comori.org
comori.org

Capitolul 5

William Kelly

Ioan 8 - Omul religios şi libertatea creştină

Este bine să remarcăm diferitele moduri de care Duhul Sfânt Se foloseşte pentru a prezenta libertatea care este partea credinciosului acum. În Ioan 8:32-36 , ea este atribuită Fiului, şi Fiului lui Dumnezeu lucrând prin adevăr; cei doi (Fiul şi adevărul) sunt în contrast cu legea. Tot capitolul este efectiv foarte frapant în această privinţă. Găsim aici pe de o parte cazul unei femei surprinse în flagrant de adulter (Ioan 8 ), şi pe de altă parte omul care nu-şi face niciun scrupul din a se folosi de această chestiune într-un scop egoist: să observăm bine, era omul religios! Acest om se plasează de partea care crede el că este a lui Dumnezeu, pentru a judeca greşeala cea mai gravă, cea mai clară şi cea mai pozitivă, şi aceasta fără milă, nici judecată de sine. Mai mult: vroia să se folosească de cazul păcatului şi ruşinii acestei persoane, - ca şi legea lui Dumnezeu, - pentru a se ridica el însuşi şi a revendica o dreptate pe care n-o are, şi pe lângă aceasta pentru a-L dezonora pe Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este teza acestui capitol Ioan 8 , care face să reiasă apoi în mod triumfător gloria lui Hristos. El nu a venit nicidecum pentru a desfiinţa legea, ci avea cu El o glorie care o implică mult (2. Corinteni 3: 10 ), o glorie care venise, o glorie înaintea căreia demnitatea legii pălea; şi Hristos a arătat-o foarte clar. Nu a rostit nici măcar un cuvânt pentru a înjosi legea, ceea ce nu ar fi fost de la Dumnezeu, dar a demonstrat totuşi totala neputinţă de a răspunde stării păcătosului, dacă nu prin distrugere, şi o distrugere mergând mult dincolo de lucrurile la care se aşteaptă cei care citează legea. Legea distruge mâna vinovată care o mântuieşte, ca şi pe cel împotriva căruia este îndreptată. Ea este cu două tăişuri în caracterul ei, când vorbeşte Hristos; şi cei care apelau la lege împotriva femeii adultere descumpănite, au fost forţaţi să-i simtă toată ascuţimea. Ei, nu ea, s-au retras din prezenţa lui Hristos acoperiţi de confuzie; dar, remarcaţi bine, nu era vorba de Hristos folosindu-Se de lege, ci de Hristos, lumina divină, lucrând asupra conştiinţei. A expus din plin nebunia şi păcatul care exista în a recurge la lege. El a arătat că numai cel care ar fi fără păcat ar putea pe bună dreptate să arunce primul piatra. Legea nu ridicase niciodată o asemenea problemă. Dar Hristos introduce o putere şi o importanţă, şi un caracter cercetător care nu strălucise niciodată înainte, şi care nu se poate vedea decât în El şi prin El. Legea spunea doar: nu vei face aceea; dar aceea nu vroia să însemne: „Cel dintre voi care este fără păcat”. Ori cine era omul fără păcat? Numai Cel care nu venise ca să condamne. Legea putea să denunţe, dar nu exista nimeni ca să o împlinească. Dacă sentinţa ei ar fi fost executată, toţi ar fi fost oameni morţi - toţi lăsaţi la fel sub condamnarea legii, deşi pentru cauze diferite. Se retrag într-o confuzie fără speranţă; şi femeia este lăsată în prezenţa Fiului, care străluceşte prin Cuvântul lui Dumnezeu ca lumină asupra sufletului.

În tot capitolul Ioan 8 , cei care stăteau pe terenul legii, sunt arătaţi ca fiind robi ai păcatului. Se puteau mândri că sunt copii ai lui Avraam, dar nu făceau faptele lui. Dimpotrivă Avraam, care nici măcar nu cunoscuse această lege cu care se mândreau ei, cunoscuse, el, ziua lui Hristos; văzuse lumina lui Dumnezeu, şi săltase de bucurie să vadă acea zi. Şi iată că, în timp ce omul mândru şi vinovat este alungat din prezenţa lui Hristos. Aceasta Se prezintă acelei persoane în aparenţă mai vinovată, fără nimic altceva decât îndurare. Aceasta decurge din drepturile Lui divine ca Fiu al lui Dumnezeu, folosind Cuvântul lui Dumnezeu şi nu legea. Legea, dimpotrivă, condamnă şi omoară întotdeauna, şi nu poate decât să pună sufletul în robie. Dar este prerogativa lui Hristos, şi numai a lui Hristos, să dea adevărata libertate. Fiul este Cel care eliberează. Libertatea pe care o primim decurge din Cuvântul Său - şi prin urmare, este prin credinţă, deoarece „credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10:17 ). Aceste lucruri merg întotdeauna împreună - Fiul lui Dumnezeu lucrând prin Cuvânt, şi acesta primit prin credinţă în suflet.

Galateni 5:1-12 - Circumcizia şi legea nu contribuie la îndreptăţire

Galateni 5:1-3 - Imposibil să adaugi la lucrarea lui Hristos - Legea morală şi legea ceremonială sunt indisociabile

Dar există un alt punct de vedere - care i se cuvenea în special apostolului Pavel să-l prezinte - că Hristos a împlinit o lucrare în virtutea căreia chiar aceia care erau sub lege sunt complet scoşi de pe domeniul ei. cât despre cei care înainte nu erau sub lege, adică păgânii, dacă trec din nou sub jugul legii în vreun fel, păcătuiesc împotriva harurilor ale căror obiecte sunt. Acolo a ajuns apostolul Pavel în epistola noastră: „Rămâneţi deci tari”, spune el, în libertatea în care Hristos ne-a pus eliberându-ne, „şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei” (5:1). Să ne amintim şi că printre galateni caracterul robiei nu era atât ceea ce numim legea morală, ci mai degrabă legea ceremonială. Ştiu bine că mulţi cred că aceasta din urmă este mult mai gravă decât prima. Dar este contrariul: robia creştinului faţă de legea morală denotă o îndepărtare mult mai profundă de adevăr decât dacă ar fi vorba de legea ceremonială; deoarece, cum trebuie să simtă orice creştin, legea ceremonială îşi trage toată semnificaţia şi toată valoarea din faptul că Îl prezintă pe Hristos în imagine. Nu era cazul celor zece porunci, care nu sunt o imagine a lui Hristos, ci cerinţa directă a lui Dumnezeu cu privire la forţa şi dreptatea omului, dacă are aşa ceva. Putem deci înţelege că un creştin se împiedică de tipuri şi umbre. O minte care face obiecţii la orice ar putea spune: Este posibil să gândim că circumcizia, asupra căreia Dumnezeu a insistat atât cu Israel, trebuie să fie părăsită acum? Dacă n-a avut niciodată nicio valoare, de ce a fost prescrisă seminţei lui Avraam? Dacă dimpotrivă a fost atât de plină de sens şi imperativă, de ce ar fi încetat acum? De altminteri nu învaţă Hristos că nu era de la Moise, ci de la părinţi? (Ioan 7:22 ).

Toate acestea ar putea furniza o platformă plauzibilă pentru sentimentele şi argumentele omeneşti; dar apostolul era condus de Duhul Sfânt să trateze chestiunea introducerii celei mai mici momeli a legii. Luaţi circumcizia, imaginea umilirii naturii noastre: orice credincios are parte de ea în moartea lui Hristos. Dar credincioşii ar fi putut spune: Ar trebui să fie şi recunoaşterea exterioară: de ce să nu păstrăm ceremonia care ne leagă de Avraam, Isaac şi Iacov? Suntem slabi şi uituci; de ce să nu păstrăm ceea ce „cei din vechime” apreciau atât, bucurându-se de asemenea de ceea ce este nou în binecuvântare? Apostolul tratează acest subiect într-un mod decisiv în această epistolă. Oricare ar fi întrebuinţarea pe care o aplicase Dumnezeu circumciziei înainte de Hristos, ea dispare acum. „Hristos ne-a pus în libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei! Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi la nimic” (5:1-2), - adică, dacă sunteţi circumcişi după aceea: nu era vorba de cei care fuseseră circumcişi înainte. Dar dacă, în calitate de creştini, ei căutau circumcizia, Hristos nu le va folosi la nimic. El nu vrea să spună că, dacă cineva făcuse eroarea enormă de a fi circumciş, nu ar putea fi iertat; ci că dacă se supuneau acum acestei porunci ca un adaos necesar îndreptăţirii lor, eficacitatea lui Hristos era anulată pentru ei. Astfel, nu numai că Hristos este un Mântuitor desăvârşit, ci este un Mântuitor exclusiv. A încerca să adaugi la Hristos, înseamnă în realitate să distrugi mântuirea prin Hristos.

Acest principiu este foarte important; pentru că veţi vedea că ignoranţa găseşte întotdeauna resursa să spun: Ei bine! păstrăm toţi acelaşi lucru într-o anumită măsură; singura diferenţă între noi, este că eu cred ceva mai mult decât voi. Da, dar acest „ceva în plus”, stinge credinţa şi anulează valoarea lui Hristos. Dacă introduceţi ceva ce consideraţi că trebuie să faceţi voi înşivă, - trebuie să faceţi ca mod de a fi „îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu”, - apostolul dă acest avertisment: „Iată, eu, Pavel, vă spun... Hristos nu vă va folosi la nimic” (5:2). La nimic: vedeţi circumcizia instituită altădată de Dumnezeu cu o solemnitate deosebită, ameninţând cu moartea pe cel care nu s-ar supune ei (Geneza 17:14 ), şi iată acum acelaşi Dumnezeu care îi pune complet capăt, odată ce L-a dat pe Hristos. Circumcizia îşi îndeplinise funcţia, dar a o reintroduce, însemna a întuneca, a dezonora şi chiar a distruge lucrarea lui Hristos. În imagine, Dumnezeu arătase prin ea, că omul vechi trebuia să fie tratat ca un lucru rău şi mort. Dar Hristos a venit, şi acum nu există nicio exercitare a disciplinei asupra omului vechi, - numai „o creaţie nouă”. Ideea de a amesteca ceva făcut pentru creaţia veche, cu creaţia nouă, ca mod de îndreptăţire, este o ofensă profundă faţă de Duhul lui Dumnezeu. „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi la nimic. Şi mărturisesc din nou oricărui om circumcis că este dator să împlinească toată legea” (5:2-3). Puteţi distinge între partea ceremonială, a cărei semnificaţie este atât de binecuvântată, şi partea morală, prin care, admiteţi, omul nu poate fi îndreptăţit; dar nu ştiţi ce faceţi. Nu puteţi separa circumcizia de lege. Dumnezeu a încorporat acest rit atât de formal în toată structura legii încât, deşi existase înainte, a devenit apoi o parte integrantă a legii, şi s-a unit atât de intim cu ea, încât nu mai puteţi separa ritul de tot sistemul legii. Dacă recunoaşteţi o parte oarecare a ritualului ca lucrul căruia îi sunteţi supus, sunteţi responsabil în privinţa întregului sistem al legii în general; sunteţi sub o obligaţie cu privire la tot ce cere el. Şi vreau să vă atrag solemn atenţia asupra acestui punct: sunteţi dator să împliniţi toată legea (5:3).

Capitolul 5:3-4 - Obligat să împlinească toată legea sau identificat cu Hristos mort şi înviat

Deci nu orice creştin este obligat? Să nu se întâmple aceasta! Este o doctrină falsă. Dacă ar fi, ar fi pierdut. Ştiu bine că unii nu înţeleg, şi gândesc că Hristos, în afara iertării pe care o aduce, nu este decât un mod de a-i întări pentru a păzi legea. Dar este o ignoranţă tristă şi fundamentală a creştinismului. Un creştin are deci libertatea de a călca legea? Strig şi mai tare: Să nu se întâmple aceasta! Este un lucru să fii obligat să împlineşti toată legea, şi este un alt lucru ca Dumnezeu să poată trata cu uşurinţă o călcare oarecare a legii. Nu există nimic între aceste două condiţii - obligaţia de a împlini legea şi libertatea de a o încălca? Nici una, nici cealaltă nu se potrivesc cu poziţia de creştin. Cel care este liber să facă propria sa voie este un om nelegiuit, un rău. Cel care este sub lege pentru a o împlini, reprezintă starea proprie a iudeului, şi a nimănui altcuiva. Creştinul stă pe un teren complet diferit. Este mântuit prin har şi chemat să umble în har; şi caracterul drepăţii pe care Dumnezeu o caută în el este de o cu totul altă natură; astfel că li se spune filipenilor: „Umpluţi de rodul dreptăţii, care este” - nu prin lege, ci „prin Isus Hristos, spre gloria şi lauda lui Dumnezeu” (Filipeni 1:11 ) - prin Hristos sub har şi nu sub lege. Şi nu este numai o problemă de îndreptăţire. Vorbesc acum de umblare, de responsabilitatea creştinului de a face voia lui Dumnezeu; şi spun că Hristos, nu legea, este măsura umblării creştinului: aceasta face cea mai imensă diferenţă posibil.

Se va spune poate: Hristos nu era sub lege? Da, desigur, dar era în acelaşi timp mai presus de lege. Creştinul, păgânul, nu a fost niciodată sub lege; după ce a fost pus în Hristos acum că el crede (Romani 8:1 ), se găseşte pe un alt teren, căruia legea nu i se aplică deloc. Pentru acest motiv, orice creştin (puţin contează cine era sau ce era) este privit de Dumnezeu ca fiind dintre morţii făcuţi vii (Romani 6:13 ), pentru a aduce rod pentru Dumnezeu (Romani 7:4 ). Legea nu are de-a face cu omul decât atât timp cât trăieşte, niciodată după moartea lui (Romani 7:1-2 ). Dar „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi este de remarcat că aceasta nu se spune nicidecum despre noi după o „a doua binecuvântare”, o ungere extremă, sau o cu totul altă etapă de desăvârşire imaginară. De acolo începem, şi botezul nostru o declară. Ceea ce reprezintă botezul, este moartea lui Hristos şi învierea Sa; dacă are pentru mine vreo semnificaţie, el spune că sunt identificat cu Hristos mort şi înviat. Nu mai este legea care lucrează în mine, pentru a încerca dacă poate scoate din mine ceva bun. Am părăsit totul primindu-L pe Hristos, şi îmi iau locul bazându-mă pe Hristos mort şi înviat şi sunt botezat pentru Numele Său, ca fiind făcut viu dintre morţi, pentru a mă da pe mine însumi lui Dumnezeu (Romani 6:13 ).

Ori aici nu este vrei doctrină obscură necesitând o cunoaştere profundă a Cuvântului lui Dumnezeu. Nu este ascunsă sub vreo întorsătură complicată sau vreo imagine a unei cărţi dificile, ci este clar prezentată în Epistola către Romani, este o doctrină invariabilă. Oriunde priviţi, acesta este adevărul fundamental al creştinismului: Dumnezeu a terminat cu a avea de-a face pur şi simplu cu carnea. El are un alt om, şi chiar un om nou: Hristos înviat dintre morţi; şi pe El L-a primit creştinul. Aceasta vrea practic Dumnezeu să realizeze în inima creştinului. „Să umblaţi în El” (Coloseni 2:6 ). Un creştin tânăr poate fi doborât după ce L-a primit pe Hristos, de sentimentul răului pe care îl descoperă în el însuşi. Se întreabă cum este posibil. Ştie cum merită Hristos să fie slujit, şi este conştient cât de puţin Îl slujeşte cum ar trebui; este plin de tristeţe în ceea ce îl priveşte, şi ajunge poate să se îndoiască de faptul că este cu adevărat creştin. Încă nu şi-a învăţat lecţia. Nu cunoaşte nici măcar cu deamănuntul ce vestea botezul lui, valoarea de a avea un Mântuitor mort şi înviat. Este încă ocupat cu ceva al omului vechi; consideră şi aşteaptă să devină mai bun, sperând că inima lui nu va mai avea atâtea gânduri rele etc., ca altădată; în timp ce singura putere a creştinului, este să fie umplut cu Hristos, cu tot ce este preţios în El înaintea lui Dumnezeu. Deprinderea acestei vieţi şi a acestei bucurii este bazată pe faptul că un creştin este considerat ca mort şi înviat - viaţa nouă pe care Duhul Sfânt o comunică tuturor celor care cred. Numai credinciosul simte ceea ce nu se aseamănă lui Hristos, dar se bazează pe ceea ce este Hristos pentru Dumnezeu, şi aceasta îl face fericit. Când devine prea ocupat de ceea ce se petrece înăuntrul lui, este doborât. Nu că nu trebuie să se judece pentru ceea ce este contrar lui Hristos, ci trebuie să trateze aceasta ca pe un lucru josnic şi rău, ca pe ceea ce derivă din om şi nu de la Hristos; şi deci după ce l-a mărturisit lui Dumnezeu, trebuie să se întoarcă de la el cu hotărâre şi să se ataşeze de Mântuitorul. Credinciosul a dobândit în Hristos dreptul de a nu fi doborât din cauza a ceea ce găseşte înăuntrul lui; de a nu fi descurajat, pentru că în carnea lui nu locuieşte nimic bun (Romani 7:18 ). Nu aceasta îi spune atât de constant Cuvântul revelat al lui Dumnezeu? Şi totuşi câte persoane petrec luni şi ani aşteptând să iasă ceva bun din ea! Desigur, nu vreau să spun că nu sunt născute din Dumnezeu; dar sunt atât de mult sub influenţa gândurilor vechi şi noţiunilor vechi, scoase din catehism, cărţi de teologie şi predici, încât nu intră în deplina libertate în care ne-a aşezat Hristos eliberându-ne (5:1).

Capitolul 5:3-4 - Harul lui Hristos este tot atât de necesar pentru îndreptăţire, ca şi pentru sfinţire

Nimic nu este mai clar decât hotărârea Duhului Sfânt asupra acestui subiect. El arată că cea mai mică insistenţă asupra legii, sub orice formă ar fi ea, vă plasează sub obligaţia de a împlini toată legea; şi dacă este aşa, unde sunteţi înaintea lui Dumnezeu? Sunteţi pierduţi şi cazul dumneavoastră este disperat, dacă aveţi o conştiinţă. În general problema legii se ridică acum în legătură cu sfinţirea; în cazul galatenilor, ea a fost dezbătută puternic în raport cu îndreptăţirea. Dar creştinul nu mai are de-a face cu ea, sub o formă sau alta. În versetele 1 - 4, ea este legată de îndreptăţire; în ultima parte a capitolului, ea se leagă de sfinţire, ca în Romani 6 - care nu leagă problema legii de nimic altceva; Romani 6 nu abordează îndreptăţirea, ci numai umblarea credinciosului, şi îl prezintă pe acesta ca nefiind sub lege, ci sub har. Ce lucru binecuvântat să rămânem în acest adevărat har al lui Dumnezeu (1. Petru 5:12 )! Dacă iau în considerare mântuirea mea, totul este prin harul Său; dacă mă întreb ce va da putere umblării şi slujirii mele, este exact la fel. Harul este sursa de la un capăt la celălalt. Dumnezeu nu schimbă plinătatea harului în Hristos, acum că l-a revelat. Lansat în acest ocean, El nu va reveni la ceea ce avea rolul de a demasca şi de a pedepsi omul vechi, oricât de necesar ar fi fost acest lucru. Nu este o bucurie pentru el că a terminat cu ceea ce nu a produs decât tristele rezultate care urmează în legătură cu omul: cei care aveau conştiinţă erau zdrobiţi, şi cei care nu aveau, găseau în lege o ocazie de a-şi întemeia o dreptate proprie; cei care erau conştiincioşi, gemeau şi erau mizerabili, şi cei care nu erau, erau plini de sine şi de bunătatea lor închipuită? Cât de trist este deci părăsirea adevărului cu privire la care suntem avertizaţi aici! „Voi, cei care vă îndreptăţiţi prin lege, sunteţi lipsiţi de orice folos de la Hristos; aţi căzut din har” (5:4). Aceste expresii nu vor să spună că ei căzuseră în imoralitate sau că se îndepărtaseră în mod deschis de Hristos. Dar alăturaseră legea lui Hristos, ca mod de îndreptăţire, şi din clipa în care facem aceasta, singurul principiu pe care ne poate considera Dumnezeu drepţi, dispăruse. Pentru că Dumnezeu îndreptăţeşte păcătoşi. Ce glorie a lui Dumnezeu! „Celui care nu lucrează, ci crede în Cel care-l îndreptăţeşte, pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate” (Romani 4:5 ).

Cum se face atunci, se va întreba poate, că există încă nelegiuiţi care nu sunt îndreptăţiţi? Pentru că nu cred că Dumnezeu este atât de bun cum este; pentru că darul lui Hristos este prea mare pentru ei; pentru că încrederea lor este în ei înşişi, sau cel puţin nu au încredere în Dumnezeu. Şi motivul pentru care nu au, este pentru că ei nu cred ce este Hristos pentru păcătos. Când cunosc gloria şi crucea Sa, când ştiu că pe talerul balanţei, a făcut să se încline totul în favoarea bietului suflet care se duce la El din cauza păcatelor sale, atunci văd că este imposibil ca Dumnezeu să nu poată mântui pe cel care stă de aceeaşi parte a talerului ca şi Hristos; ori este ceea ce face sufletul care crede în Hristos. Păcătosul poate fi la fel de uşor ca o pană, dar nu depinde de propria lui greutate, ci de ceea ce este Hristos şi de ceea ce a făcut Hristos. Dumnezeu are încredere în lucrarea Fiului Său, şi păcătosul de asemenea; iată credinţa. Credinciosul este un om care nu se mai încrede în propriile lui fapte, nici în propriile lui sentimente, ci în estimarea pe care Dumnezeu o face cu privire la crucea Fiului Său, Dumnezeu fiind în această privinţă nu numai plin de har, ci drept. Am nevoie să ştiu că am, prin Hristos, lucrul prin care Dumnezeu este glorificat, binecuvântându-mă astfel. Şi de aceea este El ceea ce este - drept, îndreptăţind sufletul meu (Romani 3:26 ). Dacă Îl am pe Hristos, Dumnezeu este la fel de drept îndreptăţindu-mă, cum ar fi condamnându-mă dacă nu L-aş avea pe Hristos. Dreptatea lui Dumnezeu care îl condamna pe păcătos este precis ceea ce, în Hristos, îl îndreptăţeşte pe păcătos, dar ea asigură sfinţenia. Nu este numai o haină aruncată asupra lui, ci este în acelaşi timp o viaţă nouă, pe care o primesc primindu-L pe Hristos; într-un cuvânt, avem îndreptăţirea vieţii în El (Romani 5:18 ). Şi care este caracterul acestei vieţi? Nu este aceeaşi ca cea a lui Adam. Este imposibil pentru că Adam a căzut după ce a primit viaţa. Dar Hristos Şi-a dat viaţa pentru a o lua din nou (Ioan 10:17 ) în înviere; de atunci nu pierdem niciodată viaţa pe care ne-a dat-o El - o viaţă marcată de amprenta biruinţei Sale asupra mormântului: de fapt, viaţa noastră este Hristos înviat dintre morţi. Nu este deci de mirare că această viaţă este eternă şi că nu am putea niciodată pieri (Ioan 10:28 ). Ea este viaţa Celui care a înviat, pe care moartea nu-L mai stăpâneşte. Şi aceasta este, în consecinţă, poziţia credinciosului. Fireşte, ca fapt fizic, se poate să treacă prin moarte; dar vorbim aici despre viaţa înaintea lui Dumnezeu, comunicată sufletului; această viaţă este viaţa eternă a lui Hristos, după ce ne-a îndepărtat păcatele pe cruce.

Capitolul 5:5 - Speranţa dreptăţii

De aceea apostolul conchide astfel tot subiectul: „Pentru că noi, prin Duh, din credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii” (5:5). Nu că noi, prin Duhul, am aştepta să fim îndreptăţiţi; ci „noi, prin Duh, din credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii”. Şi care este această speranţă? Este gloria lui Hristos. Noi avem dreptatea, dar nu încă speranţa dreptăţii. Îl avem pe Hristos Însuşi, dar speranţa dreptăţii este speranţa la care îmi dă drept dreptatea lui Hristos. Am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos (1. Corinteni 5:21 ). Dar care este speranţa dreptăţii? Este „speranţa gloriei lui Dumnezeu”, cum se spune în Romani 5:1-2 : „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu”. În primul verset este vorba de dreptate; la sfârşitul celui de-al doilea, este vorba de speranţă - „speranţa dreptăţii”. Care este aceea? Că voi fi cu Hristos în aceeaşi glorie ca a Lui. Iată ce aşteaptă credinciosul. Şi între timp, are Duhul lui Dumnezeu, nu numai pentru a lucra în sufletul Său, ci pentru ca prin El, să aşteptăm speranţa dreptăţii. Nu am văzut şi nu am avut încă această speranţă; ea rămâne în întregime o problemă de credinţă. Dar Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în noi, ne face cunoscut că, având dreptatea şi fiind deja îndreptăţiţi, vom avea o speranţă în acord cu această dreptate. La fel cum avem dreptatea lui Dumnezeu, vom avea gloria lui Dumnezeu. La fel cum nu este nimic mai binecuvântat decât poziţia în care credinciosul este plasat aici de către apostol. Galatenii sperau să fie îndreptăţiţi; dar el spune: sunteţi deja; şi dacă vă gândiţi să faceţi lucrurile mai sigure prin circumcizie, pierdeţi totul, şi vă plasaţi în obligaţia de a împlini ceea ce nu vă poate asigura decât blestemul: în timp ce „noi, prin Duh, din credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii” (5:5). Aşteptăm gloria - speranţa dreptăţii.

Capitolul 5:6 - Credinţa care lucrează prin dragoste - În Hristos Isus, dar nu în carne

Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (5:6). Acum el arată, în trecere numai, că există o realitate foarte însemnată în starea morală a credinciosului. Nu numai că are îndreptăţirea, şi că va avea în curând o speranţă în armonie cu această îndreptăţire; dar chiar această credinţă care îi face cunoscut că este îndreptăţit, şi îl face de asemenea să privească înainte către gloria la care este destinat, - chiar această credinţă lucrează între timp prin dragoste, nu prin lege. Aici ne va aduce la problema sfinţirii practice; el arată că cel credincios nu are nevoie să se pună sub lege, pentru că, dacă a lui credinţă lucrează prin dragoste, ea împlineşte ceea ce legea caută să facă fără nici să realizeze vreodată, nici să primească. Apostolul nu vrea să spună deloc că, în această vreme în care credinciosul este astfel îndreptăţit şi aşteaptă gloria, nu există nimic care lucrează în sufletul său. Există un lucru puternic şi influent, dar el lucrează prin dragoste. Originea şi odihna sa sunt în dragostea de Dumnezeu; el cunoaşte mântuirea care izvorăşte din această dragoste. Dragostea lui Dumnezeu arătată în Hristos umple dragostea credinciosului. El are o speranţă care nu-l face de ruşine. Şi de ce? Pentru că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inima sa (Romani 5:5 ). Şi iau această dragoste a lui Dumnezeu în sensul său cel mai vast posibil: mai întâi, ca dragostea lui Dumnezeu faţă de noi; şi apoi, ca dragostea noastră faţă de El. Este plinătatea sensului dragostei lui Dumnezeu în noi; efectul ei este că ne face capabili să-L iubim pe Dumnezeu şi să-i iubim pe toţi ceilalţi. Dacă nişte persoane sunt deplin fericite ele însele, nu se pot împiedica să iubească pe alţii.

Iată deci principiul pe care este aşezat credinciosul - el este deja îndreptăţit; aşteaptă gloria; şi între timp, există credinţa care lucrează prin dragoste. Nu este deci vorba de circumcizie. Suntem creştini; şi prin urmare, toată baza legii şi a acestor întrebări care se referă la ea, a dispărut. Cum se face aceasta? Printr-un motiv foarte binecuvântat. „Pentru că”, spune apostolul, „în Hristos Isus nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (5:6). Circumcizia avea mare preţ pentru carne, şi era mijlocul de a învăţa o lecţie importantă. Dar apostolul vorbeşte de ceea ce este „în Hristos Isus”. Este poziţia creştinului. El nu este în carne: era altădată. Şi „atunci când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte” (Romani 7:5 ) - expresie care arată în modul cel mai tare posibil că acum nu suntem în carne. Înţelegeţi? Dacă spuneţi unei persoane că altădată eraţi la ţară, aceasta implică faptul că acum nu sunteţi acolo. De aceea când apostolul spune: „Când eram în carne”, vrea să spună că era în carne înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, dar acum nu mai este în carne, deşi are carnea în el. Dumnezeu ne vede într-o altă stare. Avem natura veche, dar am primit o altă natură, în virtutea căreia Dumnezeu spune: „Nu sunteţi în carne”. Când eram în carne, nu eram eliberaţi: nu-L înţelesesem pe Hristos. Dar acum că suntem ai Lui, nu mai suntem în carne. Ar trebui să ţinem tare acest adevăr şi să ne bucurăm în el. Dacă o persoană este fără energie, este un motiv suplimentar ca să nu cedeze noilor sugestii ale duşmanului. Trebuie întotdeauna să ne agăţăm de acest adevăr, că nu suntem în carne, cu atât mai mult cu cât a fi în carne nu este spre gloria noastră. Dimpotrivă, este tocmai ceea ce agravează păcatul nostru, şi ne face să ne fie şi mai ruşine de noi înşine. Dacă sunteţi în carne, nu este deloc de mirare că lucraţi conform cărnii. Dar dacă nu sunteţi în carne, atunci să vă fie ruşine să lucraţi ca şi cum aţi fi. Dumnezeu insistă asupra acestei binecuvântări prezentându-ne-o, în scopul expres de a ne face să ne simţim mai profund lipsurile, şi aceasta ni se întâmplă. Nu suntem în carne şi pentru aceasta nu trebuie niciodată să fim doborâţi de carne. Dar dacă aceasta ni se întâmplă, trebuie să simţim, să mărturisim cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu, dar să nu încetăm să ne ţinem tare de Hristos şi de adevărul Său. Aceasta este adevărat despre orice creştin, chiar dacă sunt într-adevăr conştient că mulţi creştini sunt gata să spună că nu pot primi niciun cuvânt din aceasta - că nu este decât misticism, etc. Este dimpotrivă o mângâiere să ştii că Dumnezeu a rostit fiecare cuvânt în privinţa lor. Este posibil să nu reţină nicio mângâiere pentru ei înşişi, dar cât de binecuvântat este că creştinii au de-a face cu Dumnezeu şi nu cu ei înşişi! Pentru acest motiv nu sunt ei mistuiţi. Putem să fim la fel de slabi şi de nesăbuiţi ca Iacov altădată, dând atât de liber curs cărnii, şi îngăduind propriei noastre minţi să lucreze; dar suntem şi Israel [biruitor al lui Dumnezeu] într-un sens şi mai înalt. Am biruit din cauza Celui în care suntem înaintea lui Dumnezeu (Geneza 32:28 ). Capitolul 5:7 - 12 - Aluatul - corupătorii - circumcizia lui Timotei, dar nu a lui Tit

Voi alergaţi bine; cine v-a oprit, ca să nu fiţi supuşi adevărului? Convingerea aceasta nu vine de la Cel care vă cheamă” (5:7- 8). Le reproşează că au plecat urechea la aceşti învăţători falşi, care insistaseră asupra circumciziei. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala” (5:9). Nu este solemn să vedem acelaşi cuvânt „aluat” folosit în 1. Corinteni 5 , pentru a descrie o stricăciune morală îngrozitoare, şi în Epistola către Galateni, pentru a caracteriza introducerea sistemului legii între copiii lui Dumnezeu? Dumnezeu tratează aceasta ca pe un lucru dintre cele mai ofensatoare. De fapt, tonul Duhului Sfânt scriind galatenilor, este chiar mai sever decât când se adresează corintenilor. Pentru că, dacă acei corinteni erau vinovaţi de ceea ce era mult mai de condamnat în ochii oamenilor, galatenii căzuseră într-o eroare care săpa mai adânc fundamentele harului lui Dumnezeu; un om spiritual judecă invariabil păcatul, nu după cum gândeşte omul, ci după ceea ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu. După ce a făcut să reiasă caracterul, spune: „Eu am încredere în Domnul cu privire la voi, că nimic altceva nu veţi gândi” (5:10). Nu putea spune aceasta despre niciunul dintre ei: o spune în mod general, şi adaugă: „şi cel care vă tulbură vă suporta judecata, oricine ar fi” (5:10). Vrea să-i disocieze şi să-i facă să simtă un sentiment de oroare în privinţa celor care i-au îndepărtat. „Credinţa operantă prin dragoste” nu ezită să folosească un limbaj tare cu privire la corupătorii Bisericii lui Dumnezeu - ea îi denunţă în modul cel mai energic, şi face din aceasta o datorie faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. „De s-ar tăia chiar de tot cei care vă tulbură!” (5:12). „Cel care vă tulbură va suporta judecata, oricine ar fi” (5:10). Erau mai mulţi care se îndeletniceau cu această lucrare rea. „Dar eu, fraţilor, dacă mai predic circumcizia, pentru ce mai sunt persecutat?” (5:11). Făcuseră din apostolul Pavel un fel de dovadă în favoarea lor. Poate că profitau pentru că l-a circumcis pe Timotei, pentru a pune o contradicţie aparentă între actele sale şi predicarea sa. Dar Pavel nu acţionează contrar acestor principii când l-a circumcis pe Timotei. Aceasta era supleţea unui om care putea închide gura celor care obiectau; pentru a reduce la tăcere calomniile iudaice, Pavel a rezolvat această chestiune într-un mod foarte puţin iudaic - prin circumciderea lui Timotei. Dar nu a vrut să o facă în cazul lui Tit (care era grec) şi l-a luat cu el la Ierusalim. Acesta putea să pară a fi un lucru capricios, dar harul cunoaşte momentul pentru a fi ferm, ca şi cel pentru a ceda. Pare să fie aici o aluzie la aceasta, în argumentarea sa faţă de apărătorii legii. Trebuie înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu, pentru a şti când ne putem folosi de libertatea noastră, şi când este o datorie să rămânem tari ca o stâncă; Pavel a făcut şi una, şi cealaltă. Dacă Timotei fusese circumcis, acesta era harul care oprea întrebări pur carnale, şi nu legea, pentru că tatăl lui era pur grec. Dar cât despre predicarea circumciziei, era foarte departe de gândurile sale. Dacă ar fi insistat vreodată asupra circumciziei, s-ar fi bucurat de favoarea şi de sprijinul lor, în toate locurile pe care le vizita. Dimpotrivă, el era persecutat, pentru că nu vroia să cedeze nimic cărnii, nici să recunoască drepturile circumciziei.

Capitolul 5: 13-26 - Legea nu contribuie la sfinţire

Capitolul 5: 13-15 - Efectul prezenţei Duhului Sfânt - Putere acţionând asupra naturii noi

Ultima porţiune a capitolului se ocupă de celălalt subiect, şi anume legea ca regulă pentru umblare. Ceea ce am văzut până în prezent, este respingerea circumciziei şi a legii, sub orice formă ar fi, ca şi cum ar contribui la îndreptăţire. Dacă admiteţi principiul într-un singur detaliu, trebuie să împliniţi toată legea.

Ajuns la această diviziune firească, Duhul lui Dumnezeu revine la gândul libertăţii cu care începuse capitolul. El este prezentat dintr-un dublu punct de vedere. Prima parte trata libertatea în raport cu îndreptăţirea; acum avem libertatea ca ceea ce conduce la sfinţenia practică, şi trebuie să fie întotdeauna legată de ea. Pentru că trebuie să ne amintim că acesta este subiectul restului capitolului.

Multe persoane înţeleg într-o anumită măsură că Hristos ne-a adus libertatea în raport cu dreptatea, sau cât priveşte poziţia oamenilor îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu; dar nu cunosc libertatea în umblarea cotidiană cu Dumnezeu; şi când spun multe persoane, vreau să spun mulţi creştini, mulţi dintre cei care sunt realmente sfinţi. În asemenea cazuri, sfinţenia practică suferă invariabil. Când se adaugă la aceasta multă conştiinţă, aceasta ia întorsătura legală a poruncilor, restricţiilor şi altor lucruri asemănătoare. Când dimpotrivă, sufletele nu au deloc aceleaşi deprinderi interioare, aceasta se transformă în moliciune în diferite grade: sufletele văd că sunt eliberaţi prin harul lui Dumnezeu şi se consideră libere să folosească această lume şi să lase în mare măsură să acţioneze înclinaţiile firii; pentru că aşa cum spun unii, există rău în fire şi Dumnezeu, în marea Sa îndurare, Îşi face partea Sa, potrivit cu ce presupun ei. Ori aceste lucruri sunt totalmente false.

Una dintre cauzele întregii acestei erori vine din faptul că s-a înţeles greşit un adevăr foarte important - efectul prezenţei Duhului Sfânt trimis din cer. Totuşi în Fapte şi în Epistole, totul este întemeiat pe prezenţa Duhului Sfânt: toate îndemnurile, umblarea creştină care ne este prezentată, închinarea creştină care ne este prezentată, într-un cuvânt toată experienţa creştină care este descrisă acolo şi pe care se insistă. Când nu se înţelege aceasta, există două rezultate posibile! - sau copiii lui Dumnezeu presupun că există o anumită libertate în ceea ce permite Dumnezeu, şi aceasta nu este nimic altceva decât indiferenţă, - sau recurg la ceea ce nu este de la Dumnezeu pentru a înfrâna tocmai firea noastră, şi aceasta nu este nimic altceva decât o expresie a legii lui Dumnezeu. Dar Evanghelia implică faptul că aşa bună, sfântă şi desăvârşită cum este legea lui Dumnezeu, ea este lipsită de orice putere atât pentru a îndreptăţi, cât şi pentru a sfinţi. Ea nu poate în niciun fel să amelioreze firea veche, şi nu este nici regula firii noi. Omul vechi nu se supune ei, şi omul nou nu are nevoie de ea. Noua creatură are înaintea ei un alt obiect; o altă putere acţionează asupra ei, pentru a produce ceea ce este scump şi plăcut în ochii lui Dumnezeu - Hristos este obiectul acestei creaturi noi, şi ea înţelege aceasta prin puterea Duhului Sfânt. Duhul poate desigur să folosească orice porţiune a Cuvântului (să nu mi se întâmple să spun că legea dreaptă a lui Dumnezeu nu face parte din arsenalul din care Duhul poate trage folos!), dar menţin că legea nu dă nici forma, nici măsura, nici caracterul, nici puterea sfinţeniei creştine. A presupune că legea conţine tiparul după care Dumnezeu formează sufletele sfinţilor astăzi, înseamnă a înţelege greşit atât planul lui Dumnezeu când a dat legea, cât şi folosirea sa legitimă actuală.

Capitolul 5: 13-15 - Cum este împlinită legea

Acesta este subiectul pe care îl abordează apostolul şi îl tratează mai departe în epistola noastră. Am văzut chestiunea îndreptăţirii pe deplin reglată; avem acum umblarea, sau sfinţenia practică. Apostolul insistă din nou asupra libertăţii. S-ar fi putut crede că spusese destul, după ce i-a somat să rămână tari în libertatea în care îi aşezase Hristos eliberându-i, şi să nu se prindă din nou într-un jug al robiei (5:1). Dar nu. În domeniul sfinţeniei, este nevoie de această libertate, la fel ca pentru îndreptăţire; de aceea el spune: „Voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor” (5:13). Altfel zis, este ceea ce caracterizează chemarea noastră. Numai, spune el, nu este libertatea ca un prilej pentru carne, sau: nu puteţi să vă dedaţi la o libertate prea mare: „Nu folosiţi libertatea ca un prilej pentru carne, ci slujiţi unii altora prin dragoste” (5:13). El arătase mai sus că este o credinţă care lucrează prin dragoste (5:6); acum arată că obiectul acestei dragoste ar trebui să fie să se slujească unul pe celălalt. Nu este vorba să caute să se pună sub lege, ci să slujească unul celuilalt: „Pentru că întreaga lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (5:14). Nu încercaseră ei legea? Ce rezultase din aceasta? Se muşcau şi se mâncau unul pe celălalt, spune el (5:15): aceasta nu este împlinirea legii, ci poftele. Când oamenii vorbesc de lege, sau vor să fie învăţători ai legii, o împlinesc ei în realitate? Încep cu cuvinte pline de siguranţă şi termină fără acţiune şi fără adevăr. Dimpotrivă, când Hristos este obiectul sufletului, legea nu ocupă gândurile, şi este împlinită în ciuda a orice. Hristos este puterea lui Dumnezeu - legea este puterea păcatului. Exact acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu îmi vorbeşte şi de Hristos, şi de lege; cele două îmi sunt în aceeaşi epistolă (1 Corinteni). Dar puţin contează unde este tratat subiectul; marele punct asupra căruia insistă Duhul Sfânt, nu este că legea nu este un lucru bun, ci că natura noastră fiind îngrozitor de rea, nu ajungem niciodată să facem niciun bine aplicând legea naturii noastre rele; nu ajungem decât la condamnarea ei. Întrebarea este: Ce va da putere sufletului meu pentru bine? Răspunsul este: Hristos, nu legea. Legea este excelentă, admit; dar tocmai aţi vorbit despre lege ca despre un mod de a umbla bine: ce fel de sfinţenie aţi produs deci? Vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii! Aceasta nu este dragoste, ci este ceea ce se întâmplă cu folosirea legii cu care se mândreau ei. „Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi mistuiţi unii de alţii” (5:15). Iată rezultatul. Legea este o putere care ucide şi distruge; nu pentru că ea este rea, ci pentru că natura noastră este. Să ne amintim că legea lucrează asupra naturii noastre. Legea nu este dată omului nou, ci omului vechi.

Capitolul 5: 16-17 - Umblarea prin Duhul: Zidul de apărare împotriva poftelor cărnii

Vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu. Legea a fost dată pentru a provoca păcatul care rămânea în stare latentă. Dar ce îmi va putea da putere în viaţa nouă, şi ne va face să avem afecţiunile Lui? Ce va hrăni noua creatură şi o va face să acţioneze şi să funcţioneze în mod viu? Nu legea; dar apostolul merge mai departe. Arătase că dragostea era rezumatul şi substanţa legii. Dacă deci dragostea prevalează, legea este împlinită; ori printre voi, există, dimpotrivă, dispute şi certuri şi toate felurile de fapte rele. Ce lovitură dată vanităţii lor născute din legalism! Apoi, mergând mai departe, apostolul le dă o instrucţiune pozitivă: „Spun dar: umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii” (5:16). Acţiunea Duhului nu este numai de a convinge de păcat (Ioan 16:8 ), nici ca putere de regenerare; toţi creştinii recunosc aceasta: sunt puternic divizaţi în privinţa altor subiecte, dar nu pot decât să recunoască acelaşi adevăr fundamental că orice putere prin care această natură nouă ne este comunicată, vine de la Duhul Sfânt. Unii pot să reţină acest adevăr cu mai multă inteligenţă şi grijă în ce priveşte forma, dar toţi recunosc în mod necesar Duhul Sfânt ca Cel care îi convinge de răul care este în ei, şi care le dă această viaţă nouă care este de la Dumnezeu.

Dar nu aceasta este problema discutată aici. Galatenii aveau într-adevăr noua viaţă; dar care era puterea capabilă să producă sfinţenia creştină? Ei introduceau regula legii ca mijloc de sfinţenie, şi iată că apostolul o pune complet deoparte. „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii”, spune el (5:16). Aceasta este bariera divină de protecţie; şi mai mult decât aceasta, nu este numai punerea în gardă împotriva cutărui sau cutărui rău, ci sursa de putere pentru bine. „Umblaţi în Duh”. Duhul Sfânt a fost trimis aici jos pentru a locui în credincios. Nu este vorba de adevărul după care suntem zidiţi „împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh”, ca în Epistola către Efeseni (2:22), care prezintă de asemenea trupul lui Hristos şi relaţiile copiilor lui Dumnezeu ca mădulare ale acestui trup. Epistola către Galateni nu abordează niciodată latura colectivă a relaţiilor noastre, ci numai ceea ce este individual. Umblarea fiind de ordin individual, sau personal pentru fiecare suflet, dacă nu ar fi decât unul în lume, iată ce ar trebui: „Umblaţi în Duh”, spune Cuvântul, şi nu: Umblaţi conform legii. Apostolul fusese chiar tăios în privinţa oamenilor zeloşi pentru această regulă. „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii” (5:16). Aveţi nevoie de putere împotriva poftelor cărnii: Duhul este această putere, şi nu există alta. „Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi dori” (5:17). Aici este, cred eu, ceea ce Duhul Sfânt a scris şi a vrut să spună. Ceea ce citim în versiunea autorizată a regelui Iacob (*) este sigur fals, cum mulţi dintre noi o ştiu de mult. Nu vreau să trec peste aceasta, nici să o introduc pe ascuns: dar când ceva este clar eronat în această versiune, care la urma urmei nu este decât o lucrare omenească, este o datorie creştină să atragem atenţia asupra acestui punct, cu atât mai mult cu cât sunt întotdeauna gata să apăr nivelul excelent în general al versiunii regelui Iacob, şi să o apăr împotriva adversarilor ei care caută să o deprecieze. Dar nu este sarcina unui prieten să justifici erorile reale, care s-au putut strecura prin slăbiciune omenească, sau prin ceva mai rău.


(*) Nota traducătorului [în limba franceză]: Această versiune spune: „ca să nu puteţi face lucrurile pe care le-aţi dori”.

Aici este, în practică, una dintre greşelile cele mai grave ale acestei versiuni. Dacă insist asupra celor de mai sus, este pentru că nu este un punct în care întrebarea rămâne deschisă sau asupra căruia există cea mai mică îndoială. Nimeni care are o cunoştinţă oricât de puţin aprofundată a limbii în care a scris Duhul Sfânt, nu poate exista, afară numai dacă are mari prejudecăţi. Doresc să fac să se observe că oamenii cei mai buni, - erudiţii cei mai competenţi, care diferă poate de propriile mele vederi asupra unor puncte într-adevăr importante după părerea mea - chiar demnitarii bisericii [anglicane] care a avut rolul major în producerea acestei versiuni - toţi aceşti oameni admit sincer şi de comun acord că traducerea pe care tocmai am dat-o a versetului 17 este singura exactă. În mintea oamenilor cu sentimente totuşi foarte opuse asupra altor subiecte, nu există nicio îndoială cu privire la adevăratul sens al acestui verset. Duhul Sfânt spune deci: „ca să nu faceţi ceea ce aţi dori” (5:17). Toată forţa acestui verset constă în aceasta. El le arată de ce erau chemaţi să umble prin Duhul, şi care era adevăratul zid de apărare împotriva poftelor cărnii. Pentru că aceste două lucruri sunt totalmente opuse, contrare unul altuia în toate privinţele. Nu se spune: Aveţi legea ca să nu împliniţi poftele cărnii; ci: având o natură totdeauna înclinată să facă propria sa voie, nu aveţi numai legea pentru a o reprima, ci v-a fost dat Duhul Sfânt - nu ca lege, ca un lucru în afara voastră, iar Duhul Sfânt este o putere interioară, identificându-Se cu afecţiunile sufletului, şi dă puterea de a dori şi a căuta binele, mergând în sens opus poftei naturale, sau oricărei practici unde se poate arăta carnea.

Apostolul admite de fapt că la lucru este carnea - orgoliul, vanitatea, tot ce este rău. Dar ca şi creştini, aveţi Duhul Sfânt, şi umblând prin Duhul „nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii” (5:16). Deşi poftele cărnii sunt acolo, aveţi şi Duhul, ca să nu împliniţi aceste pofte. Dacă ceea ce se găseşte în versiunea regelui Iacob ar fi corect - „ca să nu faceţi ceea ce aţi dori”, - ar fi ca şi cum ar sufla căldura într-un verset şi frigul în următorul. Într-un verset, le-ar spune că trebuie să umble prin Duhul, şi în următorul, că la urma urmei nu pot să o facă. O asemenea traducere poartă în ea propria sa dovadă contrarie. Insist cu atât mai mult asupra acestui punct, pentru că are un caracter practic direct pentru creştini. Dacă nu ar fi vorba decât de critica textului, nu mi-aş permite să tulbur mintea oamenilor. Există atâtea lucruri de cea mai profundă importanţă pentru sufletele noastre în relaţie cu Dumnezeu în toate zilele, încât cu cât ne ocupăm mai puţin de curiozitatea textelor, cu atât este mai bine. Dar fiind vorba de a corecta ceea ce orice creştin erudit ştie că este o eroare, aş fi evident vinovat de menţinerea unei greşeli grave, dacă aş trece cu uşurinţă peste aceasta.

Romani 7 şi Galateni 5

Există un lucru, cred eu, care a dus la confuzie asupra acestui subiect, şi anume că mulţi au presupus că doctrina prezentată aici era aceeaşi ca în Romani 7 . Dar în Romani 7 , după primele şase versete, Duhul Sfânt ne dă experienţa unei persoane tulburate sub lege. În consecinţă nu vedem deloc că Duhul lui Dumnezeu este introdus acolo. Este un fapt remarcabil care explică diferenţa dintre aceste două porţiuni ale Scripturii, aici şi acolo. În Romani 7 este un om reînnoit - un suflet născut cu adevărat din Dumnezeu, - cineva care urăşte păcatul cum niciun neconvertit nu o face, care iubeşte dreptatea pentru că este de la Dumnezeu, şi vede răul cu groază; şi orice ar fi, face răul pe care nu-l vrea, şi nu face niciodată binele pe care îl doreşte. A învăţat răul care este în păcat, şi vede binele care este în dreptate, dar este complet neputincios. Care este cauza? Duhul Sfânt o arată: nu are decât legea înaintea lui. Este un om convertit, dar luptând sub lege, ceea ce are ca efect îndepărtarea de la el a oricărei priceperi. Departe de a-i da curaj, şi de a face să reiasă ceea ce este în Hristos, legea nu face decât să-l prindă asupra cutărui sau cutărui fapt, pe de o parte făcând să pătundă sonda, şi pe de altă parte lovindu-l cu o lovitură mortală; astfel încât este complet dezorientat descoperind în el o asemenea sumă a răului, despre care nu ar fi crezut niciodată că ar putea exista în inima unei persoane convertite. Cunoaştem toţi câte ceva despre aceasta. Nu este mult de când Îl urmăm pe Hristos şi am cunoscut câteva lupte amare de acest gen. Rezultatul este că tot ce poate spune bietul suflet este: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Am fi crezut mai degrabă că un creştin ar fi zis: De mult sunt eliberat. Dar remarcaţi bine aceasta: omul din Romani 7 nu se odihneşte cu privirea aţintită asupra Eliberatorului. El este convertit, dar nu cunoaşte libertatea. Are credinţă în Mântuitorul, dar nu înţelege aplicarea morţii şi învierii lui Hristos la starea sa. Nu ştie că nu mai este considerat ca fiind în carne, ci în Duhul - că are dreptul de a fi terminat complet cu vechea sa fire, şi de a se vedea în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Din clipa în care ajunge la această descoperire, că este o greşeală să aplice legea sufletului său, aduce mulţumiri. Înainte de aceasta, exclamă sub presiunea angoasei sale: „O, nenorocit om ce sunt!” şi totuşi, chiar în acel moment se prezintă acest gând nou, venind de la Dumnezeu: „Cine mă va elibera?” Am înţeles acum; văd că nu este vorba de propria mea luptă cu legea pentru a învinge răul; văd că există un altul, un Eliberator. - În consecinţă, în clipa următoare, se poate întoarce către Dumnezeu cu recunoştinţă, şi poate să spună: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 7:25 ). După aceea, este fericit, perfect fericit, în ciuda conştienţei prezenţei persistente a firii vechi înăuntrul lui. Ce îl face fericit? Vede că există două lucruri distincte - firea veche care, dacă o lăsăm să lucreze, slujeşte întotdeauna legii păcatului, - şi firea nouă care caută întotdeauna voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea. De aici înainte, este făcut capabil să intre în marile adevăruri ale capitolului 8: „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus” (8:1); şi în plus, o face în chip inteligent: „Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (8:2). Nu se mulţumeşte să o exprime în mod vag: „ ... suntem toţi eliberaţi”, ci spune foarte precis: „m-a eliberat”. Nu este o mărturisire de credinţă generală, ci aplicarea adevărului în maniera cea mai pozitivă, nevoilor personale ale sufletului, până la luptă. Nu mai este nicio robie, acum că Îl vede pe Hristos înviat. În ce scop a înviat? Ca şi cap de familie, a înviat ca să-mi dea un nume şi o poziţie complet noi. A coborât în adâncul oceanului păcatelor mele, şi a înviat deasupra lor. Ceea ce era al eului, a făcut să coboare; şi dacă a înviat, este pentru a mă învia şi pe mine cu El. Învierea lui Hristos nu avea ca scop să Îi confere o poziţie, ci să ne dea, să îmi dea o poziţie. Moartea lui Hristos era pentru noi, pentru a îndepărta păcatul nostru; învierea lui Hristos era pentru a introduce o înviere inalterabilă. Efectul primei veniri a lui Hristos, este să facă să intre sufletele noastre în această binecuvântare; efectul celei de a doua veniri a Lui va fi că va face să intre trupurile noastre în desăvârşire, trupuri eliberate de orice urmă de păcat; trupurile noastre vor intra acolo, cum sufletele noastre ar trebui să fi intrat deja acum. Dacă ne bazăm pe El, nu trebuie să avem nici cea mai mică îndoială. Nu este vorba deloc de a şti dacă găsesc în mine carnea; dacă nu aş găsi-o, ar fi mai degrabă o dovadă că nu sunt creştin. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1. Ioan 1:8 ). Şi: „Dacă zicem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1. Ioan 1:10 ). Acest ultim caz este mai grav, pentru că o declaraţie clară şi pozitivă a Scripturii îl contrazice. Astfel deci, ceea ce deosebeşte un creştin, nu este că nu are păcat în el, ci că are o natură nouă pe care nu o are nimeni, în afara celui care crede în Isus prin Duhul Sfânt. În virtutea lui Hristos, Dumnezeu îl consideră ca pe cineva care a terminat complet cu păcatul, ca şi cauză a judecăţii lui Dumnezeu asupra noastră. În această privinţă, Dumnezeu a terminat deplin cu această chestiune, dar nu în căile cotidiene faţă de noi. Acolo intervine mărturisirea lipsurilor noastre: este un lucru drept şi bun pentru creştin, să judece şi să mărturisească răul. Faptul de a fi deplin iertaţi pentru toate greşelile noastre, nu înlătură nici nevoia, nici datoria, nici privilegiul de a-I mărturisi lui Dumnezeu adevărul în ceea ce ne priveşte. Este un lucru binecuvântat să o putem face cu încrederea că Dumnezeu Se interesează de noi - că lui Dumnezeu Îi place să ne ducem la El în orice privinţă. Ar trebui să ne încredem destul în propria Sa dragoste, pentru a declara toate lipsurile noastre şi a le mărturisi înaintea Lui.

Legea spune: Stai departe. Dacă un biet animal atingea muntele, trebuia să fie ucis cu pietre (Evrei 12:20 ) sau străpuns cu o săgeată (Exod 19:13 ). Ceea ce legea spunea unuia, spunea tuturor. Ea nu spunea: Toţi dintre voi care sunteţi credincioşi, vă puteţi apropia. Legea nu stabileşte nicio deosebire între credincioşi şi necredincioşi. Ea nu tolerează infirmitatea omenească. Sunt oamenii păcătoşi? Dacă da, sunt blestemaţi. Iată sentinţa legii. Ea n-a făcut niciodată un om drept, nu mai mult decât o lege omenească produce cinstea. De la începutul lumii este aşa: niciodată nimeni nu a fost făcut cinstit printr-o lege votată de un parlament. Ceea ce face o persoană să asculte, este Hristos, care este complet mai presus de lege. Spaima dreaptă a mâniei poate trezi, dar nu dă nicio putere. Chiar în lucrurile pământeşti, trebuie un principiu mai presus de teama de a merge în închisoare. Dacă nu are decât această teamă pentru a-l împiedica să fure, omul este un pungaş. Este exact acelaşi lucru cu credinciosul. Ceea ce face dintr-un om un creştin, este de asemenea ceea ce îl face să umble în mod obişnuit ca şi creştin: este puterea Duhului lui Dumnezeu, descoperindu-L pe Hristos. Vă veţi întoarce la lege pentru a vă menţine sufletul în ordine?

Ca principiu de umblare şi de acţiune, este mult mai bine să fii umplut de Hristos şi să umbli prin Duhul. Pentru că ce face Duhul? Îl glorifică pe Hristos. Acesta este întotdeauna testul determinant. Puterea unui lucru nu ajunge pentru a arăta ce este el cu adevărat. Dacă un om ar vorbi mult de Duhul, şi în acelaşi timp slujeşte păcatului şi nu lui Hristos, cine ar avea încredere? Îşi poate face singur iluzii. Un om poate avea pretenţiile cele mai exorbitante despre puterea Duhului Sfânt care acţionează în el sau în trupul lui Hristos, dar cum pot să ştie dacă ceea ce revendică el este adevărat? Să vedem epistolele lui Ioan care ne spun să cercetăm duhurile; marele criteriu este tocmai acesta: Duhul Sfânt Îl glorifică pe Hristos, este neschimbător. Scopul lui nu este să mărească Biserica sau un preot [slujitor al Domnului]: aceasta este ceea ce rezultă dintr-o folosire rea a lucrurilor lui Dumnezeu. Nu sunt pe cale să neg că locul Bisericii este foarte important, dar el este pentru că ea este vas al Duhului lui Dumnezeu, căruia Îi este supusă - ca scenă pe care Duhul Sfânt Îl pune în evidenţă pe Hristos. Dacă pretenţiile omeneşti sunt tolerate, sau dacă lumea face mare caz de ele, nu ne găsim în prezenţa Bisericii lui Dumnezeu. ceea ce caracterizează Biserica, este adevărul prezenţei Duhului Sfânt, mărturisinţă recunoscută şi pusă în practică.

Pot exista lipsuri, cum există în creştin din punct de vedere individual: poate arăta mânie, orgoliu sau vanitate, dar el va resimţi aceasta, o dată ce-şi vine în fire, deşi Domnul poate considera uneori necesar să zdrobească un om în întregime, ca pe Iov, pentru a-i face cunoscut ce este el. Adevărata acţiune a Duhului Sfânt, fie în individ, fie în trup, este să-L înalţe pe Hristos. Că este vorba de lipsuri individuale, sau de cele ale Bisericii, aceasta revine la acelaşi lucru. Dumnezeu nu va îngădui niciodată unei adunări recunoscute de El să stăruiască în rău; ştie cum să pedepsească o adunare creştină, ca şi pe un creştin individual; se ocupă de ei dacă sunt drepţi. Nu ar trebui să ne neliniştim de nimic, ci în toate lucrurile să facem cunoscut cererile noastre lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri (Filipeni 4:7 ). Inutil să ne agităm sau să ne chinuim pentru aceasta sau aceea. Greşim deseori întrebându-ne ce putem face noi vorbind unuia sau altuia; dacă am vorbi mai mult lui Dumnezeu, şi mai puţin omului, ceilalţi n-ar pierde nimic şi noi am câştiga, şi Dumnezeu ar fi mult mai glorificat.

Capitolul 5:18 - Purtarea prin Duhul, mijloc de sfinţenie în afara legii

Orice ar fi, ceea ce găsim aici, este că Duhul adevărului este puterea sfinţeniei - că Duhul lui Dumnezeu este Cel care îl face pe creştin capabil să umble corect, nu legea. Iată punctul în care îi aduce apostolul, şi prin care conchide subiectul: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” (5:18). Este clar că dacă mijlocul sfinţeniei creştine ar fi să fii sub lege, s-ar fi spus: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, sunteţi sub lege”, mai degrabă decât: „Nu sunteţi sub lege”.

Dar oamenii sunt orbiţi. Iau permanent porunci, le repetă şi le învaţă, şi totuşi spun în acelaşi timp că nu sunt sub lege! Poţi fi mai mult sub lege, când adopţi limbajul celor zece porunci ca expresia propriei tale relaţii cu Dumnezeu? Este ceea ce fac creştinii astăzi, literalmente şi în mod formal, exact cum au făcut întotdeauna copiii lui Israel. A acţiona şi a vorbi astfel în închinarea publică, şi a spune în acelaşi timp că nu eşti sub lege, înseamnă evident să-ţi înşeli sufletul într-un mod foarte îngrozitor. Ce înseamnă expresia: a fi sub lege? Că mă recunosc pe mine însumi sub această regulă, ca fiind ceea ce mi-a dat Dumnezeu, regula după care trebuie să trăiesc. Dacă cineva se foloseşte de lege în scopul de a convinge un biet om nelegiuit de păcatele lui, aceasta nu înseamnă a fi sub lege. Dar dacă iau cele zece porunci şi Îi cer lui Dumnezeu să mă facă în stare să păzesc fiecare dintre ele, aceasta înseamnă că mărturisesc că sunt sub lege.

Pot deci călca legea? Să nu se întâmple aceasta! O asemenea alternativă nu ar putea veni decât de la cineva care ar avea o cunoaştere foarte slabă a harului lui Hristos. Toţi admit că legea este dreaptă şi bună. Problema este de a şti dacă Dumnezeul care a dat legea lui Israel, a dat aceeaşi lege creştinilor, ca regula după care ei trebuie - noi trebuie - să trăim? Eu spun că nu. A dat-o lui Israel. Ceea ce a dat bisericii, este Hristos. Hristos este făcut cunoscut în tot Cuvântul lui Dumnezeu; ori ceea ce trebuie să-l călăuzească pe creştin în umblarea sa, este tot Cuvântul lui Dumnezeu, care îl învaţă şi să-L arate pe Hristos. Dacă nu luăm decât litera Scripturii, ce spune ea? „Litera omoară, dar Duhul dă viaţă” (2. Corinteni 3:6 ). Se poate lua Exod 20 şi se poate scoate dintr-o parte a acestui capitol o declaraţie a harului lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a dat legea, le-a spus că El era Dumnezeul care îi scosese din ţara Egiptului şi din casa robiilor (Exod 20:2 ). Se poate arăta cum şi noi suntem eliberaţi din robia noastră. Până aici este har curat. Dar din clipa în care puneţi creştinii sub lege, începeţi exact răul pe care Epistola către Galateni căuta să-l corecteze, chiar dacă aceasta nu o fac cei care sunt conduşi de Duhul - Duhul Sfânt o afirmă: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” (5:18). Ori este ceea ce fac oamenii astăzi: iau limbajul poruncilor destinate lui Israel, nu pur şi simplu pentru a convinge de păcat, ci şi-l impun ca manual de directive a propriei lor ascultări zilnice faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea sunt obligaţi să explice cum renunţă la o bună parte a legii; de exemplu, sabatul. Ei păzesc ziua Domnului, şi fac bine; şi eu o ţin. Dar neg că este sabatul, şi menţin că ziua întâi şi ziua a şaptea sunt două lucruri diferite. Scriptura le pune întotdeauna în contrast. Una este ziua întâi a săptămânii, cealaltă, ultima. Ziua întâi este un lucru nou, complet despărţit de lege. Oamenii gândesc că important este să ţină o a şaptea zi. Dar nu aceasta spune Dumnezeu; El spune să se ţină a şaptea zi, şi nu avem nicio libertate să modificăm Scripturile. Aceasta nu înseamnă a asculta legea (4:21), ci a o distruge. Cine a dat cuiva libertatea de a schimba a în oa? Mai ales când această schimbare face o diferenţă care este de mare importanţă. Să ne păzim de tradiţie şi să căutăm să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu.

A nega că legea este regula de viaţă pentru creştin, este într-adevăr departe de a dăuna sfinţeniei. Duhul Sfânt introduce un caracter de sfinţenie mai profund decât ce se cerea în cele zece porunci. Când Domnul nostru zice: „Dacă dreptatea voastră n-o va întrece pe cea a cărturarilor şi fariseilor” (Matei 5:20 ), nu vroia să vorbească de o dreptate care ne-ar fi imputată, ci de o adevărată dreptate practică. Creştinul are o dreptate care este reală. Este adevărat că trebuie să fim dreptatea lui Dumnezeu în Hristos (2. Corinteni 5:21 ), dar contest că aceasta ar fi singura dreptate a credinciosului. Duhul Sfânt produce o lucrare adevărată într-un suflet, o lucrare bazată pe lucrarea lui Hristos - despărţire de lume, devotament faţă de Dumnezeu, ascultare şi dragoste; şi toate aceste lucruri, nu pur şi simplu după cele zece porunci, ci după voia lui Dumnezeu aşa cum este deplin arătată în Hristos. Dacă cineva ar susţine că din cauză că Domnul a ţinut legea, nu a făcut nimic altceva, l-am compătimi. Respectarea legii nu era decât o mică parte a ascultării Sale, şi suntem chemaţi să fim asemenea lui Hristos în devotamentul său faţă de Dumnezeu cu orice preţ. Un prim principiu al creştinismului practic poate să se exprime în felul următor: „Dacă, făcând bine şi suferind, veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu” (1. Petru 2:20 ). Sistemul legal nu cunoaşte nimic din aceasta. În cele zece porunci, găsim că dacă un om ascultă de părinţii săi, va trăi mult timp pe pământ. Este limpede ca ziua că nu acela este principiul pe baza căruia lucrează Dumnezeu acum, şi am cunoscut toţi copii foarte ascultători luaţi în anii tinereţii. Neg eu prin aceasta că există un alt adevăr spritual important de reţinut în acest pasaj? Dimpotrivă. Pavel însuşi face aluzie la această promisiune (Efeseni 6:3 ), nu, mi se pare, ca un motiv de a asculta de părinţii săi pentru copilul creştin, ci ca o indicaţie generală a gândului lui Dumnezeu. Era „cea dintâi poruncă însoţită de promisiune” (Efeseni 6:2 ).

Doresc să adaug că instinctul spiritual al creştinilor merge dincolo de sistemele pe care le adoptă ei; chiar dacă se pun din punct de vedere al doctrinei sub lege, vor să umble prin Duhul. Nu am niciun sentiment răuvoitor împotriva celor care menţin o asemenea stare de lucruri. Dar Duhul lui Dumnezeu vorbeşte despre aceasta ca despre o eroare foarte gravă şi ca despre un pericol foarte mare. Ceea ce ne trebuie, este să înţelegem gândurile lui Dumnezeu, să le vestim şi să ascultăm de ele. „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” (5:18). Iudeii erau. Pretutindeni unde, în Scriptură, vedem poporul lui Dumnezeu sub lege, este vorba întotdeauna de Israel. Dacă astăzi cineva ia poziţia iudaică, ia asupra lui responsabilitatea legată de ea. În credinţa sa, poate fi creştin, dar cât priveşte formele şi poruncile exterioare, este cel puţin pe jumătate iudeu. Trebuie să căutăm ca cei care sunt creştini să fie creştini si nimic altceva - să termine cu tot ce ascunde şi întunecă acel caracter al lui Hristos, şi care îi face să suporte tristele consecinţe, fie neglijenţa în felul de a trăi, fie inimile abătute şi pline de îndoieli, când partea lor normală este să se bucure de libertatea în care ne-a pus Hristos eliberându-ne.

Capitolul 5: 19-21 - Fapte ale cărnii - A lucra la propria mântuire (Filipeni 2:12 )

Apostolul descrie apoi contrastul dintre faptele cărnii şi roadele Duhului.

Şi sunt arătate faptele cărnii” - altfel zis, nu există nicio dificultate în a le deosebi - „care sunt: curvie, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora” (Galateni 5:19 - 21 ). Avem aici stricăciunea şi violenţa omenească. Pe de o parte există idolatria şi magia, şi pe de alta diviziunile şi sectele, care se referă la duhul de partidă, care poate perfect să însoţească o mărturisire exterioară a creştinismului. Un copil al lui Dumnezeu poate aluneca pentru un timp în unul sau altul dintre aceste lucruri rele, dar sentinţa solemnă este rostită asupra tuturor acestora: „Despre care vă spun dinainte, după cum am şi spus mai înainte, că cei care fac unele ca acestea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (5:21). Îi avertizează, ca atunci când era între ei: „cei care fac unele ca aceastea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (5:21). Când suntem înaintea unei dificultăţi oarecare, să nu ne îndoim niciodată, ci să primim şi să ţinem tare acest adevăr ca venind de la Dumnezeu, că Hristos este puterea lui Dumnezeu, pentru oricine crede (Romani 1:16 ; 1. Corinteni 1:24 ). El este puterea lui Dumnezeu nu numai pentru îndreptăţire, ci pentru mântuire; şi mântuirea, dacă este adevărat că ea cuprinde îndreptăţirea, merge mult dincolo de ea, pentru că înglobează toată umblarea creştinului, până ce va fi efectiv înviat cu Hristos. Iată semnificaţia acestui verset: „Lucraţi cu teamă şi cutremur mântuirea voastră” (Filipeni 2:12 ) - nu la iertarea voastră, ci la mântuirea voastră. Aceasta se spune celor care au primit deja iertarea.

Astfel mântuirea, în sensul despre care se vorbeşte aici, implică tot conflictul cu puterea răului prin care trecem aici jos. Ştim că avem de-a face cu duşmanul comun; dar Dumnezeu lucrează în noi „şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere” (Filipeni 2:13 ). Cunoaştem interesul profund şi toată bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, care suntem angajaţi în acest conflict. Luptăm sub ordinele Lui - făcând voia Sa în aceasta, ca şi în restul. Dumnezeu este atât de departe de a ne lăsa în vreun fel, încât asugură sufletele noastre de angajamentul Său de a avea ochii Săi peste noi până la sfârşit (1. Petru 3:18 ); dar vrea să avem un sentiment solemn al războiului cu Satan, în care suntem angajaţi.

Capitolul 5: 22-26 - Carnea crucificată

Avem apoi cealaltă latură: „Roada Duhului este: dragoste” (5:22). El începe cu dragostea - ceea ce este de la Dumnezeu, şi decurge direct de la Dumnezeu, şi care este cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, mai mult ca orice alt lucru. „Roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie”. Acestea sunt primele efecte şi cele mai importante, produse de dragostea lui Dumnezeu. Apoi ajunge la ceea ce se referă mai mult la relaţiile mutuale ale creştinului: „blândeţe, înfrânare”, pentru că ele presupun ţinerea în frâu a firii vechi - controlul sinelui înfăptuit de Duhul Sfânt în suflet, din cauza Domnului, căci creştinul este evident pus în această lume pentru a fi o scrisoare a lui Hristos (2. Corinteni 3:3 ) şi nu trebuie să dăm un caracter fals celui al cărui Nume îl purtăm. Toate aceste lucruri sunt roada Duhului; şi el adaugă: „împotriva unora ca acestea nu este lege” (5:23). Când a produs vreodată legea asemenea roade? De aceea legea nu-i va condamna niciodată pe cei care umblă în aceste lucruri, cum le spune sfinţilor din Roma (capitolul 13), vorbind de guvernatori şi de magistraţi: „Practică binele şi vei avea laudă de la ea [sau: de la ei; = autoritatea]; pentru că aceasta este un slujitor al lui Dumnezeu pentru tine spre bine” (v. 3-4). La fel aici: „Împotriva unora ca acestea nu este lege” (v. 23). Dacă faceţi cu adevărat aceste roade ale Duhului, nu este condamnare împotriva lor.

Firea veche este deci uitată? Sau este nevoie de lege pentru a o disciplina? Este ceea ce se crede adesea, dar Cuvântul spune contrariul: „Iar cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei” (5:24). El arată că toţi cei care sunt ai lui Hristos au depăşit marea problemă a ceea ce nu este a Lui: ei „au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei”. Ei s-au supus, prin credinţă, sentinţei morţii asupra întregii lor naturi - ei „au răstignit carnea”. Ştim, fireşte, că aceasta nu este făcut cu adevărat şi deplin decât în Hristos - că la crucea lui Hristos a avut loc răstignirea cărnii cu toate poftele ei. De atunci, aceasta este adevărat şi pentru orice credincios. Carnea, cu pasiunile şi poftele, este ceva deja pus deoparte în ochii lui Dumnezeu. Dacă suntem efectiv creştini, am răstignit carnea cu patimile şi poftele ei. Chiar o persoană care tocmai a fost născută din Dumnezeu, poate să spună deja că a „răstignit carnea împreună cu patimile şi poftele ei” (5:24).

Dar se va pune întrebarea: Nu trebuie eu să răstignesc carnea? Răspund că aceasta s-a făcut deja: rămâne să credeţi şi să umblaţi în puterea dată de Duhul. Ce mângâiere de a şti: carnea este un lucru judecat - sentinţa morţii a fost deja executată asupra ei. Ce dă mai multă forţă decât a nu mai trăi în carne acum, ci a fi vii în Duhul? Şi „dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm” (5:25). Acestea să fie nivelul şi norma după care să doriţi să fiţi îndreptat, - şi anume că Duhul Sfânt locuieşte în dumneavoastră şi că vrea să vă întărească în Hristos. Scopul dumneavoastră să fie să umblati după acest mod de purtare!

Domnul să vrea să ne dea înţelepciunea de sus pentru a şti ceea ce suntem şi ceea ce nu suntem; oricare ar fi răul şi oricare ar fi puterea sau tendinţele sale, să putem crede că puterea Duhului Sfânt este acolo pentru a ne întări împotriva oricărui lucru rău şi mai presus de toate relele! Dar Duhul Sfând nu-Şi va folosi puterea decât dacă Hristos este înaintea noastră. Dacă vom căuta să ne plăcem nouă înşine în orice ar fi, Dumnezeu Se va întoarce în pedeapsă, împotriva noastră, satisfacţia cu privire la noi înşine pe care vom fi ales-o. Ce privilegiu fericit ca, în supunerea faţă de Dumnezeu, să ne dăm gloriei lui Hristos, în toate lucrurile, cum ar trebui să o facem!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *