezeu, pe care moartea nu-L putea ţine şi, de aceea, pentru ei, moartea Lui era sfârşitul întristător al vieţii Lui. Credeau cu adevărat că era „Acela care va răscumpăra pe Israel” (v. 21), dar atunci, pentru ei, aceasta vroia să însemne a-i elibera prin puterea Lui, de puterea tuturor duşmanilor naţiunii lor, mai degrabă decât a-i elibera pentru Dumnezeu prin sângele Lui. Moartea Sa le nimicise speranţa acestei eliberări în putere şi în glorie. Această decepţie venea din faptul că nutriseră speranţe care nu erau întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu. Se aşteptau la glorie fără suferinţe.

Putem găsi astăzi un mare număr de credincioşi care s-au îndepărtat în lume în chip destul de asemănător. Şi ei s-au îndepărtat pentru că erau dezamăgiţi şi sunt dezamăgiţi pentru că nutreau speranţe false. Aceste speranţe au putut fi centrate pe lucrarea creştină şi cuceririle Evangheliei, sau pe vreun grup sau ceată de credincioşi cu care erau legaţi, sau poate asupra lor înşişi, sfinţenia şi puterea vieţii lor personale. Oricum ar fi, lucrurile nu s-au petrecut cum socoteau şi se găseau în descurajarea cea mai adâncă. Cazul lui Cleopa ne va ajuta să diagnosticăm grijile lor. În primul rând, pot avea, ca el, un mic „Israel” care le absoarbe gândurile. Dacă Israel ar fi fost eliberat, cum sperase Cleopa, ar fi fost foarte vesel; acum nu aşa stăteau lucrurile, îşi pierduse fervoarea şi interesul. Trebuia să înveţe că, deşi Israel fusese chiar în centrul micului tablou luminos pe care şi-l zugrăvise în imaginaţie, nu era în centrul tabloului lui Dumnezeu. Tabloul lui Dumnezeu este adevărat şi centrul lui Hristos, înviat dintre cei morţi.

Când Isus li S-a alăturat, i-a făcut să se exprime şi le-a câştigat încrederea, le-a prezentat nu lucruri care priveau Israelul, ci „cele despre El” (v.27), despre EL ÎNSUŞI. Un remediu sigur împotriva dezamăgirilor este să-I dăm lui Hristos tot locul cu care este ocupată mintea noastră: nu lucrarea, nici chiar lucrarea creştină, nu fraţii, nici chiar biserica, nici eul în oricare dintre numeroasele lui forme, ci Hristos.

Cu toate acestea, era un al doilea punct. Este adevărat că speranţele false ale lui Cleopa, care erau cauza dezamăgirii lui, izvorâseră din faptul că se gândea prea mult la Israel şi prea puţin la Hristos; totuşi această scară de valori eronată provenea de la lectura incompletă a Vechiului Testament. Versetul 25 arată că, pentru că erau nepricepuţi şi înceţi cu inima, aceasta îi condusese la a neglija anumite părţi ale Scripturilor. Credeau unele dintre lucrurile pe care le spuseseră profeţii - aceste lucruri plăcute, evidente, uşor de înţeles cu privire la gloria lui Mesia - în timp ce puneau deoparte şi neglijau  prezicerile suferinţelor Sale, care fără nicio îndoială, le păreau misterioase, ciudate şi greu de înţeles. Chiar lucrurile pe care le neglijaseră erau tocmai ce i-ar fi cruţat de penibila experienţă prin care treceau. Vorbindu-le, Domnul insistă de trei ori asupra importanţei Scripturii întregi, versetele 25 şi 27. Se poartă cu ei astfel încât să-i facă să înţeleagă că moartea şi învierea Sa erau temelia, arătată dinainte, a oricărei glorii care era încă viitoare. „Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea?” (versetul 26) Ba da, cu siguranţă! Şi pentru că trebuia să sufere, suferise.

Ce etapă extraordinară a trebuit să fie aceea! Odată sosiţi, nu au putut îndura gândul de a se despărţi de acest tovarăş neaşteptat; Îl roagă stăruitor să nu-i părăsească. Intrând pentru a rămâne cu ei, ia prin urmare locul care este al Său de drept. Trebuie să fie Cel care primeşte, care conduce şi de asemenea care binecuvântează; de aceea „li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut” (v. 31). Ce bucurie pentru inimile lor când, deodată, Îl deosebesc pe Domnul lor înviat!

Dar de ce a dispărut dinaintea ochilor lor chiar în clipa în care Îl recunoscuseră? Fără îndoială, pentru acelaşi motiv care Îl făcuse să-i  spună Mariei să nu-L atingă, la începutul aceleiaşi zile (de văzut Ioan 20:17 ). Vroia să le arate, de la început, că prin învierea Sa, era într-o situaţie nouă şi că în consecinţă, trebuia o bază nouă pentru relaţiile lor cu El. Cu toate acestea, scurta viziune a Domnului pe care au avut-o, adăugată explicaţiei pe care le-a dat-o tuturor profeţilor din Scriptură a avut efect. Sunt complet transformaţi. O lumină nouă s-a ridicat pentru ei; noi speranţe au apărut în inima lor; terminate sunt descurajarea şi dorinţa lor de a se izola. Deşi era noapte, reiau drumul către Ierusalim, pentru a căuta tovărăşia celorlalţi ucenici. Cu inima bolnavă, căutaseră singurătatea; acum, credinţa şi speranţa fiind reînsufleţite, tovărăşia sfinţilor îi încântă. Este întotdeauna la fel şi pentru noi.

Se întorc să anunţe vestea cea mare celor unsprezece, dar sosesc pentru a afla că au fost devansaţi. Cei unsprezece ştiau că Domnul înviase, pentru că îi apăruse şi lui Petru. Dovezile învierii Lui se acumulau rapid. Aveau acum nu numai mărturia îngerilor, amintirea propriilor Sale cuvinte şi relatarea făcută de femei, dar şi mărturia lui Simon, aproape instantaneu confirmată de mărturia celor doi ucenici care se întorceau de la Emaus. Şi, culme a bucuriei, în timp ce aceşti doi ucenici îşi spuneau povestea, iată că Isus Însuşi, cu cuvinte de pace pe buze, stă în mijlocul lor.

Totuşi, chiar şi atunci, nu sunt la început pe deplin convinşi. Era în El, în noua Lui stare de înviere, ceva neobişnuit şi care depăşea înţelegerea lor. Sunt temători, crezând că văd un duh. Adevărul este că-L vedeau pe Mântuitorul lor într-un trup spiritual, după cum vorbeşte 1. Corinteni 15:44 . Este ceea ce începe să le explice într-o manieră foarte convingătoare. Trupul Lui avea „carne şi oase” (v. 39), totuşi, deşi circumstanţele sunt noi, acest trup trebuia să fie identificat cu trupul de „carne şi sânge” în care suferise, fiindcă semnele suferinţelor Sale se găseau într-adevăr acolo, şi în mâinile şi în picioarele Lui. Şi în timp ce adevărul ieşea încet la lumină în minţile lor, îl face şi mai clar mâncând înaintea lor ca să vadă că nu era doar un „duh”. Astfel realitatea învierii Lui a fost complet dovedită şi adevăratul caracter al trupului Său înviat a fost descoperit.

Apoi începe să-i înveţe şi mai întâi le atrage atenţia asupra a ceea ce subliniase deja de trei ori când Se adresa ucenicilor din Emaus, adică faptul că TOATE lucrurile care sunt scrise despre El în Scripturi trebuiau să se împlinească, precum de altminteri le spusese înainte de moartea Sa. Trebuiau să înţeleagă că tot ce se întâmplase avusese loc după Scripturi şi  nu era în niciun fel contrar celor ce fuseseră scrise. În al doilea rând, le deschide mintea ca să înţeleagă cu adevărat tot ce fusese descoperit în Scripturi. Se pare că putem asimila aceasta cu ceea ce relatează Ioan 20:22 când Domnul înviat, a suflat asupra ucenicilor Săi. Această viaţă nouă în puterea Duhului nu mergea fără o înţelegere nouă, şi fiind „martori ai acestor lucruri” (versetul 48), o nouă misiune avea să le fie încredinţată. Nu trebuiau să mai vorbească despre lege, ci „în Numele Său” de „pocăinţa şi iertarea de păcate” (versetul 47). Harul Său avea să fie tema predicării lor - iertarea de păcate în Numele şi în virtutea Altuia - şi singurul lucru necesar din partea oamenilor este pocăinţa - această sinceritate a inimii care îl îndeamnă pe om să ia adevăratul lui loc ca păcătos înaintea lui Dumnezeu. Această predicare a harului trebuie să se facă „la toate naţiunile” (versetul 47) şi nu trebuie să se mărginească numai la iudei cum era legea. Totuşi, ea trebuia să  înceapă la Ierusalim, pentru că în această cetate, răstignirea Domnului pusese vârf fărădelegii omului; şi acolo unde păcatul prisosise, harul trebuia să se arate din belşug.
Versetul 46 dă temelia pe care se bazează această misiune a harului: moartea şi învierea lui Hristos. Tot ce se petrecuse, care păruse atât de ciudat şi ca o piatră de poticnire pentru ucenici, fusese stabilitatea fundamentului necesar, pe care zidirea harului avea să se înalţe. Şi totul era după Scripturi, cum El face să reiasă o dată în plus, prin aceste cuvinte: „Aşa este scris” (versetul 46). Cuvântul lui Dumnezeu dădea o autoritate divină la tot ce se întâmplase şi mesajului harului pe care trebuiau să-l vestească.

Astfel, în versetele 46 şi 47, Domnul inaugurează Evanghelia harului actual, ne dă autoritatea, fundamentul, condiţiile şi toată însemnătatea slujirii Sale, indicând în acelaşi timp adâncimile păcatului şi nevoile către care El se coboară.

Versetul 49 ne dă un al patrulea lucru şi nicidecum cel mai neînsemnat: darul viitor al Duhului Sfânt, ca putere a toate cele despre care este vorba. Scripturile fuseseră deschise, fusese deschisă şi priceperea ucenicilor, noua misiune a harului fusese clar dată; dar toţi trebuiau să aştepte până ce vor avea singura putere prin care puteau lucra, sau folosi cu înţelepciune ce ştiau acum. Luca îşi termină Evanghelia lăsând totul, dacă ne putem exprima astfel, ca un foc bine pregătit aşteptând scânteia care îl va face să ardă sus şi clar. Începe continuarea povestirii sale - Faptele - arătându-ne cum Duhul, la venirea Sa, a fost această scânteie care a aprins focul cu rezultate minunate.

Tocmai am văzut cum această Evanghelie se termină prin vestea bună a harului care începe să se răspândească, ceea ce este în contrast uimitor cu felul în care, în chiar primele versete, ne prezintă slujba care avea loc în templu după legea lui Moise. Cele patru versete care termină această Evanghelie ne prezintă de asemenea un contrast frapant, pentru că primul capitol ne dă un tablou al oamenilor evlavioşi cu speranţe pământeşti, aşteptându-L pe Mesia care va cerceta poporul Său pentru a-l răscumpăra. Ne arată un preot temător de Dumnezeu, angajat în treburile lui preoţeşti, dar care are doar puţină credinţă, astfel încât este făcut mut. Necredincios, nu poate vorbi: nu avea nimic de spus care să merite, în orice caz pe moment. Versetele 50-53 din capitolul nostrum ni-L arată pe Mântuitorul înviat urcând în ceruri pentru a-Şi lua acolo slujba de Mare Preot; El lasă în urma Lui un cerc de oameni ale căror inimi au fost răpite de la pământ la cer şi ale căror guri se deschid pentru laudă.

Betania este locul de unde a urcat la cer, acel loc unde, mai mult decât oriunde în altă parte, fusese înţeles. Urcă la cer pe când Îşi binecuvânta ucenicii. Când ne amintim de lumina în care aceştia se arătaseră, acest gest al Mântuitorului este extrem de mişcător. Cu şase săptămâni înainte, toţi Îl părăsiseră şi fugiseră. Unul se lepădase de El cu jurăminte şi blesteme şi tuturor le-ar fi putut spune ceea ce le spune efectiv la doi dintre ei: „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi” (versetul 25). Cu toate acestea, peste aceşti ucenici fără pricepere, fără credinţă, fără curaj, întinde mâinila ca binecuvântare. Şi deşi suntem foarte asemănători acestor oameni, în ciuda faptului că trăim în perioada cand a fost dat Duhul, şi asupra noastră coboară încă binecuvântarea Sa.

Domnul Îşi binecuvântează ucenicii şi ei I se închină. Se întorc la locul pe care li-l stabilise pentru a aştepta venirea Duhului, şi sunt „mereu în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (versetul 53). Zaharia fusese mut: buzele lui erau incapabile de a exprima o binecuvântare, fie către Dumnezeu, fie asupra unui om. Isus a urcat la cer pentru a-Şi împlini slujba preoţească în plinătatea binecuvântării faţă de poporul Său; şi a lăsat în urma Lui pe cei care trebuiau să fie nucleul noii rase preoţeşti: deja îi vedem binecuvântând pe Dumnezeu şi adorându-L.

Această Evanghelie într-adevăr ne-a dus de la lege la har şi de la pământ la cer.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *