comori.org
comori.org

Capitolul 10

F. B. Hole

După ce ucenicii au fost instruiţi astfel, Domnul mai măreşte câmpul mărturiei care trebuia să fie adusă în legătură cu prezenţa Lui pe pământ, rânduind şi trimiţând alţi şaptezeci de ucenici, doi câte doi, înaintea feţei Sale. Ceea ce spune cu privire la secerişul mare şi la numărul mic de lucrători pare, după Matei 9:37-38 , să fi fost rostit într-o altă ocazie. În Matei, rugăciunea primeşte răspuns prin trimiterea celor doisprezece, în Luca, prin trimiterea celor şaptezeci.

Indicaţiile pe care Domnul le dă celor şaptezeci sunt la fel cu cele date celor doisprezece. Trebuia să fie aceeaşi simplitate, aceeaşi absenţă a prea multe îngrijiri de sine, aceeaşi dependenţă de Domnul ca răspuns la nevoile lor. Ei primesc totuşi avertizări suplimentare care indică o opoziţie crescândă din partea poporului. Domnul îi trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, imagine dintre cele surprizăntoare. Totuşi, chiar dacă nu erau primiţi, ei trebuiau să-i facă să înţeleagă bine pe oameni că Împărăţia lui Dumnezeu se apropie de ei.

Aceşti şaptezeci nu au poziţia privilegiată a celor doisprezece, dar cu toate acestea Îl reprezintă deplin pe Domnul, cum versetul 16 exprimă cu claritate. Acest verset stabileşte acelaşi principiu ca versetul 48 din capitolul precedent, numai că aici Domnul aduce lucrurile la „Cel care M-a trimis pe Mine”. Erau poate oameni umili aceşti şaptezeci, totuşi lucruri mari depindeau de atitudinea oamenilor faţă de mesajul lor. Capernaum şi celelalte cetăţi din acea vreme, auzind această mărturie, vor avea responsabilităţi mai mari şi refuzul lor va aduce o judecată mai severă decât cea a cetăţilor cărora o asemenea mărturie nu le fusese adusă niciodată.

Nici un detaliu nu este dat despre ceea ce s-a întâmplat în timpul slujbei celor şaptezeci, şi un singur verset (Luca 9: 6 ) a fost de ajuns pentru a rezuma ce făcuseră cei doisprezece înainte. Facem remarca aceasta deoarece Luca a fost ales de Dumnezeu pentru a consemna lucrarea ucenicilor în Cartea Faptelor; dar aceasta a fost după ce fusese dat Duhul Sfânt. Înainte de venirea Duhului Sfânt, lucrarea lor avusese mult prea puţină importanţă şi orice lumină se afla în ea era eclipsată de lumina care strălucea în desăvârşire la Învăţătorul lor. În versetul 17 asistăm la întoarcerea lor, la sfârşitul slujbei lor.

Se întorc cu bucurie, bucurându-se mai ales de ceea ce era cel mai spectacular: chiar şi demonii le sunt supuşi în Numele Învăţătorului lor. Ori aceasta era cu siguranţă un lucru mare şi dovada că Satan va fi în cele din urmă alungat din cer. Versetul 18 nu face aluzie – credem – la căderea originală a lui Satan, ci la expulzarea finală prezisă în Apocailpsa 12:7-9. Trecutul este folosit adesea în cuvintele profetice pentru a descrie evenimentele viitoare. El este folosit în aceste versete din Apocalipsa ca şi în Isaia 53:3-9 . Astfel Domnul confirmă autoritatea – care se exercitase peste toată puterea duşmanului, dar în acelaşi timp arată ceva care depăşeşte orice putere exercitată pe pământ.

Le spune: „Numele voastre sunt scrise în ceruri” (v. 20). Este mai mult ca probabil că atunci nu au fost foarte sensibili la extraordinarul acestei declaraţii. Trebuie că au fost mai târziu. Ar trebui să fim sensibili la ea pentru că ni se aplică şi nouă. Simbolul ei este simplu. Numele noastre sunt scrise în oraşul sau districtul unde se găseşte domiciliul nostru. Domnul spune într-adevăr acestor oameni: un drept de cetăţenie cerească va fi partea voastră şi este un mai mare motiv de bucurie decât orice putere acordată pe pământ. Evanghelia după Luca ne prezintă în mod special trecerea de la lege la har, de la pământ la cer şi acest verset reprezintă un punct de reper precis în această tranziţie. Este prima anunţare a adevărului relevat pe deplin în Filipeni 3:20 : „Cetăţenia noastră este în ceruri”.

Chiar în acest ceas - ceasul când cei şaptezeci se bucurau – Însuşi Isus Se bucura. El vede nu numai căderea viitoare a lui Satan, şi în consecinţă răsturnarea tuturor planurilor lui perverse, ci şi activitatea Tatălui în vederea împlinirii tuturor planurilor Sale. Aceste planuri glorioase au ca temelie faptul că El Însuşi va fi descoperit şi cunoscut în desăvârşire şi „pruncii” mai degrabă decât cei înţelepţi şi pricepuţi din această lume vor primi descoperirea.

Fiul S-a făcut Om pentru a-L descoperi pe Tatăl oamenilor. Şi nu numai aceasta, El Însuşi este moştenitorul tuturor lucrurilor. Omul dependent pe pământ ştia că toate lucrurile Îi fuseseră date de Tatăl Său. Pe lângă aceasta, chiar faptul că devenise Om adaugă aici un element care scapă oricărei înţelegeri umane. A devenit Om pentru ca Tatăl să fie cunoscut - ca Om, El este moştenitorul tuturor lucrurilor - dar nici o fiinţă omenească să nu creadă că pătrunde taina care trebuie să înconjoare o coborâre atât de incomensurabilă! Dacă noi credem că suntem înţelepţi şi pricepuţi putem încerca să o facem, dar aceasta ar fi ruina noastră. Dacă suntem într-adevăr prunci, vom accepta taina cu un duh de smerenie şi de supunere şi ne vom bucura mai degrabă de tot ceea ce Fiul ne-a descoperit despre Tatăl şi planurile Tatălui.

După ce S-a bucurat de propria Lui slujbă şi de harul care ia „prunci” neînsemnaţi, Domnul Se întoarce spre ucenici pentru a le arăta măreţia privilegiului lor actual. Ei vedeau lucruri pe care oamenii evlavioşi din secolele precedente doriseră să le vadă. Vedeau şi auzeau lucruri care se relevau la manifestarea Tatălui pe pământ şi asistau la împlinirea unei lucrări care va duce la chemarea unui popor pentru cer. Toate acestea erau pentru moment o taină rezervată ucenicilor.

În afara acestui cerc întim, totul nu era decât conflicte. Întrebarea învăţătorului legii pusă cu un motiv nemărturisit şi răuvoitor. Întreabă ce trebuia să facă şi Domnul, care cunoştea mobilul omului, îl ia pe propiul lui teren. Legea era cea care cerea omului să facă ceva: de unde întrebarea Domnului. Spunând că cerinţa supremă a legii era a iubi: mai întâi pe Dumnezeu apoi pe aproapele său, omul a răspuns bine. Isus nu are să spună decât: „Fă aceasta şi vei trăi” (v.28), - nu: „vei avea viaţa eternă”, ci pur şi simplu: „vei trăi”. Nu există viaţă pentru pământ decât dacă legea este păzită.

Învăţătorul legii avea intenţia să-L prindă pe Domnul în cursă şi acum se găseşte prins în propria lui cursă prin răspunsul pe care tocmai l-a dat. Dornic să se îndreptăţească, întreabă cine este aproapele lui; ca şi cum subînţelegea că, de ar avea un aproape suficient de simpatic, nu i-ar fi greu să-l iubească. Acestă întrebare primeşte răspuns în parabola despre samaritean: rămâne învăţătorul legii să judece cine este aproapele lui. Încă o dată, omul răspunde bine, în ciuda antipatiei pe care iudeii o resimt pentru samariteni. După ce a judecat astfel, răspunde la propria lui întrebare şi se află sub obligaţia de a acţiona ca samariteanul, pe de o parte, şi de a iubi samariteanul ca pe el însuşi, pe de altă parte.

Cu toate acestea, învăţătura acestei parabole depăşeşte simplul răspuns la întrebarea acestui om. În felul de a lucra al samariteanului avem o imagine a harului care a marcat venirea Domnului Însuşi. Preotul şi levitul, reprezentanţi ai economiei legii, trec pe partea cealaltă. Legea nu a fost instituită pentru a-i ajuta pe păcătoşi şi mai puţin pentru a-i mântui, şi dacă omul pe jumătate mort ar fi murit în braţele lor, preotul şi levitul ar fi fost amândoi întinaţi, nepotriviţi deci un anumit timp să-şi îndeplinească slujba. Ca samariteanul, Isus a fost omul respins, şi totuşi El venea să îndeplinească o slujbă de har şi de mântuire. Dacă în versetul 20 vedem sugerată trecerea de la pământ la cer, în acest pasaj este trecerea de la lege la har.

În lumina a toate acestea, este la fel de clar că Domnul Isus a fost Aproapele cel mai bun şi cel mai credincios pe care L-a avut vreodată omul - de fapt Aproapele în desăvârşirea Sa. El era în aceeaşi măsură Dumnezeu, desăvârşit descoperit şi cunoscut. În El, Dumnezeu şi Aproapele erau la un loc şi oamenii, urându-L şi respingându-L, au călcat în acelaşi timp şi fără speranţă cele două cuvinte ale legii. Dar nu toţi L-au respins pe Fiul; unii L-au primit. Şi astfel urmează la sfârşitul acestui capitol şi chiar la începutul capitolului 11, indicaţii preţioase despre mijloacele prin care asemenea suflete sunt puse în legătură cu El. Aceştia sunt: Cuvântului Său, rugăciunea, şi în curând darul Duhului Sfânt.

Maria descoperise puterea Cuvântului Său. Avea, prin el, acces  la gândurile lui Dumnezeu, de aceea era aşezată la picioarele lui Isus şi asculta. Marta, prin slujba ei, nu făcea, se pare, decât să îndeplinească o slujbă care era în mod normal a ei. Greşeala ei era de a vrea să facă mult. Dorea să se achite onorabil de sarcina ei şi era „distrasă” de acest lucru; până acolo că vorbeşte în mod nepoliticos nu numai surorii ei, ci şi Domnulului. Marta reprezintă chinul îngrijorărilor, Maria comuniunea.

Distragerea Martei venea din faptul că era prinsă de prea multă slujire, lucru care în sine este foarte bun. Ea se îngrijorează şi se tulbură pentru multe lucruri, şi lasă să treacă singurul lucru necesar. Maria descoperise că tot ce putea face pentru Domnul nu era nimic în comparaţie cu ce avea El să-i aducă. A primi Cuvântul Său este singurul lucru necesar, pentru că de acolo decurge orice slujire plăcută Învăţătorului. Este partea cea bună, care nu va fi luată.

Credem că o mare parte a slăbiciunii care caracterizează pe creştinii de astăzi se poate explica prin acest singur cuvânt: distrugere. Atâtea lucruri venind din toate părţile - şi destul de inofensive în ele însele - ne sunt oferite, încăt suntem distraşi de la singurul lucru important. Poate nu suntem întotdeauna îngrijoraţi şi tulburaţi în privinţa lor; suntem poate numai atraşi şi absorbiţi. Dar rezultatul este acelaşi: trecem pe lângă singurul lucru necesar. Deci suferim cu adevărat o pierdere.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *