Introducere
Subiectul epistolei: îndreptăţirea prin har; imposibilitatea unirii legii cu evanghelia
Epistola către Galateni ne înfăţişează marea sursă de întristare şi de lupte pentru apostolul Pavel în locurile unde a predicat evanghelia, sursă care era în acelaşi timp mijlocul principal folosit de vrăjmaş pentru a strica această evanghelie. În dragostea Lui, Dumnezeu a făcut ca evanghelia să răspundă nevoilor omului, dar vrăjmaşul a făcut ca ceea ce mai poartă încă acest nume să fie coborât la nivelul voinţei şi al orgoliului omului, precum şi al stricăciunii inimii lui naturale, făcând din creştinism o religie pe măsura inimii omului, în loc să fie expresia inimii lui Dumnezeu - a Dumnezeului întru-totul sfânt - şi a descoperirii pe care ne-a dat-o, în iubirea Lui pentru noi, pentru a ne aduce în comuniune cu sfinţenia Lui. În acelaşi timp, în această epistolă vedem legătura dintre învăţătura iudaizantă* a celor care împiedicau lucrarea apostolului şi atacurile continue împotriva slujbei sale, pentru că această slujbă îşi avea sursa direct din puterea Duhului Sfânt şi din autoritatea directă a unui Hristos glorificat, arătând că omul este complet falimentar şi că iudaismul, care recurge la resursele omului, era întru-totul abandonat de Dumnezeu. Combătând eforturile iudaizanţilor, apostolul restabileşte ca o necesitate principiile elementare ale îndreptăţirii prin har.
* Este învăţătura care neagă răscumpărarea completă, care caută binele în carne şi în voinţa omului şi care susţine că omul, prin puterea lui, poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu.
Referiri la această luptă cu spiritul iudaizant, prin care Satan căuta să distrugă adevăratul creştinism, în timp ce apostolul urmărea să susţină libertatea şi autoritatea slujbei sale, se regăsesc într-o mulţime de pasaje din Epistolele către Corinteni, Filipeni, Coloseni şi Timotei şi, ca evenimente istorice, în cartea Faptele Apostolilor. În epistola pe care o studiem acum, aceste două subiecte sunt tratate direct şi în mod oficial. În consecinţă, evanghelia este redusă la cele mai simple elemente, iar harul, la cea mai simplă expresie a lui; iar în ce priveşte eroarea, problema este prezentată cât se poate de categoric, opoziţia ireconciliabilă dintre cele două sisteme - evanghelia şi iudaismul - fiind expusă foarte clar.
Dumnezeu a permis ca Adunarea să fie invadată de principiile iudaismului chiar din primele zile ale existenţei sale, pentru ca noi să avem un răspuns dat prin inspiraţie divină faţă de aceste principii care urmau să fie dezvoltate în sisteme organizate, sisteme care cer supunerea copiilor lui Dumnezeu, având pretenţia de a fi Biserica lui Dumnezeu şi singura slujbă recunoscută de Dumnezeu. În această epistolă putem vedea clar care este sursa directă a adevăratei slujiri potrivit evangheliei pe care Pavel o predica naţiunilor; vedem clar imposibilitatea de a uni legea cu evanghelia, de a pune împreună supunerea faţă de porunci şi deosebirea făcută între zile cu libertatea cerească şi sfântă la care am fost aduşi prin Hristosul înviat, altfel spus, imposibilitatea de a asocia religia cărnii cu cea a Duhului.
Capitolul 1
O evanghelie diferită, care nu este evanghelia lui Hristos
Chiar de la început, apostolul declară independenţa slujbei sale faţă de orice om, arătând adevărata sursă de unde primise slujba chiar fără intervenţia vreunui instrument intermediar. Şi, pentru a arăta că galatenii abandonau credinţa comună a sfinţilor, el a adăugat: „şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine“ (versetul 1). De asemenea, chiar de la începutul prezentării subiectului, apostolul declară că doctrina introdusă de iudaizanţi printre galateni era o evanghelie diferită (de fapt ceva care nu era evanghelie), altceva decât evanghelia lui Hristos.
Sursa şi autoritatea misiunii lui Pavel
Pavel începe deci prin a declara că nu era apostol din partea oamenilor, nici prin oameni. El nu venea din partea oamenilor, ca şi când oamenii l-ar fi trimis, iar misiunea nu-i fusese încredinţată de vreun om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi. Prin Isus Hristos, pe când Pavel era pe drumul spre Damasc, şi prin Tatăl, aş spune, atunci când Duhul Sfânt a spus: „puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul“ (Fapte 13:2 ). Apostolul le-a vorbit în felul acesta pentru a le demonstra că slujba lui avea ca origine sursa primordială a oricărei autorităţi legitime*.
* Cei care sunt ceea ce se numeşte cler primesc cu plăcere expresia „nu de la oameni“, dar nu vor să admită expresia „nici prin om“, pentru că aceasta loveşte la rădăcina existenţei lor ca atare. Ei se laudă că sunt urmaşii unui om şi, un fapt remarcabil, pretind a fi nu urmaşii lui Pavel, adevăratul slujitor al Adunării, ci ai lui Petru, apostolul celor circumcişi. Petru nu a fost deloc apostol al naţiunilor şi, din câte ştim, el nu a mers niciodată la ele.
Izbăvirea din acest veac rău
Ca de obicei, el le transmite adunărilor pace din partea lui Dumnezeu privit ca Tată şi din partea Domnului Isus ca Domn, dar adaugă aici la Numele Domnului Isus şi ceea ce ţine de caracterul evangheliei pe care galatenii îl pierduseră din vedere, anume faptul că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum“ (versetul 4). Omul firesc cu păcatele lui aparţine acestui veac rău, iar galatenii voiau să se întoarcă la acest veac rău sub pretextul unei dreptăţi în temeiul legii. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre pentru a ne scoate de acolo, pentru că lumea este judecată. Omul privit în carne aparţine acestei lumi, iar îndreptăţirea potrivit legii are de-a face cu oamenii aflaţi în carne, pentru că cerinţele legii sunt valabile pentru omul în carne, iar carnea aparţine acestei lumi, deci îndreptăţirea pe care omul doreşte s-o aibă în carne este orientată după principiile începătoare ale lumii. Îndreptăţirea prin lege, omul în carne şi lumea merg împreună. Hristos însă, văzând că suntem păcătoşi şi că nu avem nicio îndreptăţire, S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, pentru a ne salva din această lume condamnată, în care oamenii caută să fie îndreptăţiţi prin carnea ce nu poate împlini niciodată cerinţele legii. Această eliberare este după voia lui Dumnezeu Tatăl. El doreşte să aibă un popor ceresc, răscumpărat potrivit cu iubirea care ne aşază în cer, alături de El, care să aibă o viaţă în care lucrează Duhul Sfânt pentru a ne face să ne bucurăm de această poziţie binecuvântată şi să umblăm în libertatea şi sfinţenia pe care Dumnezeu ne-o dă în această nouă creaţie, al cărei Cap şi slavă este Isus Însuşi, Cel înviat şi glorificat.
Pervertirea adevăratei evanghelii; orice adăugare nu poate decât să o altereze
Apostolul trece direct la subiect, fără introducere, pentru că sufletul îi era plin şi starea galatenilor, care abandonaseră evanghelia în aspectele ei de bază, a făcut ca inima lui apăsată să izbucnească în indignare. Cum a fost posibil ca galatenii să-L abandoneze aşa de repede pe Acela care îi chemase potrivit cu puterea harului în Hristos şi să îmbrăţişeze o evanghelie diferită? Prin chemarea lui Dumnezeu, ei aveau parte de libertatea glorioasă şi de mântuirea care îşi are împlinirea deplină în cer, iar prin răscumpărarea pe care Hristos o împlinise şi prin harul Lui, ei se bucurau de fericirea cerească, creştină. Şi, după acestea, ei se îndreptau spre o mărturie cu totul diferită, care nu era deloc o altă evanghelie, nu era o altă veste cu adevărat bună! Ea nu făcea altceva decât să tulbure sufletele, stricând adevărata evanghelie. Repetând pentru a accentua importanţa acestui aspect, apostolul a spus: „chiar dacă noi sau un înger din cer va vesti altă evanghelie decât evanghelia pe care v-am vestit-o eu, să fie anatema“ (versetul 8). Trebuie remarcat că apostolul nu doreşte să fie adăugat nimic la ceea ce predicase el.
Creştinii iudaizanţi nu Îl negau în mod deschis pe Hristos, ci doreau să adauge circumcizia la Hristos. Dar evanghelia pe care o predicase apostolul este evanghelia completă, la care nu se mai poate adăuga nimic fără a o altera, fără a spune astfel că nu este perfectă. Orice adaus la ea este de altă natură şi o strică, pentru că descoperirea în totul cerească, de la Dumnezeu, este ceea ce le predicase Pavel. Prin învăţăturile lui, apostolul completase cercul învăţăturii de la Dumnezeu, iar orice adăugire la acestea înseamnă o negare a perfecţiunii, o schimbare a caracterului, o corupere a acestei învăţături. Apostolul nu vorbeşte despre o învăţătură opusă evangheliei, ci de lucrurile care nu sunt cuprinse în evanghelia pe care o predicase el. De asemenea, el spune că nu poate exista o altă evanghelie, ci că ceea ce predicaseră ceilalţi era ceva diferit, şi că nu există veste bună în afară de ceea ce predicase el. Orice altă învăţătură nu era altceva decât o corupere a adevăratei veşti bune, corupere prin care sufletele erau tulburate. Astfel, din iubire pentru sufletele lor, apostolul îi anatemiza pe cei care îi deturnau pe galateni de la adevărul perfect pe care îl vestise el, de la evanghelia lui Dumnezeu Însuşi. Orice altceva era de la Satan. Dacă Pavel însuşi ar veni cu altceva decât cu evanghelia pe care o predicase până atunci, atunci să fie şi el anatema! Evanghelia curată şi completă fusese vestită deja şi, în Numele lui Dumnezeu, îşi revendica drepturile faţă de tot ceea ce pretinde să i se asocieze. Căuta Pavel să-i satisfacă pe oameni prin evanghelia lui? Sau căuta el să placă oamenilor? Nici una, nici alta, pentru că, dacă ar fi făcut ceva din acestea, ar fi încetat să fie slujitorul lui Hristos.
Evanghelia lui Pavel nu era în conformitate cu omul, nici primită de la om
Apostolul prezintă istoricul slujbei sale şi abordează problema contribuţiei omului la această slujbă. Evanghelia lui nu era potrivit omului, pentru că nu o primise ca învăţătură de la un om, ci ceea ce avea el venea direct prin descoperirea pe care i-o făcuse Isus Hristos. Şi când Dumnezeu, care-l pusese deoparte din pântecele mamei sale şi îl chemase în har, a vrut să-L descopere pe Fiul Său în el, atunci descoperirea a avut toată puterea, şi apostolul nu s-a sfătuit cu nimeni. El nu a intrat în legătură cu ceilalţi apostoli, ci imediat a acţionat independent de ei, fiind învăţat direct de Dumnezeu. Abia după trei ani a mers la Ierusalim şi a făcut cunoştinţă cu Petru şi l-a văzut şi pe Iacov. Adunările din Iudeea nu-l cunoşteau la faţă, dar Îl glorificau pe Dumnezeu pentru harul pe care Pavel îl primise. Mai mult, Pavel nu a stat decât cincisprezece zile la Ierusalim, după care a mers în Siria şi în Cilicia.