comori.org
comori.org

Capitolul 22

F. B. Hole

Cu acest capitol, ajungem la ultimele scene din viaţa Mântuitorului nostru. Paştele nu era numai o mărturie permanentă a eliberării lui Israel din ţara Egiptului, ci şi o imagine a marii jertfe care era încă viitoare. Acum, în sfârşit, momentul crucial se apropie, şi „Hristos, Paştele nostru” va fi jertfit pentru noi, chiar în timpul paştelui. Căpeteniile religioase complotau, întrebându-se cum Îl puteau omorî, în ciuda faptului că mulţi din popor Îi erau favorabili. Satan le inspira această ură şi Satan le-a dat instrumentul pentru a-şi satisface dorinţele.

Ioan, în Evanghelia lui, îl demască pe Iuda înainte de sfârşit. În capitolul doisprezece, ne spune că, devorat de poftă, devenise un hoţ. În capitolul treisprezece, ne spune şi momentul exact când Satan a intrat în el. Luca relatează acest fapt teribil în mod mai general; şi arată că prinţul puterilor întunericului considera că a complota moartea lui Hristos era o lucrare de o asemenea importanţă încât nu trebuia încredinţată nici unei puteri inferioare: se va ocupa el însuşi de această problemă. Totuşi întreprinde această sarcină spre propria lui ruină. Acordul între Iuda şi căpeteniile religioase a fost reglat cu uşurinţă. Erau roşi de invidie şi Iuda era ros de dragostea de bani.

De multe secole, paştele era respectat cu mai multă sau mai puţină credincioşie, cum avea să fie respectat, în deplina lui semnificaţie, pentru ultima oară. În decursul a douăzeci şi patru de ore, lumina sa a pălit sub strălucirea Antetipului său, când adevăratul Miel al lui Dumnezeu a murit pe cruce. Este un fapt remarcabil că ultima oară când a fost sărbătorit paştele în deplina lui semnificaţie, era acolo, pentru a lua parte la el, Cel care îl instituise, Omul desăvârşit, sfânt, care era „Egalul” Domnului. El cere să fie pregătit paştele şi hotărăşte locul exact unde vor trebui să-l mănânce. Clipa, felul, locul, totul este stabilit de El. Alegerea nu depinde de ucenici, ci de Domnul, cum arată versetul 9.

Preştiinţa Domnului se arată în chip uimitor în versetul 10. Ducerea apei era sarcina femeilor; un om ducând un ulcior cu apă nu se vedea des. Totuşi Domnul ştia că va fi un om îndeplinind această acţiune neobişnuită şi că Petru şi Ioan îl vor întâlni în clipa când vor intra în cetate. Ştia şi că stăpânul casei va răspunde mesajului divin adus de ucenici în Numele Învăţătorului. Fără îndoială, Îl cunoştea pe Învăţător ca fiind Învăţătorul lui; cu alte cuvinte, făcea parte dintre oamenii evlavioşi din Ierusalim care recunosteau drepturile Domnului şi Acesta ştia cum să ajungă la el. Acest om a avut privilegiul de a pune o cameră la dispoziţia Celui care nu avea o casă a Lui şi cand a sosit ceasul, Domnul s-a aşezat la masă cu ucenicii.

În relatarea pe care o dă Luca, distincţia între cina paştelui şi cina pe care a instituit-o Domnul este foarte clară: versetele 15-18 vorbesc despre paşte, iar versetele 19-20 vorbesc destre cină. Cuvintele Domnului cu privire la paşte arată că această veche ordine a lucrurilor ajunge la sfârşit. Suferinţele Domnului vor însemna împlinirea ei; şi când, în sfârşit, o rămăşiţă a lui Israel, cruţată, va intra în binecuvântarea mileniului, va fi pentru că va fi la adăpostul sângelui lui Hristos. Cât despre pahar (versetul 17), nu pare să fi făcut parte din paşte aşa cum îl instituise Moise şi Domnul, în mod vădit, nu l-a băut. În loc de aceasta, arată că ziua bucuriei Lui, care simbolizează rodul viţei nu va veni decât în împărăţia viitoare.

Apoi Domnul instituie propria Lui cină în memoria morţii Lui, pâinea simbolizând trupul Lui şi paharul, sângele Lui vărsat. Relatarea este foarte scurtă şi, pentru a avea deplina ei semnificaţie, trebuie să citim 1. Corinteni 10 şi 11.În amintirea Mea (versetul  19), pe aceasta insistă Domnul in acel moment şi, datorită îndelungatei Lui absenţe, putem să-I înţelegem importanţa. De-a lungul secolelor, amintirea morţii Lui ne rămâne, mărturie permanentă a dragostei Lui. Versetele care urmează (21-27) mărturisesc nebunia şi slăbiciunea găsite printre ucenici. Mâna celui care avea să-L vândă pe Domnul era cu El la masă şi El ştia, deşi ceilalţi ucenici nu erau conştienţi de aceasta. Fusese şi o ceartă între ei, fiecare dorind locul dintâi şi aceasta tocmai când Învăţătorul şi Domnul lor avea să ia ultimul loc. Aşa este, vai! inima omului, chiar la sfinţi. Aceasta serveşte totuşi pentru a face să reiasă  foarte clar diferenţa  fundamentală dintre ucenic şi lume. În lume, se face cunoscută şi se menţine măreţia luând locul stăpânului, pentru creştin, măreţia constă în a lua locul slujitorului. În acest domeniu, Isus Însuşi arată preeminenţa Lui. Puţine cuvinte „Sunt în mijlocul nostru ca Cel care slujeşte” (versetul 27). Aşa fusese viaţa Lui de har în desăvârşie; şi aşa, în măsura supremă avea să fie moartea Lui.

Este de asemenea extrem de mişcător să vezi cum  Domnul vorbeşte ucenicilor Săi în versetele 28-30. Erau într-adevăr nesăbuiţi şi mintea lor era foarte departe de a Lui, totuşi, cu ce bunăvoinţă pune în lumină ce fusese bun în ei. Au fost ferm ataşaţi de El. În ciuda încercărilor Lui şi a suferinţei supreme, a respingerii Lui, perseverează cu El. Aceasta El nu o va uita niciodată şi va fi o răsplată bogată în Împărăţie. În ziua care vine, va lua stăpânirea Împărăţiei pentru Tatăl Său, o va lua în stăpânire cu sfinţii Lui şi aceşti ucenici vor avea un loc de cinste foarte special. La lumina acestei declaraţii pline de har, au trebuit cu siguranţă să simtă cât de meschină şi de demnă de dispreţ fusese cearta lor de mai înainte, cu privire la un loc de întâietate. De am putea avea asemenea sentimente!

Apoi în versetele 31-34 vine avertizarea specială a Domnului pentru Petru, care gândea şi lucra potrivit cărnii, de aceea Isus îl cheamă cu numele care era al său potrivit  cărnii şi repetarea acestuia traduce urgenţa avertizării Lui. Încrederea în sine era o trăsătură a caracterului său, ca şi dorinţa unui loc de întâietate, şi aceasta îl face vulnerabil la atacurile lui Satan; totuşi mijlocirea Domnului îl va birui; era acolo grâu, nu numai balot de fân. Acest grâu va rămâne când ciurul va fi trecut.

Următoarele patru versete, 34-38, au fost adresate tuturor ucenicilor. Trebuiau să aducă mărturie că avuseseră totul din plin ca rezultat al puterii Lui, deşi fuseseră trimişi fără resurse omeneşti. Şi le vesteşte că moartea şi plecarea Sa vor duce la o altă ordine de lucruri. Oamenii îi vor socoti printre nelegiuiţii acestei lumi, dar lucrurile care Îl priveau se sfârşeau într-o altă lume. Va fi ridicat la cer şi ucenicii Lui vor fi lăsaţi pentru a fi martorii Lui; vor trebui să reia mersul obişnuit al acestei lumi. Reacţia lor la aceste cuvinte arată că însuşindu-şi întocmai un mic detaliu, riscau tare să nu priceapă sensul a ceea ce spunea El; de aceea, pentru moment, nu mai vobeşte despre aceasta.

Până în prezent, a fost vorba de felul în care dragostea Lui s-a ocupat de ai Săi; acum vedem desăvârşirea umanităţii Lui desfăşurată înaintea Tatălui; toată amărăciunea acestui pahar de judecată pe care trebuia să-l bea; şi desăvârşirea Lui deplină se arată în faptul că, deşi cuprins de nelinişte, Se consacră oricât ar costa, împlinirii voii Tatălui Său. Luca, singurul dintre evanghelişti ne vorbeşte de îngerul care apare pentru a-L întări. Aceasta pune în relief realitatea umanităţii Lui, în acord cu caracterul particular al acestei Evanghelii. La fel, sudoarea Lui devenind ca picături mari de sânge, nu este menţionată decât în această Evanghelie. În comuniune cu Tatăl va cunoaşte El oroarea a ceea ce este înaintea Lui.

Ultimele scene încep la versetul 47. Şi acum, totul este calm şi har din partea Domnului, totul este confuzie şi agitaţie din partea prietenilor, adversarilor şi chiar a judecătorilor Săi. Comuniunea din grădină a condus la calm în ceasul mare al încercării. Iuda atinge culmea făţărniciei trădându-şi Învăţătorul cu un sărut. Petru foloseşte una dintre cele două săbii pe care ucenicii le menţionaseră, pentru un act de violenţă viciat în concepţia sa şi în privinţa celui împotriva căruia era făcut. Ceea ce Petru face în violenţa sa, Domnul desface imediat în harul Lui. Trebuia ca violenţa să fie lăsată mulţimii venite cu săbii şi ciomege. Era ceasul lor şi ceasul în timpul căruia puterea întunericului avea să se desfăşoare. Pe acest întunecat fundal, Domnul Îşi desfăşoară harul Său.

Urmează acum relatarea căderii lui Petru. Calea pentru aceasta fusese pregătită de dorinţa pe care o avusese de curând pentru primul loc, de încrederea lui în sine, apoi de actul său de violenţă. Acum, el Îl urmează de departe; se găseşte în curând printre duşmanii Învăţătorului Său. Satan pregăteşte cursa cu o abilitate desăvârşită. Mai întâi servitoarea, apoi celelalte două persoane afirmă că îl recunosc şi aceasta îl duce pe Petru la negări din ce în ce mai energice; Luca nu ne spune totuşi cum începe să blesteme şi să jure. Aceasta, după toate, fiind de mică însemnătate. Faptul principal este că L-a renegat pe Domnul lui. În acest moment precis, exact cum prezisese Isus, a cântat cocoşul; şi Domnul, întorcându-Se, l-a privit pe Petru. Ce exprima această privire, nu putem şti, dar a fost atât de elocventă pentru ucenicul căzut încât acesta a părăsit tovărăşia vrăjmaşilor Învăţătorului său şi a plâns cu amar. Iuda a fost plin de remuşcări, dar nu citim că ar fi plâns. Lacrimile amare ale lui Petru sunt o mărturie că, în ciuda a toate, Îl iubea cu adevărat pe Domnul său şi că a lui credinţă nu avea să ia sfârşit. Eficacitatea rugăciunii şi privirii Domnului începea să se facă simţită.

Această Evanghelie face să înţeleagă că procesul lui Isus se împarte în patru părţi. În primul rând, a fost interogatoriul înaintea principalilor preoţi şi cărturari, când căutau un pretext plauzibil pentru a-L condamna pe Domnul la moarte. Această relatare cuprinde ultimele două versete ale capitolului şi este dată pe scurt. Se vede clar totuşi că L-au condamnat pe Isus după ce El Însuşi a mărturisit clar cine era. Ei contestă că El este Hristosul şi răspunsul Domnului arată că ştia că erau hotărâţi, în necredinţa şi încăpăţânarea lor, să-L condamne.

În ciuda acestui lucru, El afirmă că este Fiul Omului, care va exercita în curând chiar autoritatea lui Dumnezeu şi aceasta ei o interpretează ca antrenând şi pretenţia Sa de a fi Fiul lui Dumnezeu; ceea ce este înr-adevăr. Şi răspunsul Lui: „Voi ziceţi că Eu sunt” (versetul 70), este un „Da” categoric. Pentru că afirmă că este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, L-au condamnat la moarte.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *