Epistola lui Iuda

Am ajuns acum la ultima dintre epistolele din Biblie aşa cum sunt ele aşezate în Biblie: Epistola lui Iuda. Cu această ocazie voi face o scurtă comparaţie cu părţi din Epistola a doua a lui Petru, despre care, când am studiat acea epistolă, am menţionat că voi vorbi mai târziu. După cum mulţi cunosc, au existat dubii, manifestate chiar de învăţaţi. Din faptul că cele două epistole se aseamănă în mai multe privinţe ei au gândit că Petru trebuie să fi împrumutat de la Iuda sau Iuda e la Petru şi că, dacă una dintre epistole este inspirată, atunci cealaltă nu poate fi inspirată.

Fraţilor, acest fel de gândire şi de discurs poate fi numai rezultatul speculaţiilor necredinţei. Şi voi merge chiar mai departe, pentru că este ceva deosebit de grav să tratezi astfel scriptura, şi voi spune că speculaţia este la fel de superficială pe cât este din necredinţă. Cu toate că, fără-ndoială, există persoane care consideră că prin îndoieli îşi arată inteligenţa superioară, eu trebuie să-mi iau libertatea de a spune că a disputa inspiraţia fie a Epistolei a doua a lui Petru, fie a celei a lui Iuda demonstrează doar ignoranţa lor cu privire la ambele. Nu vreau nicidecum să afirm că aceia care îşi permit aşa ceva sunt ignoranţi în toate privinţele, ba chiar se poate ca acela care a ajuns să aibă asemenea concepţii să deţină multe informaţii din domeniul de care s-a ocupat toată viaţa şi poate chiar să fie anumite părţi din cuvântul lui Dumnezeu în care chiar să fi fost învăţat de Duhul lui Dumnezeu. Dar toate aceste îndoieli sunt pe cât de neîntemeiate, pe atât de periculoase şi de dezonorante pentru Duhul Sfânt. Cunosc faptul că există câteva nume cu greutate, atât în protestantism, cât şi în tabăra opusă, care au făcut concesii acestor îndoieli nevrednice cu privire la scriptură. La acestea mă refer pentru ca să înţelegeţi că am examinat obiecţiunile lor şi am cântărit bine ceea ce spun ei împotriva adevărului, şi de aceea îndrăznesc să dau glas unei judecăţi atât de severe asupra opiniilor lor.

Sper că voi arăta că Iuda nu a împrumutat de la Petru, nici Petru de la Iuda, ci amândoi au fost inspiraţi şi au scris la porunca directă şi sub puterea Duhului Sfânt. Prin aceasta nu intenţionez să spun că scrierea unuia nu ar fi anterioară celei a celuilalt, nici că unul s-ar putea să nu fi citit ce a scris celălalt. În această chestiune puţin contează dacă aşa au fost lucrurile. Este limpede şi se poate demonstra că Duhul lui Dumnezeu, chiar dacă unul nu a ştiut ceea ce a transmis celălalt, s-a îngrijit bine ca, în timp ce a făcut ca să fie multe aspecte comune, să existe şi aspecte diferite care sunt şi esenţiale. De fapt, criticii care ajung la concluzia că unul a împrumutat de la celălalt nu fac decât să-şi trădeze incompetenţa lor oarbă. Diferenţele sunt la fel de izbitoare ca şi asemănările şi ele arată din plin că Iuda nu a împrumutat de la Petru şi că Petru are o linie specifică lui, după cum şi Iuda are specificul lui.

Am văzut că, în epistolele lui Petru, adevărul tratat în principal, în afară de harul lui Hristos, este guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu sub care sunt sfinţii şi că această dreptate a Lui îi afectează nu numai pe sfinţi, ci va aduce întreaga lume sub judecata lui Dumnezeu înainte ca el să încheie cu acest subiect. Astfel, în Epistola a doua a lui Petru vedem, în mod firesc, judecata viitoare înfăptuită până la sfârşitul mileniului, când vor fi ceruri noi şi un pământ nou unde va locui dreptatea, şi, din acest punct, Duhul Sfânt vede oamenii judecaţi pe principiul guvernării drepte a lui Dumnezeu. În cazul creştinilor, bineînţeles, totul decurge din har, dar aceia care au dispreţuit harul lui Dumnezeu nu vor mai putea dispreţui şi guvernarea Lui.

Tratând acest subiect Epistola a doua a lui Petru arată că, după cum printre evrei au fost profeţi falşi, aşa şi acum sunt învăţători falşi. Şi Duhul Sfânt prezintă câteva trăsături solemne ale acestora: au introdus erezii condamnabile şi că Îl neagă pe Stăpânul suveran care i-a cumpărat. Un cuvânt poate limpezi lucrurile pentru unii cărora li se pare greu de crezut că Domnul a cumpărat învăţători falşi şi eretici: trebuie să faceţi deosebirea dintre cumpărat şi răscumpărat.

În Scriptură nu ni se spune niciodată că Domnul ar fi răscumpărat un eretic sau pe vreun om care nu este mântuit. Nu există nici o silabă în cuvântul lui Dumnezeu care să slăbească siguranţa vieţii eterne pentru cel credincios, dar, la fel de clar este învăţătura că Domnul a „cumpărat“ pe orice om, fie el mântuit sau nu, fie el credincios sau nu. Rezultatul pentru om nu are a face cu faptul că Domnul l-a cumpărat. El a cumpărat lumea şi tot ce este în ea. Această învăţătură o găsim peste tot, atât în parabolă cât şi în învăţătură, atât în evanghelie cât şi în epistole, şi aceasta este o declaraţie constantă a Duhului. Cu siguranţă, şi acei oameni răi au fost cumpăraţi ca toţi ceilalţi.

Dar răscumpărarea este cu totul altceva, şi, departe de a fi acelaşi lucru ca şi cumpărarea, între cele două există un contrast deplin. Răscumpărarea are ca scop eliberarea unei persoane de sub puterea vrăjmaşului, de a scoate pe un captiv din robie şi a-l elibera plătind un preţ. Aceasta este numai pentru credincios; numai el este scos din captivitate şi ajunge să fie liber. Este o eliberare eficace, nu doar una formală, şi aceasta este numai pentru credinţă. Nu este vorba doare de bani plătiţi pentru a cumpăra; aceasta nu este suficient pentru răscumpărare, cum ar fi pentru punerea în libertate a unui sclav sau a unui prizonier. Şi nici un suflet nu este răscumpărat dacă nu crede în Hristos. Este ceva diferit de cumpărare: puteţi cumpăra un obiect neînsufleţit, şi atunci ceea ce aţi cumpărat vă aparţine cu adevărat, dar poate fi întrebuinţat spre rău şi spre ruşine. Presupunând că aţi putea cumpăra o persoană. Ce efect are atunci acea tranzacţie? Atunci acea persoană ajunge să vă fie sclav, iar aceasta este exact inversul răscumpărării. Răscumpărarea îl pune în libertate pe sclav, pe când, prin cumpărare, cel cumpărat devine sclav.

Ambele aspecte sunt valabile cu privire la creştini şi se împlinesc prin sângele lui Hristos. Creştinul este şi răscumpărat şi cumpărat, dar numai el este răscumpărat. Însă el nu numai că este răscumpărat, ci este şi cumpărat cu preţul sângelui lui Hristos, fapt pentru care devine sclav al lui Hristos. El este robul lui Hristos. Eliberat în mod desăvârşit prin răscumpărare, el devine un sclav prin cumpărare, şi aceasta este anomalia pe care omul firesc nu o înţelege niciodată. Cât despre teologi, unii dintre ei nu sunt oameni fireşti; dar cineva poate întreba cu disperare: dar ce anume înţeleg ei vreodată? Faptul este că ei au încurcat cele două lucruri atât de mult încât de la ei nu mai este nici o speranţă în această privinţă.

Este clar că disputa dintre cei numiţi calvinişti şi cei care se numesc arminieni este se concentrează, în bună parte, asupra acestui aspect, care este foarte important. Şi unii şi alţii sun fac aceeaşi greşeală considerând că răscumpărarea şi cumpărarea sunt acelaşi lucru, dar consecinţa este că ei nu pot niciodată ajunge să lămurească această problemă. Calvinistul are dreptate când porneşte de la premisa că răscumpărarea este numai a celor din casa credinţei, iar arminianul are şi el la fel de multă dreptate când porneşte de la premisa că orice făptură care suferă în urma păcatului este cumpărată. Dar ambii greşesc considerând că amândouă sunt acelaşi lucru, aşa că ei se ceartă tot timpul fără a avansa măcar un centimetru spre rezolvarea problemei din cauza că unul deţine un adevăr pe care celălalt îl neagă. Adevărul în această dispută, ca şi în multe altele care au distras creştinătatea, este că credinţa primeşte ceea ce partidele angajate în dispută pierd şi credinţa se pleacă în faţa întregului adevăr în loc să respingă o parte din adevăr. Deci, în 2. Petru 2 , vedem că este vorba doar de cumpărare, ceea ce nu implică sub nici o formă că acei oameni ar fi fost vreodată născuţi din Dumnezeu.

În al doilea rând ne sunt prezentate efectele învăţăturii si purtării lor: „şi mulţi vor urma căile lor desfrânate, prin care calea adevărului va fi hulită“. Ne este prezentată desfrânarea lor, şi nu numai atât, ci şi judecata sigură care îi aşteaptă, că distrugerea lor nu dormitează ci este apropiată şi sigură. După care Petru spune (reţineţi expresia): „Dumnezeu nu a cruţat îngeri care au păcătuit“ - în epistolă se pune problema păcatelor comise, a dreptăţii şi nedreptăţii – „ci, aruncându-i în cea mai adâncă groapă de întuneric, i-a predat ca să fie ţinuţi în lanţurile întunericului pentru judecată, şi nu a cruţat lumea veche, ci l-a păstrat pe Noe, al optulea, un predicator al dreptăţii, aducând potop asupra unei lumi de neevlavioşi …“ Acesta este subiectul lui Petru: păcatul şi nedreptatea. De aceea el spune despre Dumnezeu, care „a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodomei şi Gomorei, le-a condamnat la pieire, dând un exemplu celor care ar trăi fără evlavie; şi l-a salvat pe dreptul Lot“ (din nou este vorba despre dreptate) „cel foarte întristat de purtarea destrăbălată a celor nelegiuiţi (pentru că acel om drept, locuind printre ei, prin vedere şi auzire, îşi chinuia zi după zi sufletul drept, cu faptele lor fără de lege)“. Şi aceasta este numai începutul, nu sfârşitul. Ei erai păstraţi pentru o şi mai mare pedeapsă la final. Aceasta este ceea ce urmăreşte pe larg Epistola a doua a lui Petru, ajungând la final în următorul capitol.

Dar în Iuda ne este prezentată o altă caracteristică a răului. „Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov, către cei chemaţi, preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi† în Isus Hristos: Îndurare vouă şi pace şi dragoste să vă fie înmulţite!“ Cu toate că epistola lui iuda se declară a fi adresată în general tuturor sfinţilor, Duhul Sfânt introduce aceeaşi cerere de îndurare care este, în mod obişnuit, adresată câte unui suflet în mod individual. „Preaiubiţilor, dându-mi toată silinţa să vă scriu despre mântuirea noastră comună, am fost nevoit să vă scriu, îndemnându-vă să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna“. Nu tot aşa este cu Petru, care nu spune nimic despre o asemenea schimbare de subiect. „Pentru că s-au strecurat anumiţi oameni, care de mult sunt scrişi, dinainte, pentru această judecată, neevlavioşi“. De reţinut că aici nu este vorba numai despre păcat sau nedreptate, ci aici sunt „oameni neevlavioşi“ care schimbă „harul lui Dumnezeu în destrăbălare, tăgăduindu-L pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos“.

Astfel, asemănările fac ca diferenţa dintre aceste două epistole să fie mult mai izbitoare decât dacă această epistolă ar fi fost scrisă fără a avea nimic comun cu cealaltă. Putem fi siguri însă, indiferent dacă Petru s-a referit la Iuda sau Iuda s-a referit la Petru, Duhul Sfânt i-a avut în vedere pe amândoi şi i-a dat fiecăruia după cum a găsit El de cuviinţă şi nu găsim exemplu mai frumos de situaţie în care Duhul Sfânt să abordeze adevăruri similare, şi, în acelaşi timp, să conveargă ci cea mai mare înţelepciune şi cu cea mai admirabilă delicateţe în exprimarea adevărului cu privire la ameninţarea existentă şi despre răul care va veni, acestea fiind privite din puncte de vedere diferite în cele două epistole. Presupunând că două persoane abordează subiecte complet diferite, este clar că nimic nu poate fi mai simplu decât ca fiecare să-şi urmărească propriul subiect, dar dacă sunt două subiecte foarte apropiate, atunci este clar cp este mult mai dificil să fie păstrat intact adevărul care îi este dat fiecăruia. Aşa este cazul cu Petru şi Iuda, dar Duhul Sfânt a făcut aceasta în mod desăvârşit.

„Aş vrea dar să vă amintesc, vouă, care aţi cunoscut toate odată pentru totdeauna, că Domnul, după ce a salvat pe popor din ţara Egiptului, apoi i-a omorât pe cei care nu au crezut “

La Petru nu este nici un cuvânt despre aceasta. De ce? Deoarece apostolul Iuda prezintă nu numai nedreptatea în purtare ci abandonarea unei poziţii de har şi schimbarea harului în destrăbălare. De fapt, subiectul principal în Epistola a doua a lui Petru este nedreptatea, iar subiectul lui Iuda nu este acesta ci apostazia (adică abandonarea poziţiei de har pe care Dumnezeu o acordă la un moment dat poporului Său). Ca urmare, avertismentul dă ca exemplu un popor care a fost salvat iar apoi nimicit, cum s-a întâmplat cu Israel după ce a fost scos din Egipt. Nu este vorba despre persoane care s-au purtat rău, ci de un rău şi mai mortal: că ei nu au crezut, că au părăsit adevărul Lui şi căile Lui. „Şi pe îngerii care nu şi-au păstrat starea iniţială, ci şi-au părăsit locuinţa, îi ţine în lanţuri eterne, sub întuneric, pentru judecata zilei celei mari“.

Şi aici este acelaşi principiu, ceea ce face ca totul să fie şi mai izbitor, din vreme ce şi Petru vorbeşte despre îngeri, dar nu din acelaşi punct de vedere. În epistola lui Petru este vorba numai că Dumnezeu nu i-a cruţat nici pe îngerii care au păcătuit, dar el nu spune nimic despre faptul că şi-au părăsit starea dintâi sau că nu şi-au păstrat-o. Iuda spune însă despre îngeri care „nu şi-au păstrat starea iniţială, ci şi-au părăsit locuinţa“. Şi ei sunt vinovaţi de apostazie şi, în acest caz, termenii sunt deosebit de duri din vreme ce vina este şi mai mare.

Urmează apo exemplul dintre oameni. Şi acesta este folosit de Petru, dar, când spun că este folosit de Petru nu pretind că încerc să decid când au fost scrise cele două epistole, nici că aş şti aceasta. Petru spune: „a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodomei şi Gomorei, le-a condamnat la pieire, dând un exemplu celor care ar trăi fără evlavie“. În schimb, Iuda spune: „După cum Sodoma şi Gomora şi cetăţile din jurul lor, dedându-se curviei, la fel ca ei, şi umblând după altă carne, sunt puse înainte ca un exemplu, suferind chinul unui foc etern“. Este clar că, în acest caz, este o dezlănţuire nu numai în păcat, ci în tot ce este peste măsură de grosolan, nu numai rău, ci contrar chiar şi naturii decăzute. Despre aceasta este vorba aici. Aceleaşi persoane sunt descrise într-un mod mult diferit, potrivit cu ceea ce urmăreşte Duhul Sânt.

La fel şi cu privire la purtare îngerilor. Prin Petru avem: „Pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc împotriva lor, înaintea Domnului, o acuzaţie batjocoritoare“. Iuda, în schimb, prezintă o acuzaţie mai specifică decât delicvenţa în general: „şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dar arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: «Domnul să te mustre!»“

Astfel, este evident că în fiecare situaţie Petru abordează tema largă a dreptăţii şi nedreptăţii, în timp ce Iuda se concentrează asupra caracteristicii speciale a depărtării de adevăr şi pervertirii harului lui Dumnezeu (care, pe scurt, este apostazie).

Dar mai este încă o diferenţă. Ambii vorbesc despre venirea Domnului, numai că Petru, fidel caracterului său general, tratează tema cea mai largă şi mai cuprinzătoare cu putinţă. Numai el cuprinde în ziua Domnului întregul mileniu, ba chiar ceea ce este imediat înainte de mileniu şi ceea ce este imediat după el. El priveşte la cele care preced imediat mileniul deoarece acea zi cuprinde judecăţi divine la Ierusalim şi în vecinătatea lui şi chiar în ţări îndepărtate, ca şi diferite faze ale judecăţii preliminare a celor vii (adică a oamenilor care sunt într-o răzvrătire mai mult sau mai puţin făţişă împotriva Domnului şi în pofida poporului Său), înainte de instaurarea propriu-zisă a împărăţiei de o mie de ani. Acestei perioade îi urmează mileniul, chiar dacă la foarte puţin timp după aceasta, dar totuşi este ulterior. Va fi o scurtă perioadă de pace, în care Satan îi va strânge pe toţi cei născuţi în timpul celor o mie de ani, dar care nu sunt născuţi din Dumnezeu. Focul îi va mistui pe rebelii strânşi laolaltă – încă o dezlănţuire a judecăţii divine asupra omului, apoi judecata finală, după care vor fi ceruri noi şi un pământ nou în cel mai deplin sens. Toate aceste mari evenimente sunt cuprinse (nu în mileniu, ci) în ziua Domnului, parte din ele puţin înainte de mileniu, parte din ele puţin după mileniu.

Aceasta ilustrează imensa sferă de cuprinsă în Petru. Astfel, el tratează chestiuni morale şi schimbări de dispensaţiune, privind toate în acest mod extins. Dar cu Iuda este altfel, pana lui fiind precisă în toate, după cum numai el ne redă în câteva cuvinte fierea şi veninul apostaziei. „Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, şi au pierit în răzvrătirea lui Core!“

Singura parte din acest rău pe care o prezintă Petru, deoarece priveşte chestiunea cuprinzătoare a guvernării drepte, este că l-au urmat pe Balaam, care a iubit plata nedreptăţii. Dar aici, cu toate că Iuda pare să spună mai multe, totul este în fond o definit cât se poate de exact, fiind o scurtă istorie morală a apostaziei. „Aceştia sunt stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, ospătând împreună fără teamă, păstorindu-se pe ei înşişi: nori fără apă, purtaţi de vânturi; pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; valuri înfuriate ale mării, spumegându-şi ruşinile lor, stele rătăcitoare cărora le este păstrată negura întunericului pentru eternitate. Şi Eno, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el cu privire la aceştia, spunând: «Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să-i dovedească vinovaţi pe toţi cei neevlavioşi dintre ei de toate lucrările lor de neevlavie, pe care le-au făcut fără evlavie, şi de toate cuvintele aspre, pe care păcătoşii neevlavioşi le-au vorbit împotriva Lui». Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi, umblând după poftele lor; şi gura lor vorbeşte cuvinte umflate, admirând persoane pentru câştig. Dar voi, preaiubiţilor, amintiţi-vă cuvintele rostite mai înainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos, cum vă spuneau că, la sfârşitul timpului, vor fi batjocoritori, umblând după poftele lor neevlavioase“.

Astfel, nu este vorbe despre ziua Domnului, ca în aplicaţia foarte cuprinzătoare a lui Petru, ci este vorba despre venirea Lui pentru a executa judecata asupra celor care erau într-un păcat atât de flagrant, prinşi chiar asupra faptului. Iuda priveşte la acel tratament cuvenit apostaţilor.

Şi mai este încă un detaliu care nu se găseşte în 2 Petru şi este specific lui Iuda. El nu se arată scandalizat de batjocora „Unde este promisiunea venirii lui?“ şi nu explică amânarea ca fiind îndelungă răbdare pentru mântuirea păcătoşilor şi nici nu îi cheamă pe cei sfinţi să umble cum se cuvine având o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând scena cea nouă şi eternă, unde va locui dreptatea. Cuvântul specific lui Iuda prezintă un har deosebit: „Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă“. Acesta este un privilegiu specific creştin şi nu doar ceva care cere evlavie, care creează o obligaţie.

„Şi de unii aveţi milă, făcând o deosebire[1]“. Unii se plâng că nu ar fi diferenţă. Cred însă, fraţilor, cu toate că este în principal nevoie de har şi de înţelepciune pentru aceasta, că nu poate exista un principiu mai sănătos. Repet, însă este necesar discernământ spiritual pentru a distinge fiecare caz în parte. Dumnezeu este credincios şi nu opreşte nimic bun, iar celor smeriţi le dă mai mult har. Pe termen lung, înţelepciunea divină se arată din ce în ce mai mult în asemenea chestiuni. „Iar pe alţii salvaţi-i cu teamă, smulgându-i din foc, urând chiar cămaşa pătată de carne“.

Apoi el încheie totul aducându-ne înainte poziţia noastră binecuvântată în cu totul alt fel decât Petru. „Iar Aceluia care poate să vă[2] păzească fără poticnire“. Nu numai că El este capabil să ne aducă în cerurile noi şi pe pământul cel nou, ceea ce este comun pentru toţi cei care sunt ai lui Dumnezeu, să ne aducă la dreptatea tuturor timpurilor, ci aici avem binecuvântarea lăuntrică specială a celor care Îl aşteaptă pe Hristos şi care sunt luaţi sus spre a fi acolo unde este El. „Iar Aceluia care poate să vă (?) păzească fără poticnire şi să vă aşeze înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie, singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Isus Hristos, Domnul nostru, fie glorie, măreţie, putere şi autoritate, mai înainte de orice veaci, şi acum şi în toate veacurile!“

Aici este Domnul nu venind să-l judece pe cel rău, ci pentru a ne lua sus pentru ca să fim împreună cu El. Nu este judecata celui nedrept, nici guvernarea dreaptă a naţiunilor pe pământ, ci venirea Domnului Isus pentru sfinţii Săi. Acum el înţelegea cum anume Isus Se putea arăta alor Săi şi nu şi lumii, nu numai în puterea Duhului Sfânt în timpul cât este absent (comparaţi cu Ioan 14 .22), ci când va veni din nou pentru a ne primi la El, ca să fim acolo unde este El, în casa Tatălui.

Închei astfel această schiţă asupra epistolelor numite catolice sau generale, ceea ce, permiteţi-mi să spun, nu mi se pare o clasificare potrivită. Aceasta deoarece Iacov se adresează în mod expres celor douăsprezece seminţii din diaspora, Petru celor aleşi care locuiesc ca străini în diaspora în Asia Mică, iar epistola a doua a lui este adresată la fel ca şi cea dintâi. Apoi, ceea ce se numeşte prima epistolă generală a lui Ioan are mai curând aspectul unui tratat decât al unei epistole şi nu este clar că ea nu se adresa în principal credincioşilor dintre evrei, cu toate că, fără-ndoială, ca şi celelalte, este şi ea dată spre învăţătura întregii adunări a lui Dumnezeu. Cea de-a doua şi a treia epistolă a lui Ioan sunt clar personale ca adresare, cum este şi epistola lui Pavel către Filimon. Poate că acesta este motivul pentru care Calvin nu le-a inclus în expunerea lui asupra Epistolelor Catolice, dar este mai greu de înţeles de ce anume nu a scris nimic despre ele. Cu siguranţă nu pentru că ele sunt nevrednice în sine sau de o mai mică valoare pentru creştin, ca să nu mai vorbim de respectul ce se cuvine acordat cuvântului revelat al lui Dumnezeu. De ce nu a scris despre apocalipsa este destul de clar: nici el şi nici un altul dintre reformatori nu a înţeles cartea în ansamblu, cu toate că ei nu greşeau asimilând Roma cu Babilonul. Epistola lui Iuda este în sine cel puţin la fel de generală ca acelea clasate astfel, dar nu pare a fi nici un motiv să ne îndoim că el, ca şi fratele lui, Iacov, şi ca şi Petru i-a avut pe cei circumcişi ca sferă a lucrării sale. Ioan permite cel mai mult să presupunem că el a fost vehiculul mesajului divin şi printre naţiuni (v. Apocalipsa 1 - 3 ).

Fie ca Domnul să binecuvânteze cuvântul Său şi să ne dea capacitatea de a preţui orice iotă a lui, ca el să ne atragă sufletele şi să aibă autoritate asupra lor pentru ca să creştem în har şi în cunoştinţa Lui!