comori.org
comori.org

Capitolul 4

F. B. Hole

În cel de-al treilea caz, acela al stăpânilor, gândul principal nu este acela al dragostei ci al dreptăţii. Orice stăpân creştin ar trebui să se întrebe permanent cu privire la slujitorii săi: „Ce este drept, ce este corect?”. Iar mai departe el trebuie să-şi amintească faptul că el însuşi este un slujitor al Stăpânului său din ceruri, un Stăpân care a stabilit principiul „cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”.

Aici sunt date şase instrucţiuni care, dacă sunt ascultate, vor contribui mult la a produce atmosfera cerească pe pământ. Certurile familiale şi certurile industriale ar ţine de domeniul trecutului! Însă esenţialul aici este că noi, credincioşii, ar trebui să anticipăm binecuvântarea mileniului, şi să îndeplinim voia lui Dumnezeu în relaţiile noastre, în timp ce aşteptăm ziua când voia lui Dumnezeu se va face pe pământ aşa cum este în cer.

Versetele 2-6 ne aduc înapoi la îndemnuri de un caracter mai general. Mai întâi cu privire la rugăciune, apoi cu privire la relaţiile celui credincios cu cei care nu sunt născuţi din nou.

Trebuie să ne rugăm şi nu doar atât, ci şi să stăruim în rugăciune, şi să urmărim desfăşurarea cârmuirii lui Dumnezeu ca să nu ratăm răspunsurile Sale la cererile noastre, nici să omitem să Îi adresăm mulţumirile noastre pentru harul pe care l-am primit. Mai mult, rugăciunile noastre nu trebuie să fie doar de natură personală sau chiar egoistă. Pavel i-a îndemnat pe coloseni să mijlocească pentru el, ca el să poată să facă cunoscut „taina lui Hristos” la care a făcut referire în epistolă. El a dorit ca ei să mijlocească pentru lucrarea lui Dumnezeu şi astfel să ia parte la lupta care se află în legătură cu această lucrare.

Noi astăzi suntem foarte, foarte slabi în această chestiune a rugăciunii. Viaţa modernă este organizată pe principiul vitezei şi al grabei, iar rugăciunea prea adesea nu mai are loc în acest timp aglomerat. Cât despre stăruinţă? Atunci când ne dorim cu ardoare un lucru, stăruim, însă de câte ori nu avem noi doar dorinţe superficiale! Uneori anumite chestiuni provoacă compasiunea noastră şi ne unim în rugăciune, însă totul se termină acolo! În curând uităm şi nu mai există stăruinţă.

În versetul 5 se vorbeşte despre cei nemântuiţi ca despre „cei de afară”. Există cei din interiorul sferei creştine şi cei din afara lui şi este foarte important ca noi să ne purtăm potrivit în relaţiile noastre cu cei din afară. Cu privire la ei, noi suntem aşezaţi pe o poziţie de a da mărturie. Mai întâi, atitudinea noastră generală faţă de ei trebuie să fie caracterizată de înţelepciune. În felul acesta putem să fim siguri că vom avea ocazii să dăm mărturie, pe care trebuie să le răscumpărăm prin faptul că folosim aceste ocazii, atunci când ele apar.

Totuşi, este un lucru să prinzi o ocazie, şi cu totul alt lucru să o foloseşti cel mai potrivit. Cuvintele care sunt rostite nepotrivit sunt adesea mai regretabile decât a nu rosti niciun cuvânt. Cuvintele noastre trebuie să fie întotdeauna în har. Nu trebuie să recurgem niciodată la remarci aspre, amare sau tăioase. Însă, pe de altă parte, cuvintele noastre, în timp ce sunt pline de har, nu trebuie să aibă drept scop doar a plăcea oamenilor. Ele trebuie să fie drese cu ceea ce reprezintă sarea – calitatea înţepătoare a adevărului. În Domnul nostru au fost găsite harul şi adevărul, iar acestea ar trebui să-i caracterizeze pe cei care sunt ai Săi şi să caracterizeze chiar şi cuvintele lor.

Standardul stabilit aici este unul foarte ridicat. Eşuăm foarte mult în a-l atinge. Cu toate acestea, să nu micşorăm însă standardul în mintea noastră. Să îl menţinem la înălţimea lui deplină, aşa cum a fost văzut în Hristos, şi să ne avântăm către el.

Odată cu versetul 7 începe mesajul de încheiere şi salutările. Ele reprezintă multe puncte de interes. Tihic, despre care apostolul scrie atât de călduros, era fără îndoială purtătorul acestei epistole către coloseni. Onisim, care este numit „credinciosul şi preaiubitul frate”, era sclavul fugar, cu privire la care este scrisă epistola către Filimon. Ce altceva decât harul lui Dumnezeu poate transforma un sclav dator şi fugar într-un frate în Hristos credincios şi preaiubit? Aşadar Tihic a dus epistola la coloseni, iar Onisim a dus epistola la Filimon, ei călătorind la Colose împreună. Filimon nu apare în capitolul nostru, binînţeles, deoarece vedem că exista o scrisoare special pentru el. Însă Arhip apare în ambele epistole.

La momentul scrierii, Pavel îi avea alături pe Aristarh, Marcu şi Iust. El putea să spună despre fiecare dintre ei în cuvinte frumoase că ei sunt lucrători pentru Împărăţie şi o mângâiere pentru sine însuşi. Este foarte încurajator să găsim vorbindu-se despre Marcu în felul acesta, de vreme ce scurta relatare despre el în Faptele Apostolilor nu promitea foarte mult. Ne arată cum cineva care a eşuat la începutul slujirii sale a fost în întregime restabilit pentru un folos deplin. Într-atât de mult încât el a devenit în cele din urmă scriitorul celei de-a doua Evanghelii, care Îl descrie pe Domnul în mod special ca pe Robul desăvârşit. Aceasta este o ilustrare a felului în care puterea lui Dumnezeu poate în cele din urmă să ne facă cei mai puternici chiar în lucrul în care am fost la început cei mai slabi.

Epafra era de asemenea cu Pavel, însă el era „dintre voi”, adică un colosean şi, deci, nu unul „din circumcizie”. Deşi era despărţit de concetăţenii săi, el avea o mare dorinţă pentru ei şi lucra cu zel pentru ei. Această lucrare era însoţită de rugăciune.

Vedeţi, rugăciunea înseamnă lucrare, sau poate fi lucrare. Epafra a dus rugăciunea până la punctul în care devenise o adevărată lucrare pentru el şi a continuat să lucreze, de vreme ce Pavel dă mărturie că aceasta era întotdeauna practica lui. Cuvântul tradus prin „luptând” înseamnă a se strădui din răsputeri. Epafra, deşi era departe de prietenii săi, era angajat într-o adevărată luptă a rugăciunii pentru ei, al cărei scop era ca ei să fie desăvârşiţi şi împliniţi în voia lui Dumnezeu.

Este un lucru minunat să ai o cunoaştere deplină a voii lui Dumnezeu, ceea ce dorea apostolul pentru coloseni în Coloseni 1:9 . Este un lucru şi mai minunat să fii desăvârşit şi împlinit în acea voie. A sta în acea voie implică faptul că noi suntem subiectul ei şi suntem caracterizaţi de ea, potrivit cu ceea ce se spune în Coloseni 1:10 . Este evident că dorinţele şi rugăciunile lui Epafra, pentru sfinţii din Colose şi din împrejurimi, erau în deplină armonie cu rugăciunile lui Pavel pentru ei.

În împrejurimile cetăţii Colose mai era şi Laodiceea. Este menţionată în Coloseni 2:1 , precum şi de trei ori în capitolul nostru. Chiar numele ei transmite o sonoritate tristă cu privire la ea, prin prisma a ceea ce are Domnul de spus în privinţa acestei adunări în Apocalipsa 3:14-22 . În ciuda rugăciunilor şi a luptei pentru ei pe care le făceau Pavel şi Epafra, în ciuda faptului că în mijlocul lor circulau epistolele apostolice, a căzut în cele mai joase adâncimi. „Epistola din Laodiceea” era fără îndoială o epistolă care chiar în acea vreme circula din adunare în adunare.

Această epistolă către coloseni şi laodiceeni prezintă exact adevărul la care, dacă laodiceenii ar fi luat aminte, i-ar fi păzit. Epistola ne prezintă gloria lui Hristos, Capul Adunării Lui. Îi îndeamnă să se „ţină strâns de Capul, care este Hristos”. Vai! Ei nu au luat aminte, iar mesajul care le este transmis din Patmos îi arată ca fiind extrem de satisfăcuţi de sine, iar Hristos, Capul lor, este complet afară, la uşă.

Noi nu suntem mai buni decât ei, în ceea ce priveşte carnea. Aşa că să primim în inimi avertismentul pe care ei ni-l oferă.

Să primim de asemenea ca fiind aplicabil şi la noi cuvântul de mustrare adresat lui Arhip. Ţi-a dat Domnul vreo slujbă? Atunci ia bine seama, s-o împlineşti, oricât de neînsemnată ar părea. Neîmplinirea ei înseamnă lenevie, care deschide de îndată uşa la declin şi dezastru spiritual. Nimic nu ne poate păzi, decât harul, care este şi cuvântul de încheiere al epistolei.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *