comori.org
comori.org

Capitolul 2

William Kelly

Harul, o putere eficace, o energie de viaţă

Apostolul face din nou apel la anumite fapte din propria lui viaţă şi la propria lui istorie, ca furnizând dovezi decisive despre marea problemă care fusese ridicată, şi anume dacă un creştin se găseşte sub lege sub o anumită formă? El tratează această chestiune complet în raport cu îndreptăţirea, dar nu se limitează la această latură a problemei. În capitolele 1 şi 2, vedem chemarea divină la slujire, pentru care apostolul însuşi dădea un exemplu atât de frapant, în opoziţie cu revendicarea unei succesiuni. Vom găsi mai departe în epistolă, că el aplică harul în toată importanţa sa, demonstrând că Dumnezeu, în Hristos, a introdus un alt principiu în întregime diferit şi operând eficace, în timp ce legea nu poate decât să-l blesteme pe vinovat. Pe scurt, Dumnezeu a stabilit marele fundament al propriului Său har; şi în timp ce acest har este în perfectă armonie cu guvernarea morală a lui Dumnezeu, el pune complet deoparte legea, ca neputincioasă faţă de starea omului, fără a repune pentru aceasta în cauză că, în ea însăşi, legea este sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7: 12 ). Dar în Hristos, Dumnezeu a introdus o asemenea energie de viaţă în înviere, şi o nouă dreptate care îndreptăţeşte care Îi este proprie, încât îl plasează pe creştin pentru totdeauna pe un teren complet diferit, cel al harului. În această epistolă, apostolul intră pe acest teren cu o forţă cu atât mai mare, cu cât diavolul încerca să introducă o deturnare a legii deosebit de rea.

Romani 14 şi Epistola către Galateni – sabatul şi ziua Domnului

Aici este, cred eu, cheia diferenţei dintre limbajul epistolar către Romani şi către Galateni. În Romani, există o anumită gingăşie adresându-se anumitor fraţi din Roma care cunoscuseră legea înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, şi care fuseseră sub lege ca iudei. De asemenea, vorbindu-le despre faptul că ţineau zile, (Romani 14 ), apostolul arată că Duhul lui Dumnezeu cerea un sprijin extern. „Cine ţine o zi pentru Domnul o ţine. Şi cine nu ţine o zi, pentru Domnul n-o ţine. Şi cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă, pentru că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Şi cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi Îi mulţumeşte lui Dumnezeu” (14: 6). Motivul pentru aceasta era că un mare număr dintre sfinţii din Roma făceau parte dintre cei care fuseseră iudei, şi bineînţeles, un număr la fel de mare dintre aceşti sfinţi din Roma fuseseră păgâni. Important este deci a-i îndemna să se respecte reciproc şi să se sprijine unii pe alţii. Fratele dintre păgâni, care îşi cunoştea libertatea, nu trebuia să-l dispreţuiască pe fratele lui iudeu, care acorda încă atenţie anumitor deosebiri, ţinând zile, etc. Nici iudeul nu trebuia să-l judece pe fratele lui dintre păgâni, care nu se abţinea de la mâncăruri şi nu ţinea zile. Să nu ne imaginăm că vorbind despre aceste zile, apostolul făcea aluzie la ziua Domnului [duminica], pentru că era un lucru cu totul nou, care nu are legătură nici cu creaţia, nici cu legea. Sabatul era pe de o parte odihna creaţiei, şi pe de altă parte semnul între Iehova şi poporul evreu pentru totdeauna – semn rânduit de Dumnezeu şi bine cunoscut, care le-a fost dat ca un legământ veşnic şi care îi separa de toate celelalte naţiuni. Dar ziua Domnului are un caracter cu totul nou, şi Scriptura vorbeşte despre ea ca despre ziua întâi a săptămânii. Această zi nu aparţine decât creştinului; Adam, omul, iudeul, nu aveau nimic de-a face cu această zi. De aceea, atunci când apostolul spune: „Cine nu ţine o zi, pentru Domnul n-o ţine” (Romani 14: 6 ), să ne păzim să admitem că acest gând rău că ziua Domnului este cuprinsă în această expresie, şi că ţinerea ei este o chestiune nehotărâtă. Cât despre problema de a ţine zile şi cărnuri după distincţiile levitice, ea este lăsată în seama priceperii spirituale. Nu aşa este cu ziua Domnului; desigur nu avem o poruncă formală în privinţa ei, dar nu este mai puţin obligatorie, pentru că ne vine imprimată de voia şi recunoaşterea Domnului, sub diverse forme solemne şi mişcătoare. Este ziua în care El a înviat dintre cei morţi, ziua în care, prin prezenţa Lui specială, Şi-a arătat aprobarea faţă de strângerea ucenicilor Săi, şi în care, mai târziu, Duhul Sfânt i-a îndemnat să urmeze în mod regulat această strângere, pentru frângerea pâinii. Trebuia deci să fie incontestabil că ziua Domnului este de cea mai serioasă importanţă; înţelegerea acestui punct este însoţită întotdeauna de gânduri potrivite cu privire la adevăratul har al lui Dumnezeu în care suntem (1. Petru 5: 12 ). Se poate să fi optat pentru confuzia între ziua Domnului şi sabat pentru a întări instituirea făcând-o să rezulte din lege; dar este o eroare totală, care îi coboară şi îi slăbeşte caracterul, şi care este totodată rodul şi dovada necunoaşterii terenului pe care se găseşte acum credinciosul în raport cu Dumnezeu. În Epistola către Galateni, în locul unui îndemn la sprijinul frăţesc, pe care insistă apostolul pe lângă sfinţii din Roma, există dimpotrivă o forţă şi o vehemenţă uimitoare, mai ales în capitolele 3 şi 4. Dar vom vedea mai în detaliu în studiul acestor capitole.

Capitolul 2: 1 – 3 – Diferenţele dintre Fapte 15 şi Galateni 2 ; Tit cu Pavel

Apostolul face aluzie la călătoria lui la Ierusalim. Când spune (1:18): „Apoi, după trei luni, m-am suit la Ierusalim”, presupun că punctul de plecare este convertirea sa, şi cei „paisprezece ani” din 2: 1 vor duce la aceeaşi perioadă. Lucrul important pentru Duhul lui Dumnezeu, era să elimine orice pretenţie de a lega de Ierusalim misiunea şi slujba lui Pavel. Principiul succesiunii apostolice este tăiat de la bază prin ceea ce împlinea aceste fapte. Anii scurşi înainte de aceste vizite, şi mai mult, caracterul vizitei sale la Ierusalim, exclud absolut orice idee a unei asemenea abateri. „Apoi, după paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim cu Barnaba, luându-l cu mine şi pe Tit. Şi m-am suit potrivit unei descoperiri” (2:1 – 2). Nu există menţionarea unei asemenea descoperiri în Fapte. Se face într-adevăr aluzie la aceeaşi împrejurare în Fapte 15 , dar într-un mod diferit. În Fapte ni se spune: „Şi unii, coborând din Iudea, îi învăţau pe fraţi: „Dacă nu sunteţi circumcişi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi”. Deci, făcându-se tulburare şi nu puţină discuţie din partea lui Pavel şi a lui Barnaba împotriva lor, au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la Ierusalim, la apostoli şi la bătrâni, pentru această întrebare” (Fapte 15:1 – 2). Dar când au ajuns la Ierusalim, au găsit acolo aceeaşi partidă. „Şi unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat dintre ei, spunând că trebuie să-i circumcidă şi să le ceară să ţină legea lui Moise” (15: 5): vedem clar că această problemă se ridica chiar în mijlocul Adunării. Apoi avusese conferinţa apostolilor şi a bătrânilor în prezenţa întregii Adunări pe acest subiect. În Galateni 2 , Duhul Sfânt face să reiasă faptul, care nu este distinct menţionat în Fapte, că în această ocazie, Pavel l-a luat cu el pe Tit, şi că s-a suit prin descoperire: primise o comunicare pozitivă de la Dumnezeu cu privire la această călătorie. În Fapte găsim motivele creştine care au lucrat asupra lui Pavel prin intermediul altor persoane; dar în Galateni, ni se face cunoscut ceva şi mai profund, - şi anume că s-a suit prin descoperire, pe lângă faptul că îl luase pe Tit cu el. Deşi fuseseră altele, era de asemenea un fapt de o importanţă imensă, pentru că Tit nu era iudeu în niciun fel. Nu era nici măcar ca Timotei, a cărui mamă era iudeică. Tit era grec. Timotei era ceva intermediar între cele două; şi astfel se pare că a existat înţelepciune şi har în linia de conduită a lui Pavel, foarte diferită în raport cu Timotei. El a închis cu siguranţă gura celor care ar fi putut ridica împotriva acestui tânîr ucenic întrebări bazate pe lege, deşi nu spun că, vorbind strict, Timotei s-ar fi găsit sub aplicarea legii. Trebuie să recunoaştem că nu era după lege ca o iudeică să fie căsătorită cu un păgân. Tit dimpotrivă, era grec, fără cea mai mică îndoială. Apostolul Pavel, în faţa celor doisprezece apostoli şi a tuturor credincioşilor, aduce cu el la Ierusalim pe acest grec care nu fusese niciodată circumcis. El acţiona în modul cel mai îndrăzneţ, după libertatea pe care ştia că o are în Hristos. Şi el mai adaugă: „Şi m-am suit potrivit unei descoperiri şi le-am prezentat Evanghelia pe care o predic printre naţiuni, dar în special celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (2:2). Apoi, în una din parantezele sale atât de importantă şi bogată, adaugă, ca şi cum nu ar fi decât un detaliu în treacăt: „Dar nici Tit, care era împreună cu mine, fiind grec, n-a fost obligat să se circumcidă” (2:3).

Prudenţa lui Pavel în aducerea adevărului

Să fim atenţi la felul în care Duhul Sfânt face aluzie la comunicarea prin Pavel a Evangheliei Sale celor din Ierusalim; era o lovitură mortală dată insinuării conform căreia Pavel o primise nu după regulă. El adaugă: „Ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (2:2). Ceea ce învăţa Pavel arăta că era destul de înaintat în adevăr, dar că nu vroia să rişte să provoace o diviziune printre sfinţii din Ierusalim. Dacă ar fi fost indiferent faţă de starea sfinţilor, ar fi prezentat toate adevărurile cereşti în care intrase atât de mult faţă de alţii. Dar sunt două lucruri de care trebuie să se ţină seama comunicând adevărul. Nu trebuie numai certitudinea că este adevărul care vine de la Dumnezeu, ci trebuie să fie adevărul potrivit celor cărora ne adresăm. Ei puteau să aibă nevoie de tot; dar nu erau în stare să primească totul; cu cât un adevăr este mai preţios, cu atât paguba este mai mare, într-un sens, dacă îl prezentăm celor care nu sunt în stare să profite de el. Să presupunem că nişte persoane sunt sub lege: la ce bun să le prezentăm speranţa venirii lui Hristos, sau adevărul unirii cu Hristos? Nu este loc pentru aceste adevăruri într-o asemenea stare spirituală. Când sufletele sunt încă sub lege, neştiind că sunt moarte faţă de lege în moartea şi învierea lui Hristos, au nevoie să fie întemeiate în harul lui Dumnezeu. Se pare că acesta este unul dintre motivele pentru care, în Epistola către Galateni, apostolul nu abordează niciodată aceste adevăruri binecuvântate. Înţelepciunea acestei omisiuni este evidentă. Asemenea adevăruri ar fi neinteligibile, sau cel puţin nepotrivinte pentru sufletele în această stare. Nu le-ar fi făcut niciun bine dezvoltându-le. Trebuie mai întâi înţelegerea că legea este complet pusă deoparte, şi că suntem introduşi în Hristos într-o atmosferă cu totul nouă. Domnul avea multe lucruri de spus ucenicilor Săi când era cu ei, dar nu le puteau purta atunci (Ioan 16:12 ). La fel, apostolul le spune evreilor că aveau nevoie de lapte şi nu de hrană tare; „Pentru că oricine foloseşte lapte este fără experienţă în cuvântul dreptăţii, pentru că este prunc; iar hrana tare este pentru cei maturi, care prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:13 – 14). Dar aveau din nou nevoie să fie învăţaţi cu privire la elementele începutului (Evrei 5:12 ) şi totuşi această epistolă nu a fost scrisă decât cu puţin timp înainte de distrugerea Ierusalimului. Nimic nu reuşeşte să oprească înaintarea sfinţilor, ca principiile legale. Corintenii nu erau convertiţi de mult timp, de aceea igonranţa lor nu era surprinzătoare. Dar evreii erau convertiţi de mulţi ani, şi iată că nu erau ocupaţi decât de ABC-ul creştinismului. Motivul real care provoca un blocaj la aceşti credincioşi evrei, era că nu intrau în moartea lor faţă de lege, nici în unirea lor cu Hristos înviat. Nici măcar nu erau întemeiaţi pe întregul fundament al adevărului creştin – păcatele îndepărtate complet şi etern prin sângele lui Hristos. Ei nu depăşeau nivelul spiritual al unor copilaşi.

Capitolul 2: 4– 5 Fraţii falşi şi lipsa de sinceritate

După ce a făcut referinţă la aceste fapte (comunicarea Evangheliei sale în particular celor care erau respectaţi, - îl luase cu el pe Tit, cunoscut ca grec, şi nefiind constrâns să se circumcidă) apostolul lasă ca toate acestea să cântărească asupra minţii galatenilor; dă de asemenea acest motiv: „din cauza fraţilor falşi introduşi pe ascuns” (2:4). Dacă citiţi al treilea verset ca o paranteză, aceasta dă claritatea pasajului. Se suise la Ierusalim şi comunicase astfel Evanghelia sa apostolilor, din cauza acestor fraţi introduşi pe ascuns. Nu dorea să intre în controversă cu privire la adevăruri pe care ei nu le puteau suporta, şi totuşi nu dorea să le ascundă de cei care le puteau aprecia. Dar el dă clar de înţeles scopul acestor fraţi falşi: „care veniseră pe furiş să iscodească libertatea noastră pe care o avem în Hristos Isus, ca să ne ducă la robie” (2:4). Aceasta arată clar revelaţia dintre legalism şi lipsa de sinceritate în cei care veniseră pe furiş să iscodească libertatea pe care ei n-o înţeleg. „Cărora nici măcar pentru un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (2: 5).

Capitolul 2: 6 – 9 – Legăturile lui Pavel cu principalii apostoli

Dar acum el merge mai departe şi face aluzie nu la fraţii mincinoşi care lucrau să dărâme Evanghelia prin lege, ci celor care ocupau locul cel mai important la Ierusalim. „Dar în special celor mai de seamă... Dar de la cei care erau consideraţi ca fiind ceva (orice ar fi putut ei, pentru mine nu este deosebire: Dumnezeu nu are în vedere faţa omului), mie sigur cei consideraţi a fi ceva nu mi-au comunicat nimic în plus; ci, dimpotrivă, după ce au văzut că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia necircumciziei, după cum lui Petru, cea a circumciziei (pentru că Cel care a lucrat în Petru pentru apostolia circumciziei a lucrat şi în mine faţă de naţiuni) şi după ce au cunoscut harul care mi-a fost dat mie, Iacov şi Chifa şi Ioan, cei consideraţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii, ca noi să mergem la naţiuni, iar ei la circumcizie” (2:2 - 9). Toate insinuările acestor învăţători iudaizatori conform cărora nu era un acord real între Pavel şi ceilalţi apostoli, erau astfel răsturnate. Era demonstrat că cel care comunica era Pavel, şi nu Petru; şi că cei trei fraţi importanţi de la Ierusalim i-au dat mâna dreaptă lui Pavel. Ei nu consolau în niciun fel slujba sa, dar recunoşteau harul care îi fusese dat. Au simţit, de fapt, în ceea ce priveşte Dumnezeu şi puterea Sa lucrând în Pavel, că Pavel şi Barnaba erau persoanele cele mai potrivite pentru a se ocupa de necircumcizie. Vasta sferă a lumii păgâne era evident pentru Pavel şi cei care erau cu el, în timp ce ei rămâneau izolaţi în cercul lor strâmt. Pavel distinge aici eforturile duşmanului încercând să-i pună pe credincioşii dintre păgâni sub lege.

Capitolul 2: 11 – 16 – Conflictul cu Petru

Petru încetând să mănânce cu păgânii

Apoi merge mai departe. După ce le-a făcut cunoscut respectul lui Petru, Iacov şi Ioan la Ierusalim pentru el şi pentru lucrarea lui, face un alt lucru mult mai dezastruos pentru cei care vroiau să impună păgânilor legea. „Când a venit Chifa la Antiohia, m-am opus lui pe faţă, pentru că era de condamnat [sau: trebuia să fie blamat]” (Galateni 2:11 ). Petru era atât de departe de a i se împotrivi lui Pavel la Ierusalim, încât îi dăduse mâna dreaptă a comuniunii. Dar când a venit Petru la Antiohia, Pavel i s-a opus pe faţă; era în mod clar un fapt bine cunoscut. „Pentru că, mai înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca împreună cu naţiunile” (2:12), ceea ce era un semn de comuniune cu ei – şi acum şi pretutindeni, a mânca împreună este un semn bine cunoscut de comuniune sau de ceva echivalent. Nu vorbesc aici de participarea la cina Domnului, care este semnul cel mai înalt al comuniunii; dar în viaţa obişnuită, a lua împreună aceeaşi masă, este o garanţie a sentimentelor de prietenie, şi ar trebui să fie astfel îndeosebi printre creştini, pentru că sunt chemaţi să umble în toate lucrurile cu o sinceritate după Dumnezeu. De aici importanţa legată de un asemenea act între creştini, şi în special în prezenţa separării pe care o menţineau iudeii în raport cu păgânii, - sub lege, această separare era o poruncă a lui Dumnezeu. Petru avusese obiceiul să mănânce cu păgânii, atunci când nimeni care ar fi acţionat după principiile iudaice nu ar fi putut întreţine un asemenea gând; dar după ce au venit unii de la Iacov, „el se retrăgea şi se separa, temându-se de cei din circumcizie” (2:12). Cât de impresionantă este influenţa prejudecăţilor legate de lege! Clătinat de aceasta, Petru reunţă la libertatea lui, şi încetează să mănânce cu păgânii: nu era el totuşi cel mai important dintre apostoli! Dacă acest act ar putea să pară neînsemnat în ochii unora, în ochii lui Dumnezeu şi ai slujitorului Său, era grav. I-a fost dat lui Pavel să vadă în această chestiune mică în aparenţă, părăsirea adevărului Evangheliei.

Cauzele şi miza conflictului

Să ţinem seama de ceea ce era solemn şi practic în aceasta. Într-o chestiune simplă din viaţa zilnică. Poate exista virtual o părăsire a lui Hristos şi a adevărului Evangheliei, o minciună împotriva harului Său. Este bine să păstrăm prezent în minte faptul că, într-un act banal, într-un lucru de o aparenţă cu totul minoră, Dumnezeu vrea să privim lucrurile în sursele lor, în raporturile lor cu adevărul şi cu harul lui Dumnezeu. Suntem înclinaţi să facem puţin caz de ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu, şi să facem mare caz de ceea ce ne atinge pe noi înşine. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, vrea să simţim profund ceea ce Îl priveşte pe Hristos şi Evanghelia, lăsând la o parte ceea ce ne atinge pe noi înşine. De ce a trebuit Pavel să-l mustre astfel pe Petru în mod public? Fără motiv? Nu se ajunsese la o criză în cursul evenimentelor? Dacă Petru acţiona ca apostolul circumciziei, Pavel în mod privat. Dar în măsura în care în mod fundamental harului era în cauză, acelaşi Pavel devine îndârjit ca un leu, şi i se împotriveşte lui Petru în faţă, pentru că trebuia să fie condamnat. El acţionează fără compromis, fără timiditate, fără prudenţă, omeneşte vorbind, fără să ţină cont de propriul său caracter, nici de cel al lui Petru; ci el priveşte la gloria lui Hristos în Evanghelie. Era tocmai domeniul în care Petru era în mod special responsabil faţă de Stăpânul său să păstreze adevărul, şi totuşi în aceasta a eşuat. De aceea apostolul Pavel stătea aici pe un teren solid, şi acţiona fără teamă. I se opune pe faţă lui Petru care, în această chestiune, nu arată nicidecum un caracter corespunzător noului nume pe care i-l dăduse Domnul. Semăna mai mult cu Simon, fiul lui Iona, decât cu omul – piatră care ar fi trebuit să fie. Recăzuse în felul lui firesc; pentru că înflăcărarea firii este permanent dispusă să reacţioneze. Ceea ce dădea atâta forţă mustrării apostolului, este că ea se situa după conferinţa solemnă de la Ierusalim, unde Petru luase parte în mod activ pentru a demonstra libertatea pe care Dumnezeu o dăduse păgânilor; el arătase de asemenea acolo că Dumnezeu îl alesese – din mijlocul celor care erau acum fraţii din Ierusalim – pentru ca prin gura lui păgânii să audă cuvântul Evangheliei şi să îl creadă (Fapte 15:7 ); şi îşi încheiase declaraţia cu aceste cuvinte remarcabile, atât de jignitoare pentru mândria unui iudeu şi atât de încurajatoare pentru păgânii care ar fi putut fi neliniştiţi: „Noi credem că suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus, în acelaşi fel ca şi ei” (Fapte 15:11 ). El învăţase, chiar înaintea iudeilor, nu că păgânii ar fi mântuiţi în felul iudeilor, ci că iudeii credincioşi erau mântuiţi în felul păgânilor. Nimic nu putea fi mai puternic. Nu avea nicidecum de gând să-i trateze pe păgâni ca şi cum nu erau binecuvântaţi decât după un regim al harului contestabil şi contrar regulilor; pentru că în adevăr, dacă exista vreo diferenţă, păgânilor Dumnezeu le prezenta şi mai clar mântuirea. „Noi credem că suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus, în acelaşi fel ca şi ei” (Fapte 15:11 ). Mântuirea păgânilor devenea chiar modelul celor care erau mântuiţi între iudei. Ce dureros era după toate acestea, ca Petru să se rătăcească chiar asupra acestei chestiuni! Şi însuşi Barnaba, însoţitorul nu al lui Petru, ci al lui Pavel – care pricepuse primul valoarea şi devotamentul lui Pavel şi care i se alăturase în atâtea lucrări printre păgâni – care fusese special numit cu alţii pentru a se sui la Ierusalim în vederea reglării acestei probleme grave, iată-l şi pe el atras de prefăcătoria lui Petru şi a altora (Galateni 2:13 )! Apostolul Pavel nu a greşit în această ocazie, şi a înţeles repede „că ei nu umblă drept, după adevărul Evangheliei” (2: 14). În ce arătaseră ei această lipsă de dreptate? Prin faptul că au încetat să mănânce cu cei dintre naţiuni. Astfel adevărul Evangheliei depindea de o masă. Simplul fapt de a mânca sau de a nu mânca împreună cu păgânii trăda gândul ascuns al inimii în legătură cu chestiunea eliberării de lege.

Capitolul 2: 14 – 16 – Nu există îndreptăţire prin nicio lege

Dacă nu ne-ar păsa de ce se spunea, era atât de grav, încât Pavel i-a spus „lui Chifa înaintea tuturor”: „Dacă tu, iudeu fiind, trăieşti ca naţiunile şi nu ca iudeii, de ce obligi naţiunile să se iudaizeze?” (2:14). Cum se purtase Petru în această privinţă? În niciun fel nu menţinuse legea ca regulă pentru credincioşii iudei. Atunci de ce ceda el cu privire la un act care implica legea printre păgâni? Dacă nu era aşa la Ierusalim, acolo unde Dumnezeu o făcuse altădată obligatorie pentru cunoştinţele lor, ce părăsire a adevărului era să se insiste practic pe lege în Antiohia, mai ales din partea celui care ştia că fusese eliberat de ea! Acesta era subiectul grav cu privire la care Pavel l-a mustrat pe Petru. El raţionează apoi mai jos: „Noi, din fire, suntem iudei, şi nu păcătoşi dintre naţiuni” (remarcaţi forţa lui „noi” în raport cu „voi”, în această epistolă) şi în altă parte „dar, ştiind că omul nu este îndreptăţit din faptele legii, ci prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus ca să fim îndreptăţiţi din credinţa în Hristos, şi nu din faptele legii; pentru că din faptele legii nimeni nu va fi îndreptăţit” (2:15 – 16). Să păstrăm în minte că atunci când apostolul Pavel discută despre lege, nu îşi restrânge afirmaţiile la legea iudaică, ci raţionează în mod abstract. Nu spune doar, nici nu vrea să spună doar că nu puteţi fi îndreptăţiţi prin faptele legii iudaice, ci că nu poti fi îndreptăţit prin faptele niciunei legi, oricare ar fi ea. Dacă ar exista o lege care ar avea puterea de a îndreptăţi, aceasta ar trebui să fie într-adevăr legea vestită de Moise. Dar Pavel merge mai departe, şi insistă asupra faptului că pe principiul faptelor legii nu puteţi fi îndreptăţiţi. Principiul legii este opus îndreptăţirii, în loc de a fi mijlocul ei. El subliniază faptul că pe principiul acestor fapte ale legii, nimeni nu va putea fi îndreptăţit.

Capitolul 2: 17 – 21 – Rezultate ale întoarcerii la lege

Apoi începe să raţioneze asupra acestui punct, şi întreabă: „Dacă însă, căutând să fim îndreptăţiţi în Hristos, am fost găsiţi şi noi înşine păcătoşi, este oare Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum!” (2:17). Altfel spus, dacă mărturisiţi că aveţi credinţa în Domnul Isus şi vă întoarceţi la lege, efectul este prin urmare că vă aşezaţi din nou în poziţia păcătosului. Aveţi, cu adevărat, păcatul în firea voastră, şi consecinţa este că, dacă aveţi în vreun fel de-a face cu legea, vă găsiţi exact în starea în care eraţi lăsaţi ca păcătoşi. Legea nu dă niciodată eliberarea de păcat; cum spune apostolul în altă parte: „Puterea păcatului, [este] legea” (1. Corinteni 15:56 ). Rezultă că dacă încercaţi să fiţi îndreptăţiţi prin Hristos, sunteţi găsit păcătos, „este oare Hristos slujitor al păcatului?” (Galateni 2:17 ); iată rezultatul unde duce legea în mod necesar. Ea apucă repede păcatul. Şi, prin urmare, dacă după ce L-aţi primit pe Hristos, legea vă găseşte în cele din urmă păcătos, faceţi din Hristos, în realitate un slujitor al păcatului. Aceasta este condiţia necesară de a introduce legea după Hristos. Sufletul care are de-a face cu legea, nu înţelege niciodată eliberarea sa de păcat; dimpotrivă, legea, care se mărgineşte să descopere răul, - legea îl lasă pe om fără putere, nenorocit şi condamnat.

Poziţie de păcătos sau de sfânt

Există oameni care vorbesc de un păcătos credincios, sau de a aduce închinare lui Dumnezeu de către bieţi păcătoşi. Multe cântări chiar, nu aduc niciodată sufletul dincolo de această stare. Dar ceea ce înţelege Cuvântul lui Dumnezeu când vorbeşte despre păcătos, este un suflet lipsit de pace, un suflet care poate că simte că-i lipseşte Hristos, fiind adus la viaţă de Duhul, dar fără să aibă cunoştinţa răscumpărării. Nu este un adevăr, ci numai a nega ce sunt sfinţii în ochii lui Dumnezeu. Dacă am greşit într-o problemă, a lua locul unui biet păcătos va micşora păcatul, sau mă va face să-l simt mai mult? Nu! Dacă sunt un sfânt, binecuvântat cu Dumnezeu în Fiul Său preaiubit, unit cu Hristos şi am primit Duhul Sfânt pentru a locui în mine, atunci spun: Ce ruşine că am greşit, că am căzut, că L-am dezonorat pe Domnul şi că am fost indiferent la gloria Lui! Dacă simt propria mea răceală şi propria mea indiferenţă, trebuie să tratez o asemenea stare ca o nevrednicie şi să o urăsc ca fiind păcat. În timp ce a lua locul unui biet păcătos, înseamnă în realitate a scuza răul, chiar dacă nu aceasta este intenţia. Care dintre aceste două atitudini lucrează cu mai multă putere asupra conştiinţei? Care îl smereşte cel mai mult pe om şi Îl înalţă cel mai mult pe Dumnezeu? Cu cât înţelegeţi mai mult ce v-a dat Dumnezeu, şi ce a făcut Hristos din dumneavoastră, cu atât mai mult veţi simţi păcatul şi dezonoarea purtării şi umblării dumneavoastră, dacă umblarea dumneavoastră nu corespunde. Dacă veţi continua să vorbiţi despre dumneavoastră doar ca despre un păcătos, aceasta va putea apare ca smerenie celor care sunt superficiali, dar nu este decât un fel de apelativ [fals remediu] pentru răul care este în dumneavoastră; răul nu smereşte niciodată mai mult decât atunci când Dumnezeul îl cercetează la copilul Său prin credinţă.

Efecte asupra închinării

Luaţi un alt exemplu din formele de închinare ridicate pe acest principiu. Ei încep prin a cita pasajul cu privire la cel rău care se întoarce de la răutatea lui. Ori dacă în fiecare duminică vă reîncepeţi viaţa de creştin, şi aveţi nevoie, în ciuda a orice, de iertarea preotului, aceasta lasă câmp liber inimii ca să lucreze cu perfidie faţă de Domnul tot restul săptămânii, fără a mai vorbi de faptul că înseamnă a tăgădui virtual eficacitatea lucrării Lui. Este un lucru foarte serios. Pregătirea pentru sacrament în timpul săptămânii este un lucru de acelaşi gen. Cel rău se întoarce de la răutatea lui, îşi reînnoieşte făgăduinţele şi face eforturi pentru a se îndrepta. Deja în secolele trei şi patru, când se vorbea despre cina Domnului, era numită o jertfă îngrozitoare etc. Toate acestea ignoră complet chiar baza creştinismului, care este că „printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi” (Evrei 10:14 ). Şi prin expresia: „pe cei care sunt sfinţiţi”, eu susţin că Duhul Sfânt îi cuprinde pe toţi creştinii: este vorba de o punere deoparte la fel de adevărată pentru toţi credincioşii, că sunt naţionali sau dizidenţi, sau pe cei care părăsesc terenul denominaţiunilor, înţeleg mai bine, după mine, care este voia lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Sa.

Capitolul 2:18 – Legea ne face să ne întoarcem la starea de călcător de lege

Aceasta va contribui la a arăta cât de serioasă este chestiunea legii. Acolo unde este menţinută şi atât timp cât este menţinută, nu există eliberare din starea de păcătos. Închinarea creştină este imposibilă în asemenea circumstanţe. Dacă aşa ar sta lucrurile, Hristos ar deveni un slujitor al păcatului, pentru că aceasta ar presupune că El mă lasă sub robia păcatului, în loc să mă elibereze de ea. „Pentru că, dacă zidesc din nou ceea ce am dărâmat, mă dovedesc pe mine însumi călcător de lege” (2:18). Adică ducându-mă la Hristos, părăsesc virtual legea, şi în ciuda a orice, mă întorc înapoi la lege, atunci mă fac eu însumi călcător de lege. Este clar că sunt în adevăr acum, eram complet în fals mai înainte. Ce m-a făcut să părăsesc legea? Hristos. De aceea, dacă mă întorc la lege, Evanghelia lui Hristos este mijlocul de a face din oameni călcători de lege, şi nu de a-i îndreptăţi. Aceasta nu le venise niciodată în gând galatenilor. Dar Duhul Sfânt face să strălucească peste ei lumina propriului Său adevăr, şi arată implicaţiile a ceea ce făceau ei. Impunerea legii avea ca rezultate, virtual, de a face din Hristos un slujitor al păcatului, în loc de a elibera de păcat!

Capitolul 2: 19 – 21 – Mort cu Hristos – Legea nu este desfiinţată şi s-a aplicat în moartea lui Hristos

Dar nu este aşa. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (2:19). El arată aici cum se făcea că era mort faţă de lege. Prin mijlocul legii. Nu era numai un lucru făcut în afara propriului său suflet. Simţise problema în interior, în modul cel mai complet. Fusese sub lege: când Dumnezeu îi dăduse viaţă, şi conştiinţa lui fusese trezită sub efectul luminii divine, înţelesese lucrul la care nu se gândise niciodată înainte – propria şi completa neputinţă. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege” (2:19). Simţise cu adevărat poziţia sa de păcătos, recunoscând că legea are puterea de a-l ucide (Romani 7: 9 ), şi nu de a da viaţă (Galateni 3:21 ). Dar atunci şi acum era vorba de har, şi nu de judecata care este pentru curând. De atunci, spune apostolul, dacă sunt mort prin lege, sunt mort faţă de lege, şi sunt complet în afara atingerii ei. Sunt mort, şi nu mai am nevoie se mor prin ea; sunt mort faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Sunt răstignit cu Hristos, şi cu toate acestea trăiesc, dar „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Astfel, în sufletul apostolului, vedem legea menţinută în toată puterea ei, şi totuşi el însuşi eliberat în Hristos, şi în afara legii, în har. Avem acelaşi lucru în Hristos la sfârşitul lui Romani 3 . „Deci desfiinţăm noi legea prin credinţă? Nicidecum: ci noi întărim legea” (Romani 3:31 ). Cum este ea menţinută? Moartea lui Hristos a fost cea mai puternică confirmare divină pe care a avut-o vreodată legea. Legea era cea care a apucat repede Garanţia, şi a făcut să fie plătită în totalitate în Persoana lui Hristos; astfel încât autoritatea legii, după cum ştie credinţa, a fost perfect menţinută în Hristos. Ea a fost plătită deplin, şi infinit mai mult, în moartea lui Hristos. Dar dacă aplicaţi acest pasaj din Scriptură pentru a dovedi că legea trebuie să fie impusă creştinilor ca regulă de viaţă, aceasta este ignoranţă şi este fals. Legea este regula de moarte, nu de viaţă: experienţa lui Pavel a dovedit-o. „Eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu” (2:19). Cum trăia el pentru Dumnezeu? Nu în acea viaţă veche, la care se aplică numai credinţa, pentru că spune că a fost răstignit împreună cu Hristos, care suferise în locul său. Dar Hristos a înviat la fel cum a murit, şi a înviat, pentru ca Pavel să trăiască – ca eu să trăiesc – pentru Dumnezeu: nu eu, este adevărat, „ci Hristos trăieşte în mine” (2:10) – este o viaţă complet nouă. Legea îşi exercită efectele asupra vieţii vechi, şi nu are nicio autoritate dincolo de aceasta. Din momentul în care cred, trăiesc; şi viaţa este Hristos, şi se bazează pe cruce. Şi pe lângă aceasta, el spune: „Şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (2:20). Fără îndoială am viaţa mea naturală aici jos, dar viaţa în care trăiesc acum în carne, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Credinciosul trăieşte privind nu la lege, ci la Hristos. Nimic nu poate să pună definitiv deoparte legea, sub orice formă ar fi ea. Credinciosul este introdus într-o stare de existenţă în întregime nouă – o viaţă hrănită prin „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (2:20). Nu numai că Hristos caracterizează noua fiinţă, ci ca Persoană vie, care iubeşte, este pus înaintea sufletului. De aceea poate spune: „Nu resping harul lui Dumnezeu” (2:21). Cei care respingeau erau cei care menţineau legea ca mod de dreptate, sub orice formă ar fi. „Pentru că, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos” (2:21). Efectul legii, chiar asupra credinciosului, este că nu se ridică niciodată prin propria sa mărturisire deasupra sentimentelor şi experienţelor unui păcătos. El rămâne mereu în această stare sau exclamă: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?” (Romani 7:24 ). Când dimpotrivă intră în locul glorios pe care îl are în Hristos, el poate spune: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” ( 8:1 ). Acela este locul, adevăratul loc, locul asigurat pentru creştin. Într-adevăr, în acest caz, Hristos nu a murit degeaba.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *