Familia din Betania: un model al celor trei clase diferite ce compun adevărata rămăşiţă
Locul Său acum este cu rămăşiţa, acolo unde inima Sa găsea odihnă – în casa din Betania. Avem, în această familie, un model al adevăratei rămăşiţei din Israel; trei cazuri diferite în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu. Marta avea acea credinţă care, fără îndoială o ataşa de Hristos, dar care nu trecea dincolo de ceea ce era necesar pentru Împărăţie. Cei care vor fi cruţaţi până în zilele din urmă vor avea aceeaşi credinţă. Această credinţă a lor va recunoaşte în cele din urmă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Lazăr se afla şi el acolo, trăind prin acea putere care era capabilă de asemenea să învie în acelaşi fel pe toţi credincioşii morţi*, putere care, prin har, în ziua de apoi, va chema pe Israel, din punct de vedere moral, afară din starea de moarte. Într-un cuvânt, avem aici rămăşiţa care nu va muri, cruţată prin intermediul unei credinţe adevărate (dar credinţa într-un Mântuitor viu, care va elibera pe Israel), şi pe aceia care vor fi înviaţi ca din morţi pentru a se bucura de Împărăţie. Marta slujea; Isus Se afla în compania lor; iar Lazăr stă la masă cu El.
* Vorbesc doar despre puterea necesară pentru a produce acest efect; căci într-adevăr, starea de păcat a omului, fie iudei, fie dintre neamuri, necesita ispăşire; şi n-ar fi putut exista nici un credincios care să fie înviat dintre cei morţi dacă harul lui Dumnezeu nu ar fi acţionat în virtutea, şi în vederea, acelei ispăşiri. Vorbesc doar de puterea care locuia în Persoana lui Hristos, aceea care a biruit toată puterea morţii, moarte ce nu putea face nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu. Dar starea omului (care a făcut necesară moartea lui Hristos) a fost clar demonstrată prin lepădarea Lui, lepădare care a dovedit că orice mijloc a fost incapabil să-l aducă pe om înapoi, aşa cum era el, la Dumnezeu.
Se afla însă acolo şi reprezentanta unei alte clase. Maria, care băuse din fântâna adevărului, şi primise acea apă vie în inima ei, înţelesese că acolo se afla ceva mai mult decât speranţa şi binecuvântarea lui Israel, anume Isus Însuşi. Ea face ceea ce I Se potrivea lui Isus în lepădarea Lui – Celui care este învierea înainte ca să fie viaţa noastră. Inima ei o determină să se asocieze cu această lucrare a lui Isus, şi Îl unge înaintea îngropării Lui. Pentru ea Isus Însuşi este subiectul principal – şi El lepădat; iar credinţa îşi ia locul în ce constituia sămânţa adunării, încă ascunsă în ogorul lui Israel şi al acestei lumi, dar care în înviere, va răsări în toată frumuseţea vieţii lui Dumnezeu – a vieţii eterne. Este o credinţă care se revarsă pe sine asupra Lui, asupra trupului Său, în care El urma să sufere pedeapsa datorată păcatului, pentru mântuirea noastră. Egoismul necredinţei, trădându-şi păcatul prin dispreţul faţă de Hristos şi prin indiferenţă (versetele 5,6), oferă Domnului ocazia de a descoperi adevărata valoare a faptei acestei slujitoare iubite. Aici este scoasă în evidenţă ungerea picioarelor Lui, care arată că tot ceea ce aparţine de Hristos, tot ceea ce era Hristos, avea pentru ea o valoare ce o împiedica să privească la orice altceva. Acesta este adevăratul mod de a-L aprecia pe Hristos. Credinţa care cunoaşte dragostea Lui ce întrece orice cunoştinţă se manifestă ca o mireasmă plăcută în întreaga casă. Şi Dumnezeu Îşi aminteşte de acest lucru într-un fel potrivit cu harul Lui. Isus a înţeles-o; aceasta era tot ceea ce ea îşi dorea. El o îndreptăţeşte; cine se va ridica împotriva ei? Scena se încheie şi cursul evenimentelor este reluat.
Respingerea deliberată a Împăratului lui Israel; adevăratul Fiu al lui David
Vrăjmăşia iudeilor (vai, cea a inimii omului, lăsată astfel la latitudinea ei şi în consecinţă la cea a vrăjmaşului care este un ucigaş prin natură şi vrăjmaşul lui Dumnezeu – un duşman pe care nimic omenesc nu-l poate supune) ar dori să-l ucidă şi pe Lazăr. Omul este într-adevăr capabil de aceasta; dar de câte nu este capabil! Totul cedează înaintea urii – înaintea acestei uri împotriva lui Dumnezeu care Se manifestă pe Sine Însuşi. Dacă n-am şti despre această ură, hotărârea lor ar părea de neconceput. Ei trebuiau atunci fie să creadă în Isus, fie să-L lepede, căci puterea Sa este atât de evidentă încât ei trebuiau să facă ori una, ori alta. Un om înviat în mod public după patru zile, viu în mijlocul poporului, nu lasă nici un loc pentru nehotărâre. Isus cunoştea acest lucru în mod divin. El Se prezenta pe Sine ca Împărat al lui Israel pentru a-Şi revendica drepturile şi pentru a oferi mântuirea şi gloria promisă poporului şi Ierusalimului*. Poporul înţelege aceasta. Trebuie să fie o lepădare deliberată în sinedriu, lucru de care fariseii erau foarte conştienţi. Însă ceasul sosise şi, deşi ei nu puteau face nimic, fiindcă lumea se ducea după El, ei hotărăsc condamnarea la moarte a lui Isus, căci „El S-a dat pe Sine Însuşi“.
* În aceasta Evanghelie motivul de strângere al mulţimii pentru a-L întâmpina şi însoţi pe Isus îl constituia învierea lui Lazăr – mărturia despre faptul că El este Fiul lui Dumnezeu.
Isus luându-Şi locul ca Fiu al Omului
Este dată acum cea de-a doua mărturie a lui Dumnezeu cu privire la Hristos, ca adevăratul Fiu al lui David. Prima mărturie I-a fost dată ca Fiu al lui Dumnezeu, prin învierea lui Lazăr (Ioan 11:4 ), iar a doua ca Fiu al lui David, când a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgăriţe. Totuşi, mai era încă un titlu care trebuia să Îi fie recunoscut. Ca Fiu al Omului El urmează să stăpânească toate împărăţiile pământului. Grecii vin* (căci faima Lui se răspândise dincolo de hotarele lui Israel) şi doresc să-L vadă. Isus spune: „A venit ceasul ca să fie glorificat Fiul Omului“ (versetul 23). Dar acum El Se întoarce la gândurile a căror expresie pentru inima Lui a constituit-o ungerea din partea Mariei. El trebuia să fi fost primit ca Fiu al lui David, dar luându-Şi locul ca Fiu al Omului, o perspectivă cu totul diferită se deschide în mod necesar înaintea Lui. Cum putea El să fie văzut ca Fiu al Omului, venind pe norii cerului ca să ia în stăpânire toate lucrurile potrivit cu planurile lui Dumnezeu, fără să moară? Dacă slujba ca Om pe pământ se sfârşea şi El S-ar fi eliberat cerând, dacă era nevoie, douăsprezece legiuni de îngeri, nimeni nu ar fi putut avea vreo parte cu El; ar fi rămas singur. „Dacă grăuntele de grâu nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod“. Hristos, pentru a-Şi lua gloria cerească şi pentru a nu fi singur în ea, trebuia să moară pentru a ajunge acolo şi pentru a lua la Sine sufletele pe care Dumnezeu I le-a dat. Acum venise ceasul; acesta nu mai putea întârzia. Totul era acum gata pentru încheierea punerii la încercare a acestei lumi, a omului, a lui Israel şi, mai presus de toate, planurile lui Dumnezeu urmau să fie împlinite.
* Aceştia sunt greci propriu zis; nu sunt elenişti, care erau iudei aflaţi în diaspora, vorbitori de limbă greacă şi care aparţineau de ţări străine.
Grăuntele de grâu; necesitatea morţii Domnului
Din punct de vedere exterior, totul constituia o mărturie pentru gloria Sa. El intră triumfal în Ierusalim, mulţimea aclamându-L ca Împărat. Ce făceau romanii? Ei tăceau înaintea lui Dumnezeu. Grecii, de partea lor, au venit să-L caute. Totul era gata pentru gloria Fiului Omului. Însă inima lui Isus ştia bine că pentru această glorie – pentru împlinirea bucuriei lui Dumnezeu, pentru a avea măcar o singură fiinţă umană cu El în slavă, pentru ca grânarul lui Dumnezeu să fie umplut potrivit planurilor harului – El trebuia să moară. Nu exista nici o altă cale prin care sufletele vinovate să vină la Dumnezeu. Ceea ce afecţiunea Mariei a întrezărit, Isus cunoştea potrivit cu adevărul; şi potrivit cu gândul lui Dumnezeu, El simte aceasta şi Se supune. Iar Tatăl răspunde în acest moment solemn dând mărturie despre efectul glorios al lucrării pe care în acelaşi timp măreţia Sa suverană o cerea – măreţie pe care Isus a glorificat-o deplin prin ascultarea Lui. Şi cine putea să facă aceasta, în afară de Acela care, prin acea ascultare, a introdus în scenă dragostea şi puterea lui Dumnezeu care au împlinit această lucrare?
A sluji şi a urma; cine îşi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine o urăşte, o va păstra
În cele ce urmează, Domnul introduce un principiu important legat de adevărul conţinut în jertfa Lui. Nu este nici o legătură între viaţa naturală a omului şi Dumnezeu. Dacă în Omul Hristos Isus exista o viaţă în completă armonie cu Dumnezeu, El trebuia să Şi-o dea din cauza acestei stări a omului. Fiind de la Dumnezeu, El nu putea rămâne în legătură cu omul. Acesta din urmă nu dorea acest lucru. Isus dorea mai degrabă să moară decât să nu împlinească slujba Lui de a-L glorifica pe Dumnezeu – decât să nu fie ascultător până la sfârşit. Dar dacă cineva îşi iubea viaţa din această lume, o pierdea, căci această viaţă nu era în legătură cu Dumnezeu. Dacă cineva prin har o ura – se separa în inimă de acest principiu de înstrăinare faţă de Dumnezeu şi îşi dedica Lui viaţa – avea s-o aibă în starea nouă şi eternă (versetul 25). Deci, a-L sluji pe Isus înseamnă a-L urma; şi unde Se ducea El acolo avea să fie şi slujitorul Său. Rezultatul asocierii inimi cu Isus aici pe pământ, arătat prin a-L urma, trece dincolo de lumea aceasta, aşa cum de fapt urma să facă El, trece dincolo de binecuvântarea lui Mesia, în gloria cerească şi eternă a lui Hristos. Dacă cineva Îi slujea, Tatăl avea să-Şi amintească de aceasta şi să-l cinstească. Toate acestea sunt spuse în vederea morţii Sale, moarte care Îi ocupă gândurile, iar sufletul Îi este tulburat. Şi în groaza justă pe care acel moment o inspira, care în el însuşi reprezenta judecata lui Dumnezeu şi sfârşitul omului aşa cum Dumnezeu l-a creat aici pe pământ, El Îi cere lui Dumnezeu să-L scape de acel ceas. Şi într-adevăr, El venise, nu să fie atunci Mesia (deşi era), nici să-Şi ia împărăţia (deşi acesta era dreptul Său), ci El venise chiar pentru acel ceas – ca prin moarte să-L glorifice pe Tatăl Său. Acest lucru îl dorea, orice ar fi implicat el. „Tată, glorifică Numele Tău“, este singura Lui rugăciune. Aceasta este perfecţiunea – El simte ce înseamnă moartea. Nu ar fi fost nici un sacrificiu dacă nu ar fi simţit aceasta. Dar în timp ce o simte, singura Lui dorinţă era să-L glorifice pe Tatăl. Dacă aceasta Îl costa totul, lucrarea era perfectă în aceeaşi măsură.
Numele Tatălui glorificat în înviere
Perfect fiind în această dorinţă, şi aceasta până la moarte, Tatăl nu poate face altceva decât să-I răspundă. În răspunsul Lui, mi se pare, Tatăl Îi anunţă învierea. Dar ce har, ce minune, să putem avea acces la un astfel de dialog! Inima este uimită, în timp ce este umplută de închinare şi de har, contemplând perfecţiunea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, în drumul lui până la moarte (adică o perfecţiune absolută), privindu-L cum căuta numai gloria Tatălui, cu simţământul deplin a ceea ce însemna moartea, şi privind pe Tatăl răspunzând – un răspuns necesar din punct de vedere moral pentru această jertfă a Fiului şi pentru propria Lui glorie. Un glas se aude din ceruri: „L-am glorificat, şi îl voi mai glorifica“. Cred că Tatăl glorificase deja Numele Său în învierea lui Lazăr*; El va repeta aceasta în învierea lui Hristos – o înviere glorioasă care în ea însăşi o implică pe a noastră, aşa cum Domnul spusese la mormântul lui Lazăr, fără să o numească pe cea a Sa.
* Învierea este potrivit stării lui Hristos. Lazăr a fost înviat în timp ce Isus trăia aici în carne, şi astfel Lazăr a fost înviat pentru viaţa în carne. Când Hristos în glorie ne învie pe noi, El ne va învia în glorie. Şi chiar acum când Hristos este ascuns în Dumnezeu, viaţa noastră este ascunsă cu El acolo.
Venirea glorioasă a Fiului Omului şi adevărurile legate de ea
Să observăm acum legătura dintre adevărurile rostite în acest pasaj remarcabil. Sosise ceasul pentru gloria Fiului Omului. Dar, pentru aceasta, era nevoie ca grăuntele de grâu să cadă în pământ şi să moară; altfel rămânea singur. Acesta constituia un principiu universal. Viaţa naturală a acestei lumi în noi nu avea nici o parte cu Dumnezeu. Isus trebuie să fie urmat. Noi trebuie astfel să fim cu El; aceasta însemna să-L slujeşti. Tot astfel trebuie să fim şi onoraţi de către Tatăl. Hristos priveşte moartea în faţă şi simte toată greutatea ei. Totuşi El Se preocupă cu un singur lucru – gloria Tatălui Său. Tatăl Îi răspunde la aceasta. Dorinţa Lui trebuie să fie împlinită. El nu va rămâne fără un răspuns la perfecţiunea Sa. Oamenii aud acest răspuns ca pe vocea Domnului Dumnezeu, aşa cum este ea descrisă în Psalmi. Hristos (care, în toate acestea, S-a dat pe Sine Însuşi cu totul la o parte, şi vorbise doar de gloria celor care-L urmau şi a Tatălui Său) declară că acest glas s-a auzit pentru ei, ca să poată înţelege ce era El pentru mântuirea lor. Apoi se deschide înaintea Lui – care Se dăduse pe Sine la o parte şi Se supusese oricărui lucru de dragul Tatălui Său – nu gloria viitoare, ci valoarea, importanţa, slava lucrării pe care urma să o facă. Principiile despre care am vorbit sunt aici aduse la punctul central al desfăşurării lor. În moartea Lui lumea era judecată; Satan era prinţul ei şi el este aruncat afară. În aparenţă Hristos era Cel aruncat afară. Prin moarte El, din punct de vedere moral şi juridic, l-a nimicit pe cel care avea puterea morţii. Aceasta a reprezentat întreaga anulare a tuturor drepturilor vrăjmaşului asupra oricui şi a orice s-ar fi manifestat ele, când Fiul lui Dumnezeu, şi Fiu al Omului, a purtat judecata lui Dumnezeu ca om în ascultare până la moarte. Toate drepturile pe care Satan le poseda prin neascultarea omului şi prin judecata lui Dumnezeu asupra acestuia, nu constituiau decât drepturi în virtutea cerinţelor lui Dumnezeu cu privire la om, şi ele I-au revenit în întregime doar lui Hristos. Moartea omului, moarte a cărei putere aparţine lui Satan, răutatea şi puterea acestuia din urmă (zadarnice împotriva lui Hristos, în care Satan nu avea nimic), precum şi judecata lui Dumnezeu s-au reunit în moartea Mântuitorului. Fiind înălţat între Dumnezeu şi lume, în ascultare pe cruce, purtând plata păcatului, Hristos devenea punctul de atracţie pentru toţi cei vii, care prin El se pot apropia de Dumnezeu. În timp ce trăia, Isus ar fi trebuit recunoscut ca Mesia cel promis; înălţat de pe pământ ca jertfă înaintea lui Dumnezeu, nemaifiind de pe pământ ca trăind pe el, Domnul reprezenta punctul de atracţie către Dumnezeu pentru toţi cei care, trăind pe pământ, erau străini de Dumnezeu, aşa cum am văzut, pentru ca ei să poată veni la El acolo (prin har) şi să aibă viaţă prin moartea Mântuitorului. Isus îi avertizează pe oameni că El, Lumina lumii, avea să mai rămână puţin timp cu ei (versetul 34 şi următoarele). Ei trebuiau să creadă cât mai era încă timp. Curând venea întunericul, iar ei nu aveau să mai vadă încotro merg. Vedem că, oricare puteau fi gândurile care-I ocupau inima, dragostea lui Isus nu se răceşte niciodată. El Se gândeşte la cei din jurul Său – la oameni potrivit cu nevoile lor.
Avertismentul profetic al lui Isaia cu privire la rezultatele necredinţei
Totuşi ei nu au crezut, potrivit cu mărturia profetului dată cu privire la umilinţa Sa până la moarte, când el a avut viziunea gloriei Sale divine, glorie care nu putea aduce decât judecata peste un popor răzvrătit (Isaia 53 şi Isaia 6 ).
Planurile de har ale lui Dumnezeu; îndelunga Sa răbdare
Totuşi, aşa este harul: umilinţa Lui avea să reprezinte mântuirea lor; şi în gloria care îi judeca, Dumnezeu Îşi va aminti de planurile harului Său, la fel de sigur un rod al acelei glorii cum era judecata pe care Domnul Oştirilor, Cel Sfânt, Sfânt, Sfânt, trebuie s-o pronunţe împotriva răului – o judecată amânată prin îndelunga Lui răbdare, secole de-a rândul, dar împlinită acum când aceste din urmă eforturi ale îndurării Sale erau dispreţuite şi lepădate. Ei au iubit mai mult aprobarea oamenilor decât gloria care venea de la Dumnezeu.
Mântuitorul şi Cuvântul Său
În cele din urmă Isus declară ceea ce reprezenta cu adevărat venirea Lui – că, de fapt, cei care credeau în El, în Isus pe care Îl vedeau pe pământ, credeau în Tatăl Său şi Îl vedeau pe Tatăl Său. El venise ca lumină şi cei care credeau nu aveau să umble în întuneric. El nu judeca; El a venit să mântuiască, însă Cuvântul pe care El îl spusese urma să-i judece pe cei care-l auziseră, căci era Cuvântul Tatălui şi era viaţă veşnică.