comori.org
comori.org

Capitolul 13

F. B. Hole

Chiar în acel moment, unii din cei care erau prezenţi, menţionează cazul acelor nefericiţi galileeni care suferiseră pedeapsa capitală sub Pilat. Li se părea că aceştia din urmă erau păcătoşi, de cea mai joasă speţă. Domnul îi acuză pe ascultătorii Săi de o vinovăţie la fel de mare şi le declară că şi ei vor pieri. Apoi citează şi cazul celor optsprezece victime ale prăbuşirii turnului din Siloam. După opinia curentă, erau evenimente excepţionale care arătau o nedreptate excepţională. Oamenii care Îl ascultau se făceau vinovaţi de o vinovăţie şi mai mare pentru că erau orbi în faţa ocaziei care le era dată; şi, respingându-L, nu vor scăpa. Îi avertizează astfel despre pedeapsa care avea să vină peste ei. În parabola smochinului se găseşte expus motivul răsplătirii (versetele 6-10). Dumnezeu era pe deplin îndreptăţit să aştepte rod din partea poporului; a căutat, dar nu a găsit nimic. Atunci, timp de un an, pomul va primi îngrijiri; nimic nu se va cere de la el. Isus era printre ai Săi, administrându-le îngrijirile harului lui Dumnezeu în loc să-i pună sub ultimele exigenţe ale legii. Dacă aceasta ar rămâne fără răspuns, atunci ar trebui să cadă lovitura. În toate acestea, învăţătura Sa continuă de la sfârşitul capitolului 12 şi nu este de fapt o întrerupere între capitole.

Acum, în versetele 10-17, vine incidentul mişcător în care este expus în imagine ceea ce harul va împlini acolo unde va fi primit.  Biata femeie, deşi gârbovită şi în starea ei de slăbiciune, făcea parte din cei care împlineau slujirea lui Dumnezeu în sinagogă. Starea ei fizică simboliza într-adevăr starea spirituială a numeroase persoane, împovărate de mizerie spirituală şi copleşite sub jugul legii, în aşa măsură incapabile să se îndrepte şi să-şi îndrepte privirile în sus.

Această femeie era o "fiică a lui Avraam" (versetul 16), adică un adevărat copil al credinţei (de văzut Galateni 3:7 ). Totuşi Satan avea un rol în trista ei stare, profitând de neputinţa ei. Mai mult, conducătorul sinagogii ar fi folosit legea şi ritualul ei pentru a o împiedica să fie vindecată. Dar Domnul îndepărtează toate acestea. Prin Cuvântul şi atingerea Sa personală, El lucrează eliberarea ei imediată. Numeroşi sunt cei care ar putea spune: "La mine era legea, neputinţa, o robie fără speranţă, puterea lui Satan, până a intervenit Hristos în puterea harului Său, atunci ce schimbare!” Astfel de eliberări acoperă vrajmaşii de ruşine şi umplu pe mulţi alţii de bucurie. Acestea sunt cu adevărat „lucrurile glorioase pe care le făcea El” (versetul 17)

În acest punct, Domnul arată că, deşi harul şi puterea Împărăţiei erau introduse, nu rezultă pentru aceasta o stare de lucruri absolut perfectă. Parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului date aici, arată că, în timp ce forma exterioară a Împărăţiei cunoştea o creştere şi o expansiune extraordinară, aceasta va fi însoţită de elemente nedorite şi chiar de corupţie.

Cu versetul 22 din capitolul nostru, o tranziţie marcată se produce din punct de vedere istoric. Îl vedem acum pe Domnul urmându-Şi drumul spre Ierusalim, învăţând în acelaşi timp prin cetăţile şi prin satele pe care le străbătea. Dar în ciuda acestui lucru, nu pare să fie o tranziţie netă în învăţătura care este relatată. Întrebarea din versetul 23 pare să fi fost sugerată de curiozitate şi, ca răspuns, Domnul dă un cuvânt de învăţătură şi de avertizare, care este cu totul în acord cu ceea ce tocmai s-a întâmplat. Dacă venirea harului Împărăţiei avea să antreneze o stare de lucruri amestecată, descrisă în parabolele grăuntelui de muştar şi a aluatului, atunci calea strâmtă a vieţii trebuie să fie căutată cu multă sinceritate şi fervoare.

Cuvântul „Străduiţi-vă” din versetul 24 nu semnifică muncă de vreun fel, ci o fervoare de o asemenea intensitate încât este aproape dureroasă. Este ca şi cum Domnul ar spune: „Nu menajaţi nicio suferinţă pentru a intra pe uşa cea îngustă atât timp cât aveţi prilejul.” Mulţi caută o intrare mai lată prin lucruri complet exterioare, după cum indică versetul 26. Dar va conta numai ce este personal şi spiritual. Nu există intrare adevărată în afara căii strâmte a pocăinţei. Astfel, Domnul arată  din nou neînsemnătatea unei religii cu totul exterioară. Trebuie să aibă în ea realitatea interioară.

Parabolele din versetele 18-21 arată că va fi amestec în Împărăţie în forma sa actuală; dar versetul 28 arată că, în forma sa viitoare, nu va fi. Atunci patriarhii vor face parte din ea şi cei a căror religie nu este decât formalism vor fi aruncaţi afară. Versetul 29 sugerează chemarea naţiunilor care era iminentă, pentru că harul avea să se răspândească în lumea întreagă cu rezultate considerabile. Harul, cum am văzut chiar la începutul acestei Evanghelii, nu poate fi mărginit la limitele sau formele iudaice. Ca vinul nou va face să se spargă butoaiele. Iudeul era din punct de vedere istoric primul, dar în prezenţa harului, legalismul lui înveterat îi era adesea un obstacol, astfel încât ajungea ultimul. Păgânul, care nu era împiedicat în acest mod, ajunge primul când harul intră în scenă.

Capitolul se termină pe o notă foarte solemnă. Acum nu pe iudei, ci pe Irod îl va ajunge judecata. Irod îşi ascundea animozitatea cu viclenia unei vulpi, dar Isus îl cunoştea în profunzime. Ştia pe de altă parte, că propria Sa viaţă, caracterizată de îndurare faţă de om, avea să-şi găsească sfârşitul în moarte şi înviere. Ura lui Irod era totuşi un lucru neînsemnat. Lucrul cel mare era respingerea, de către Ierusalim, a lui Hristos şi a oricărui har care era în El. Iudeii erau poporul către care Dumnezeu Se adresase prin intermediul profeţilor şi pe care vroia sa-l adune prin Fiul Său. Ilustraţia folosită este foarte frumoasă. Profeţii chemaseră poporul la îndatoriile lui sub legea călcată şi vestiseră venirea lui Mesia. El venise acum în plinătatea harului şi poporul ar fi putut găsi protecţie la adăpostul aripilor Lui. Cu toate acestea totul era în zadar.

Ierusalimul se fălea cu casa minunată care se găsea în mijlocul lui. Isus vorbise înainte de ea ca de „Casa Tatălui Meu”, acum o reneagă: este „casa voastră” şi le-o lasă pustie şi goală. Ierusalimul nu prinsese ocazia oferită şi în curând nu-L va mai vedea pe Mesia al Său, până ce se va face auzit strigătul din Psalmul 118:26 , care provine din „casa Domnului”. Nu înainte de a doua venire a Domnului. Ierusalimul va face să fie auzit acest strigăt.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *