comori.org
comori.org

Capitolul 3

E. A. Bremicker

Versetul 1: Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspândească şi să fie glorificat Cuvântul Domnului, ca şi la voi.

Cuvintele „încolo, fraţilor“ introduc sfârşitul gândurilor lui Pavel. Nicidecum nu este un indiciu că ceea ce urmează de acum încolo ar fi mai puţin important. Fără îndoială, credincioşii din Tesalonic au fost profund impresionaţi să primească în felul acesta o imagine despre ceea ce simţea acest om al lui Dumnezeu. El se ştia strâns legat de prietenii lui din Tesalonic. El li se adresează din nou ca „fraţi“ şi se încredinţează pe sine şi pe însoţitorii lui rugăciunilor credincioşilor. Harul leagă inimile credincioşilor în Domnul Isus una de alta, aşa că noi nu numai ne iubim, ci noi şi exprimăm această dragoste prin aceea că ne rugăm unii pentru alţii.

Constatăm aici o relaţie reciprocă în privinţa rugăciunii. Pavel s-a rugat şi a mulţumit pentru credincioşii din Tesalonic, şi ei s-au rugat pentru el. Tot aşa este şi astăzi. Fiecare dintre noi are nevoie de rugăciunile fraţilor şi surorilor noastre pentru lucrarea pe care el a primit-o de la Domnul.

Niciun slujitor al Domnului nu este aşa de mare, ca să poată face lucrarea sa fără rugăciunile fraţilor şi ale surorilor. Nici Pavel nu a făcut excepţie în privinţa aceasta, şi el ştia aceasta foarte bine. El era un bărbat căruia i-au fost încredinţate cele mai înalte adevăruri, care avea o înţelegere profundă a tainelor lui Dumnezeu şi care lucra cu hărnicie şi devotament în lucrarea Domnului. Potrivit cu Galateni 1:1 , el nu a primit darul de apostol de la oameni, ci „prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl“. Potrivit cu Fapte 9:15 , el era un vas ales de Însuşi Dumnezeu spre mărturie, şi credincioşilor din Tesalonic le putea scrie că el „a fost aprobat de Dumnezeu ca să i se încredinţeze Evanghelia“ (1. Tesaloniceni 2:4 ). El a fost deci chemat de Dumnezeu şi dovedit de Dumnezeu ca fiind corespunzător. Avea el nevoie să roage pe fraţi şi pe surori să se roage pentru el? Da! Pavel trăia în puterea lui Dumnezeu, dar cu toate acestea simţea necesitatea să fie purtat în rugăciune - desigur, uneori rugăciuni slabe - de fraţii şi surorile lui în lucrare.

Ca şi în alte locuri (de exemplu în Efeseni 6:19 ; Romani 15:30-32 ; Coloseni 4:3 ), Pavel roagă pe fraţii şi surorile lui nu numai simplu să se roage, ci el spune şi pentru ce să se roage. Pe primul loc stătea lucrarea lui Dumnezeu. El vrea „să se răspândească şi să fie glorificat Cuvântul Domnului“. Este deci vorba de urgenţa vestirii Evangheliei. Cuvântul Domnului poate să progreseze numai atunci - aceasta înseamnă să se răspândească şi să fie primit - când noi însoţim lucrarea cu rugăciune.

Şi astăzi este o chestiune importantă să răspândim Evanghelia. Nu toţi au darul unui evanghelist, însă fiecare are misiunea să lupte în rugăciune împreună cu aceia care stau în primele rânduri şi vestesc Evanghelia. Noi nu ne îndoim de faptul că trăim în ultimele zile. De aceea vestirii Evangheliei îi revine o însemnătate centrală în viaţa noastră şi legat de aceasta rugăciunile. Individual şi în comun putem să ne rugăm pentru misionari, evanghelişti şi pentru alţi fraţi şi alte surori, care au pe inimă în mod deosebit vestirea veştii bune. Astfel de rugăciuni nu trebuie să se limiteze la rugăminţi „generale“, ci pot fi foarte concrete şi referitoare la persoane.

Cuvântul Domnului“ trebuie să se răspândească şi să fie preamărit. Să observăm că aici nu este numit „Cuvântul lui Dumnezeu“, ci „Cuvântul Domnului“. Această expresie, care în Vechiul Testament este folosită de mai mult de 200 de ori, se întâlneşte rar în Noul Testament. În Fapte 11:16 şi 20:35 se aminteşte prin aceasta de cuvintele pe care le-a rostit pe pământ Domnul Isus ca Om. În 1. Petru 1:25 se face referire la un loc din Vechiul Testament. În mod deosebit în cartea Faptele Apostolilor, Evanghelia este denumită „Cuvântul Domnului“ (capitolul 8:25; 13:48, 49; 15:35; 15:36; 16:32; 19:10). Şi în prima scrisoare este folosit în acest sens (1. Tesaloniceni 1:8 ), aşa că nu poate fi nicio îndoială că în versetul nostru trebuie să ne gândim în primul rând la Evanghelie. Prin aceasta, desigur, nicidecum nu este exclus că trebuie să ne rugăm şi pentru păstori şi învăţători.

Pentru cuvântul „a răspândi“ este folosit şi cuvântul „a alerga“. Deci, Cuvântul Domnului este comparat cu un concurent la alergări, care pe pistă are în vedere ţinta sa. Un tablou asemănător este folosit deja în Vechiul Testament, unde se spune despre Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Său aleargă foarte repede“ (Psalm 147:15). Este vorba de răspândirea mesajului. Cuvântul Domnului aleargă de regulă repede. Dar dacă este împiedicat în răspândirea Sa, atunci aceasta nu este din cauza Cuvântului, ci din cauza noastră, care trebuie să transmitem mai departe mesajul. „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat“ (2. Timotei 2:9 ). Obstacole pot să apară din cauza noastră. Noi putem opri Cuvântul în răspândirea Lui, noi putem chiar „să vorbim de rău“ Cuvântul (Tit 2:5 ), ceea ce este exact contrariul a ceea ce găsim aici.

Cuvântul trebuie nu numai să fie răspândit (să alerge), ci şi „glorificat“. Glorificat înseamnă şi „încununat“. Dacă Cuvântul Domnului Şi-a atins ţinta, adică dacă un om a ajuns la credinţă, atunci Cuvântul este „glorificat“ sau „încununat“. În acest sens citim de exemplu în Fapte 13:48 : „Naţiunile se bucurau şi glorificau Cuvântul Domnului; şi atâţia câţi erau rânduiţi la viaţă eternă au crezut.“ Acolo unde Cuvântul devine vizibil în gloria Sa, Dumnezeu este glorificat şi se vede ceva din frumuseţea Domnului Isus.

Remarca finală „ca şi la voi“ ne face să ne gândim la o acţiune care se repetă mereu. Se poate compara cu alergarea la ştafetă, unde ştafeta este mereu dată mai departe. În felul acesta, Cuvântul - ca o ştafetă - este primit şi dat mai departe şi poate „alerga“. La credincioşii din Tesalonic a fost aşa (a se compara cu 1. Tesaloniceni 1:6-10 ). Cuvântul Domnului a răsunat de la ei. Cum stau lucrurile la noi astăzi? Noi trăim în ţări în care avem libertatea să lăsăm Cuvântul Domnului să alerge. Obstacolele le creăm noi înşine.

Versetul 2: …şi să fim scăpaţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; deoarece nu toţi au credinţa.

Aici urmează partea a doua a dorinţei lui Pavel. Oameni răi şi nechibzuiţi au încercat atunci să aducă pagube mărturiei creştine, şi ei o fac şi astăzi. Atunci au fost în primul rând iudeii, care erau duşmanii cei mai înverşunaţi ai Evangheliei şi prin aceasta şi ai lui Pavel. El a avut mult de suferit din partea concetăţenilor lui. Credincioşii din Tesalonic au simţit împreună cu Pavel aceasta, când el a fost la ei. În prima sa scrisoare, el scrie despre aceasta (1. Tesaloniceni 2:15, 16 ). Apoi au venit tot mai mulţi împotrivitori chiar din creştinism. Şi astăzi, fără îndoială, cei mai mari duşmani ai Evangheliei trebuie căutaţi chiar în creştinătate. Sunt oameni, care sub masca de a fi creştini s-au strecurat, ca să facă lucrarea lor de distrugere. Punctul culminant al acestei evoluţii l-a descris Pavel detaliat în capitolul doi.

Nu este nicio îndoială că aceşti împotrivitori sunt oameni necredincioşi. Motivaţia este: „Deoarece nu toţi au credinţa“. S-ar mai putea spune: „Deoarece nu toţi sunt fideli“. Fidelitatea (credincioşia) şi credinţa sunt exprimate în limba greacă printr-un singur cuvânt. Dacă se traduce prin „credincioşie“, atunci rezultă un contrast remarcabil faţă de afirmaţia din versetul trei, unde citim că Domnul este credincios. Necredincioşia acestor oameni stă în opoziţie cu credincioşia Domnului. Ei se declară de partea creştinismului, dar nu sunt veritabili, nu sunt credincioşi. Dimpotrivă, ei luptă împotriva adevărului şi încearcă să împiedice pe alţii să primească adevărul. De aceea ei sunt numiţi „nechibzuiţi“ şi „răi“. Cuvântul nechibzuit arată ceea ce fac ei, cuvântul rău ne face să ne gândim la caracterul lor.

Pavel dorea să fie „scăpat“ (salvat) de aceştia. Aici avem un indiciu clar că salvarea nu are neapărat a face cu veşnicia. Salvarea înseamnă în sensul cel mai larg eliberarea dintr-un pericol. Aici este vorba de salvarea de care şi noi avem parte în viaţa zilnică şi nu are nimic a face cu veşnicia. Noul Testament ne arată salvarea sub un aspect al trecutului (noi am fost eliberaţi, de exemplu Coloseni 1:13 ), sub aspect al viitorului (noi vom fi salvaţi, de exemplu Filipeni 3:20 ), dar şi sub aspect de prezent (noi suntem salvaţi zilnic din pericolele care ne ameninţă, de exemplu Romani 5:10 ; Evrei 7:25 ). Despre acest ultim aspect este vorba aici.

Versetul 3: „Dar credincios este Domnul, care vă va întări şi vă va păzi de cel rău.“

Atenţia destinatarilor scrisorii este îndreptată din nou de la ceea ce ar putea să-i descurajeze spre Domnul şi credincioşia Sa. Noi suntem mai mult sau mai puţin obişnuiţi cu afirmaţia epistolei către Timotei, unde Pavel spune: „Dacă suntem necredincioşi, El rămâne credincios, pentru că nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi“ (2. Timotei 2:13 ). Aceasta nu vrea să spună că noi nu putem conta pe credincioşia Domnului faţă de noi, dacă noi suntem necredincioşi. Nu, El rămâne credincios în Sine Însuşi, deoarece El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi. Însă aici este un alt gând. Aici aducerea aminte de credincioşia Domnului trebuie să încurajeze şi să mângâie. Noi ne depărtăm de cei care sunt necredincioşi şi care vor să aducă pagubă lucrării Domnului, şi venim la Acela care este credincios, la Domnul nostru. În dragostea Lui, El rămâne totdeauna credincios faţă de noi, şi atunci când sunt oameni răi şi nechibzuiţi, care apar ca împotrivitori.

A întări“ este aceeaşi expresie ca şi în capitolul 2.17. În timp ce acolo era o rugăciune, aici vedem împlinirea ei. Ca El să ne întărească şi să ne păzească, ţine de credincioşia Domnului. Paza despre care este vorba aici este în strânsă legătură cu salvarea amintită în versetul anterior. Aici ea este adusă în legătură cu „cel rău“. Răul poate fi înţeles atât cu privire la persoane, cât şi la lucruri. Satan însuşi este cel rău (Efeseni 6:16 ), şi noi avem nevoie să fim păziţi de către un Domn credincios de acest duşman. Dar sunt şi oameni răi (a se compara de exemplu cu versetul 2), care ne fac rău şi de aceştia noi trebuie să fim păziţi. Desigur, este şi „răul“ în sensul cel mai general. Noi suntem de exemplu atenţionaţi: „fie-vă groază de rău“ (Romani 12:9 ). Şi aici avem nevoie de păzire, căci răul ne înconjoară ca aerul.

Pavel a avut experienţe cu ameninţarea venită de la cel rău. Dar el a cunoscut şi singurul izvor de ajutor, care i-a stat lui şi care ne stă şi nouă la dispoziţie: credincioşia Domnului său. Chiar dacă credincioşia noastră este mică, credincioşia Lui nu încetează niciodată. Chiar dacă oamenii din jur umblă indiferenţi încoace şi încolo sau luptă cu o ură fanatică împotriva Evangheliei, izvorul nostru de ajutor şi de putere rămâne nezguduit: credincioşia Domnului nostru. În Apocalipsa 19:11 , identificarea Lui cu credincioşia este aşa de pregnantă, încât Numele Lui este numit „Cel Credincios“.

În prima scrisoare, Pavel a amintit credincioşilor din Tesalonic de credincioşia lui Dumnezeu: „Credincios este cel care vă cheamă, care va şi face aceasta“ (1. Tesaloniceni 5:24 ). Aici, în a doua scrisoare, stă Domnul în prim-plan şi de aceea este un indiciu spre credincioşia Lui.

Versetul 4: „Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că faceţi şi veţi face ce vă poruncim.“

După ce în versetul anterior s-a vorbit despre credincioşia Domnului, vine acum un apel înnoit cu privire la responsabilitatea destinatarilor scrisorii. Felul Lui de a proceda cu noi nu înlătură niciodată responsabilitatea noastră. Partea Domnului este să ne păzească, şi El ne păzeşte, dar este şi partea responsabilităţii noastre de a asculta de El. Noi trebuie să învăţăm să diferenţiem aceste două laturi, fără însă să le despărţim una de alta.

Ascultarea de poruncile Domnului este şi pentru noi astăzi o problemă foarte actuală. Noi trăim într-un timp şi o societate în care ascultarea pare să devină tot mai mult un cuvânt străin. Pentru noi, aceasta trebuie să fie altfel. Ascultarea este o dovadă a dragostei noastre pentru Domnul. Prin aceasta, El nu pune o povară grea asupra noastră. Căci noi acum „am ascultat din inimă“ de dreptarul învăţăturii pe care am primit-o (Romani 6:17 ). Dumnezeu ne-a dat o natură care cu plăcere, adică din inimă, împlineşte poruncile Lui, aşa cum pentru Domnul Isus era o bucurie să facă voia Dumnezeului Său (Psalm 40:8). El Însuşi spune: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară“ (Matei 11:30 ). Un autor spunea: „Ascultarea de Hristos este legea libertăţii.“ (Kelly, W., 1st and 2nd Thessalonians)

În ascultarea de El este şi pentru noi - în responsabilitatea noastră - taina păzirii noastre şi a păcii noastre.

Ne vom întreba probabil la ce porunci se referă concret Pavel aici. În prima scrisoare a vorbit despre porunci pe care el li le-a dat prin Domnul Isus în prima sa vizită în Tesalonic (capitolul 4.2). Deci nu erau porunci abuzive din partea lui, ci el le-a dat prin Domnul Isus. În 1. Tesaloniceni 4:11 , el vorbeşte încă o dată despre porunci şi concretizează la ce se referă. Ei ar trebui să-şi vadă de treburi şi să lucreze cu mâinile proprii, şi anume cu scopul de a se purta cuviincios faţă de cei de afară. Comportarea lor trebuia să fie în concordanţă cu mărturia lor.

Dacă aceste două locuri le punem în legătură cu versetul nostru şi cu versetul 6, atunci nu vom greşi dacă vom presupune că Pavel se referă la ceea ce el tratează începând cu versetul 6, şi anume credincioşia în lucrul zilnic. El îi pregăteşte pentru un punct important, şi el o face prezentând mai întâi credincioşia Domnului şi apoi apelează la credincioşia lor proprie.

Felul în care el apelează la responsabilitatea lor este foarte plăcut: „Cu privire la voi, avem încredere în Domnul.“ Încrederea lui nu se baza pe firea pământească (carne), ci pe Domnul. Tot binele lucrat în credincios vine de la Domnul, şi nu de la el însuşi. Pavel putea să vorbească despre această încredere chiar şi faţă de credincioşii din Galatia: „Eu, cu privire la voi, am în Domnul încrederea că nu gândiţi altfel“ (Galateni 5:10 ). Cineva s-a exprimat în felul următor: „Pare să fie clar că expresia «cu privire la voi, avem încredere în Domnul» nu se referă la o anumită stabilitate naturală în caracter, ci la legătura noastră cu Domnul, izvorul suficient al puterii pentru tot poporul Său.“ (Hogg / Vine, The Epistles to the Thessalonians)

Rămâne pentru noi întrebarea practică, dacă şi noi în convieţuirea noastră ca fraţi şi surori avem această încredere în Domnul unii faţă de alţii, sau relaţiile noastre sunt caracterizate de neîncredere.

Versetul 5:Şi Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos.

Iarăşi credincioşii din Tesalonic sunt călăuziţi spre Domnul şi spre lucrarea Lui, şi din nou este vorba de inimile noastre (a se compara cu capitolul 2.17). Dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea lui Hristos nu le cuprindem cu mintea noastră sau cu aptitudinile noastre, ci numai cu inima. Dacă inima bate pentru El, atunci El poate să ne arate dragostea lui Dumnezeu şi propria Lui răbdare. „A îndrepta“ înseamnă şi a netezi, adică a da la o parte toate obstacolele din cale. Tot ce în viaţa noastră practică ar putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu şi de răbdarea lui Hristos trebuie dat la o parte prin Domnul.

Este o realitate că noi suntem iubiţi de Dumnezeu, Tatăl nostru (2.16), dar alta este ca în viaţa noastră zilnică inimile noastre să fie îndreptate spre dragostea lui Dumnezeu. Iuda scrie: „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu“ (Iuda 21 ). Aceasta ne face să ne gândim la responsabilitatea noastră. Dar aici nu este partea noastră, ci partea Domnului. El vrea să ne îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu. Putem să întrebuinţăm această afirmaţie în trei direcţii. Ea poate însemna în primul rând, ca dragostea credincioşilor faţă de Dumnezeu să se mărească. În al doilea rând ne putem gândi, ca noi să ne iubim unii pe alţii după măsura dragostei lui Dumnezeu pentru noi, şi în al treilea rând gândurile noastre sunt îndreptate, ca noi să cunoaştem mai bine dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Contextul pare să clarifice că Pavel s-a gândit probabil la al treilea aspect, cu toate că celelalte sunt de nedespărţit de acesta.

Dacă avem un simţământ profund al dragostei lui Dumnezeu pentru noi, atunci urmarea va fi că noi Îl iubim mai mult şi de asemenea şi pe aceia care sunt născuţi din El. Aici nu este vorba atât de mult de dragostea lui Dumnezeu care a fost turnată în inimile noastre (Romani 5:5 ), ci noi suntem îndreptaţi spre Dumnezeu Însuşi, care este un Dumnezeu al dragostei. Noi avem nevoie să fim mereu consolidaţi în faptul că Dumnezeul nostru este dragoste. Această dragoste nu ne părăseşte niciodată. Dragostea a venit de la Dumnezeu în inimile noastre, dar inimile noastre sunt totodată îndreptate mereu prin dragoste spre El şi atrase spre El. Dumnezeu este de partea noastră. Dragostea Lui ne protejează, aşa că nimeni şi nimic nu ne poate produce pagubă.

Şi răbdarea lui Hristos poate conduce spre trei gânduri diferite. Ea ar putea în primul rând să însemne, ca noi să aşteptăm cu răbdare pe Hristos, care revine să ne ia la Sine. În al doilea rând poate fi un indiciu, să avem răbdare în încercările şi necazurile noastre, aşa cum Hristos a răbdat atunci când El a fost ca Om aici pe pământ. În al treilea rând, răbdarea lui Hristos ne face să ne gândim că Hristos aşteaptă acum în cer cu răbdare, ca să ia la Sine pe mireasa Sa şi după aceea să întemeieze pe pământ Împărăţia Sa. Şi aici din context pare ca al treilea aspect să fie cel corect. Epistola către Evrei ne spune categoric, că Hristos aşteaptă acum „ca vrăjmaşii Lui să-i fie făcuţi aşternut al picioarelor“ (Evrei 10:13 ).

Credincioşii din Tesalonic au pierdut din vedere nădejdea, chiar dacă răbdarea era prezentă (1.4). Dar această răbdare nu era răbdarea lui Hristos. Răbdarea lui Hristos nu este simpla putere de a rezista în situaţii grele şi de a le suporta. Desigur, acest gând nu se poate respinge în totalitate, dar în cer nu mai sunt situaţii grele. Şi totuşi, se vorbeşte despre „răbdarea lui Hristos“. În scrisoarea deschisă adresată bisericii din Filadelfia, Domnul aminteşte chiar „cuvântul răbdării Mele“ (Apocalipsa 3:10 ). Hristos rabdă în cer, şi aceasta fără ca acolo să fie situaţii grele sau prigoane. Răbdarea Lui este, că El aşteaptă de aproape 2000 de ani până va veni momentul venirii Sale, ca să ia mireasa Sa acasă şi apoi să primească drepturile Sale pe acest pământ, care cândva L-a lepădat. Răbdarea Lui este dorinţa fierbinte după ziua nunţii şi a Împărăţiei.

Aşteptăm noi aşa pe Hristos, unirea cu Mirele nostru? Nu sunt deseori diversele situaţii grele cele care trezesc şi întăresc dorul şi râvna după El? Desigur, aceasta nu este greşit în sine însuşi, dar motivul suprem pentru a-L aştepta nu trebuie să constea în împrejurări, ci în dragostea pentru El. Această răbdare trebuie să ne caracterizeze, aceasta înseamnă că noi trebuie să fim conştienţi în fiecare moment al vieţii noastre că El va reveni curând. Hristos nu întrerupe dorul Său nicio clipă, şi nici noi nu trebuie s-o facem.

Putem din acest verset să facem uşor o legătură cu afirmaţia din prima scrisoare, unde credincioşilor din Tesalonic li se dă mărturia că ei slujeau lui Dumnezeu şi aşteptau pe Fiul Său din ceruri (1. Tesaloniceni 1:9, 10 ). Aici lor li se aminteşte din nou de Dumnezeu şi de Fiul Său. Gândul la dragostea lui Dumnezeu şi gândul la Împărăţia Sa ar fi trebuit să-i motiveze pe ei şi de asemenea pe noi să-i slujim mai departe, să-L aşteptăm intens şi cu aceeaşi răbdare să vină din ceruri.

Versetul 6: „În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă feriţi de oricare frate care umblă în neorânduială şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi.

La sfârşitul scrisorii se vorbeşte despre comportarea greşită a unor fraţi din Tesalonic, care trăiau în neorânduială. Nu erau numai pericole venite din exterior prin învăţătură falsă, ci erau pericole şi din interior. Este foarte probabil ca între cele două probleme să fi existat o legătură, căci învăţătura falsă este totdeauna urmată de un stil de viaţă fals.

Tocmai cele două scrisori adresate credincioşilor din Tesalonic arată foarte clar legătura dintre învăţătura cu privire la venirea Domnului şi umblarea noastră practică. De aceea este şi pentru noi aşa de important să înţelegem corect gândul referitor la venirea Domnului. Nicidecum nu este o „discuţie teologică“, ci are direct a face cu practica vieţii. Amănuntele, cu care Pavel tratează problemele ivite, arată ce importanţă acordă el problemei legate de umblarea în neorânduială. Tratarea acestei teme ocupă un spaţiu important în toată scrisoarea şi de aceea nu trebuie desconsiderată nici de noi.

Pavel li se adresează din nou ca fraţi, dar are o poruncă pentru ei (ca şi în versetul 4). El se referă din nou la învăţăturile pe care le-a dat cu altă ocazie credincioşilor din Tesalonic. Deci, problema nu le era complet necunoscută. Ei au fost solicitaţi şi în prima scrisoare să mustre pe cei care trăiesc în neorânduială (1. Tesaloniceni 5:14 ). Cu această ocazie, Pavel nu se referă la autoritatea lui apostolică, pe care fără îndoială o avea (a se compara de exemplu cu Filimon 8 ), ci el se referă la autoritatea supremă, la autoritatea Domnului. El spune: „în Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Numirea completă a Numelui Său ne face să ne gândim că El este autoritatea cea mai mare care există. Din acest motiv, fără îndoială, îndemnul de aici este mult mai important decât cel din prima scrisoare. Ei nu au ascultat de îndemnul de a mustra pe cei care trăiesc în neorânduială, aşa că Pavel trebuie acum să vorbească despre disciplinare, căci ferirea de ei este o formă de disciplinare. Din aceasta deducem pentru noi principiul important că orice disciplinare trebuie să fie precedată de corectare, îndemn şi atenţionare. Noi trebuie să ne ostenim în dragoste, înainte de a disciplina.

Din modul în care Pavel pune în discuţie tema, referindu-se la autoritatea Domnului Isus Însuşi, putem să tragem concluzia că neorânduiala la unii fraţi şi unele surori nu a fost numai urmarea unei euforii în legătură cu venirea Domnului. În prima scrisoare s-ar putea să fie aşa, dar aici este o comportare generală greşită, a cărei cauză era în învăţătura conştient falsă adusă de ademenitori. Desigur, trebuie să ţinem seama de situaţia dificilă a credincioşilor din Tesalonic, în care ei se aflau. Cu toate acestea comportarea unora nu era în ordine şi de aceea Pavel trebuia să-i înveţe pe ceilalţi cum trebuie să se comporte.

Rămân de clarificat cele două întrebări: ce este umblarea în neorânduială şi ce înseamnă să se ferească.

În primul rând trebuie amintit, că apostolul Pavel nu vorbeşte aici despre unul „rău“, aşa cum face în 1. Corinteni 5:13 . Aceasta este important de reţinut pentru interpretarea corectă a versetelor care urmează. Aici nu avem a face cu întrebarea referitoare la excluderea de la părtăşia de la Masa Domnului. Cuvântul grecesc pentru „neorânduială“, care este folosit numai în cele două scrisori adresate credincioşilor din Tesalonic, este preluat din limbajul militar şi iniţial însemna că cineva nu mărşăluia în cadenţă. Este deci o comportare care nu corespunde cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Numai gândurile Lui pot fi liniile călăuzitoare şi norma de conduită pentru umblarea noastră.

Desigur, credincioşii sunt în sine foarte diferiţi şi această diferenţă poate să devină vizibilă, însă noi toţi trăim conform cu aceleaşi principii - şi aceasta trebuie să se vadă. Etalonul este deci ordinea biblică. Ordinea poate fi marcată de tradiţii şi de concepţii culturale. În sine, aceasta nu trebuie neapărat să fie greşit, dar decisivă este orientarea după ordinea dumnezeiască. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii (1. Corinteni 14:33 ). Concret aici este vorba de ascultarea de Cuvântul Său. Întrebarea este, cum transpunem noi învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa noastră.

O umblare în neorânduială condiţionează neregularităţi în comportarea noastră. Ea poate să aibă înfăţişări foarte diferite, dar atenţionarea lui Pavel aici include faptul că neorânduiala credincioşilor din Tesalonic a devenit vizibilă în afară şi probabil a provocat chiar poticnire la oamenii lumii şi prin aceasta a adus pagubă mărturiei. Versetele următoare (în mod deosebit versetul 10) ne arată ce înseamnă în locul acesta o umblare în neorânduială, şi anume, unii dintre credincioşii din Tesalonic nu mai voiau să lucreze, ci trăiau pe cheltuiala altora. Despre astfel de fraţi şi surori este foarte concret vorba aici.

Solicitarea adresată celorlalţi este să se ferească (să se retragă) de cei care umblă în felul acesta. Cuvântul grecesc pentru a se feri s-a folosit iniţial pentru descrierea facerii sul a pânzelor unei corăbii. Înseamnă foarte clar să te distanţezi de aceia care duc un stil de viaţă în neorânduială, şi să nu faci niciun lucru împreună cu ei. În epistola către Romani 16:17 suntem îndemnaţi să ne depărtăm de aceia care provocă scindări şi tulburări. Expresia „să te fereşti“ este mai uşoară decât expresia „să te depărtezi“, este însă orientată în direcţie asemănătoare. Se pune întrebarea dacă „a se feri“ merge atât de departe ca în versetul 14, unde citim „să nu ai niciun fel de legături“.

Este posibil ca în versetul 14 să avem o altă treaptă de disciplinare. În orice caz, este clar că „a se feri“ nu înseamnă că persoana respectivă trebuie exclusă de la părtăşia privilegiilor credincioşilor. Ea nu înseamnă nici să nu primeşti pe cineva în casă şi să nu-l saluţi, ca în 2. Ioan 10 . În epistola a doua a lui Ioan este vorba în primul rând de oameni necredincioşi, şi în al doilea rând de învăţături străine. Aici este vorba de credincioşi - respectivul este numit categoric frate - şi de umblarea în neorânduială, şi nu de învăţături greşite. În niciun caz, noi nu vrem să mergem mai departe decât Cuvântul lui Dumnezeu. În orice caz, este vorba de a te distanţa de comportarea greşită a fratelui. Respectivului trebuie să i se spună foarte clar că ceilalţi nu sunt de acord cu comportarea lui şi nu vor să meargă cu el pe acest drum greşit.

Versetul 7:Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am umblat în neorânduială între voi.

Voi înşivă ştiţi“ se referă la o cunoaştere însuşită prin observare. Credincioşii din Tesalonic au avut ocazia să observe pe Pavel şi însoţitorii lui şi au văzut la ei ce trebuiau să facă şi ei. Misionarii nu au trăit în neorânduială, ci, dimpotrivă, ei au fost un model pe care credincioşii din Tesalonic puteau să-l urmeze. În afară de aceasta, solicitarea din versetul nostru nu este o simplă recomandare, ci cuvântul „trebuie“ arată o necesitate necondiţionată, o obligaţie vitală.

Să ne urmaţi“ înseamnă „să lucraţi, să acţionaţi în acelaşi fel“. Pavel nu prezintă aici o colecţie mare de norme cu tot felul de porunci şi interdicţii posibile, ci el se prezintă pe sine însuşi ca model pentru credincioşii din Tesalonic. Şi în prima scrisoare - într-un alt context - el a vorbit despre faptul că ei au devenit imitatorii lui şi prin aceasta şi imitatori ai Domnului (1. Tesaloniceni 1:6 ). Deci, el le-a dat o învăţătură intuitivă, practică. Cine îl imita pe el, acela imita pe unul care Îl urma pe Hristos. În acest sens, el a scris credincioşilor din Corint: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“ (1. Corinteni 11:1 ). În mod deosebit, în capitolul al doilea al primei sale scrisori, el descrie cum s-a comportat el în mijlocul credincioşilor din Tesalonic şi cum această comportare putea să fie model. Nu, comportarea lui nu era în neorânduială, ci, dimpotrivă, era în concordanţă cu învăţăturile pe care el li le-a prezentat. Cine poate spune aceasta despre sine?

Versetul 8: ...nici n-am mâncat pâine de la cineva fără plată, ci în trudă şi osteneală, lucrând noapte şi zi, ca să nu împovărăm pe cineva dintre voi.

Pavel şi conlucrătorii lui nu doreau să primească nimic gratis. Dimpotrivă, apostolul s-a străduit să vestească gratis, fără plată, Evanghelia (2. Corinteni 11:7 ). El se temea că dacă ar fi avut o altă comportare, aceasta ar fi constituit un obstacol în calea mesajului (1. Corinteni 9:12 ). El voia să evite cu orice preţ aceasta. Din acest motiv, el şi-a câştigat existenţa prin muncă. El a învăţat meşteşugul facerii corturilor (Fapte 18:3 ) şi l-a şi practicat, ca să poată vesti gratis Evanghelia. Că această activitate era o activitate „în trudă şi osteneală“, putem înţelege foarte bine, căci lucrarea lui de bază consta în lucrarea Domnului. „Lucrul“ amintit aici era deci activitatea lui pentru a putea mânca propria pâine, deci să-şi câştige existenţa. El aminteşte, ca şi în prima scrisoare (1. Tesaloniceni 2:9 ), „noaptea şi ziua“. Probabil, noaptea era mai potrivită pentru acest fel de lucru, deoarece în timpul zilei el vestea Evanghelia şi lucra printre credincioşi.

Pavel s-a comportat aşa nu numai faţă de credincioşii din Tesalonic. Când şi-a luat rămas bun de la bătrânii adunării din Efes, îl auzim spunând cuvintele: „N-am poftit argint, nici aur, nici îmbrăcăminte de la nimeni. Voi înşivă cunoaşteţi că aceste mâini au slujit trebuinţelor mele şi celor care erau cu mine. În toate v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să-i ajutăm pe cei slabi şi să ne amintim de cuvintele Domnului Isus, că El Însuşi a spus: «Este mai ferice să dai, decât să primeşti»“ (Fapte 20:33-35 ). Pavel voia mai bine să lucreze „în trudă şi osteneală“, decât să „împovăreze“ pe fraţii şi surorile lui.

Versetul 9: „nu că nu aveam dreptul, dar ca să ne dăm pe noi înşine model vouă, spre a ne imita.

Pavel vedea un anumit pericol, dacă s-ar fi folosit de ajutorul financiar al fraţilor şi surorilor pentru întreţinerea vieţii lui. El nu voia să facă aceasta, cu toate că ar fi avut dreptul justificat pentru aceasta. De unde avea el acest drept? El se putea referi la cuvintele Domnului, că un lucrător este vrednic de hrana lui (Matei 10:10 ; Luca 10:7 ; a se compara şi cu 1. Timotei 5:17, 18 ). Şi în 1. Corinteni 9:4 , el pune întrebarea: „Nu avem dreptul să mâncăm şi să bem?“ Şi mai târziu în acelaşi capitol, el spune: „Tot aşa a rânduit Domnul celor care vestesc Evanghelia: să trăiască din Evanghelie“, dar el adaugă imediat: „Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea“ (1. Corinteni 9:14, 15 ). Această comportare a făcut ca nimeni să nu poată să-i reproşeze ceva. Mâinile lui erau curate, motivele lui sincere. Totodată, el voia să fie un model pentru alţii - şi aceasta stă aici în prim-plan. El vedea pericolul că unii dintre credincioşii din Tesalonic nu mai voiau să lucreze şi el putea să se prezinte ca model.

Dacă aplicăm acest gând în timpul nostru, atunci este în deplină concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu când fraţii care lucrează „tot timpul“ în lucrarea Domnului trăiesc din ajutorul financiar al fraţilor şi surorilor în mijlocul cărora ei lucrează. Dumnezeu a vrut aşa, da, chiar a rânduit. Hotărârea unui frate de a lucra în felul acesta nu este o hotărâre uşoară, şi de ea sunt legate şi pericole. Desigur, un astfel de pas se poate face numai în urma unor exerciţii de inimă sincere înaintea Domnului şi în încredere în El.

Însă niciodată nu trebuie să se nască gândul că numai fraţii care au renunţat la lucrarea lor pământească lucrează în lucrarea Domnului. Nu, în primul rând ar trebui ca noi toţi „să prisosim întotdeauna în lucrarea Domnului“ (1. Corinteni 15:58 ), şi în al doilea rând sunt mulţi fraţi care dedică o mare parte a timpului lor lucrării pentru Domnul, dar care în acelaşi timp îngrijesc de propria lor întreţinere. Niciunde în Noul Testament nu găsim un indiciu pentru „o societate cu două grupe“ de fraţi, cei care sunt „tot timpul“ în lucrarea Domnului şi alţii care sunt numai „jumătate“ din timpul lor în lucrarea Domnului. Sau vrea cineva să spună că Pavel nu ar fi fost „tot timpul“ sau „în totul“ în lucrarea Domnului?

Pavel voia să fie un model, el voia să se comporte în aşa fel, încât alţii să poată face ca el. El nu a acţionat după motto-ul: „Fă ce spun eu“, ci: „Fă ce fac eu“. Fără îndoială, numai Domnul Isus este Modelul desăvârşit. La modelele omeneşti vom constata nu numai lumină, ci şi umbre. Niciun om nu poate fi model în toate, ci întotdeauna numai în anumite domenii, chiar dacă apostolul Pavel se asemăna foarte mult cu Domnul său. Desăvârşire găsim numai la Acela care putea spune: „Învăţaţi de la Mine“ şi „urmează-Mă“.

Într-adevăr, Dumnezeu ne arată în Noul Testament şi modele omeneşti, şi El face aceasta pentru a ne da curaj. În acest sens, de exemplu, apostolul Pavel este un model, dacă este vorba să se prezinte toată mărimea îndurării lui Dumnezeu (1. Timotei 1:16 ). El se prezintă ca model credincioşilor din Filipi, când este vorba să urmezi pe Domnul Isus suportând toate consecinţele (Filipeni 3:17 ). Dar şi alţi fraţi şi alte surori ne sunt prezentate ca model, de exemplu credincioşii din Tesalonic (1. Tesaloniceni 1:6, 7 ) în mărturia lor faţă de lume sau prorocii Vechiului Testament în suferinţele şi răbdarea lor (Iacov 5:10 ).

Dar Dumnezeu nu ne arată numai modele, pe care noi le putem imita. El ne îndeamnă în trei locuri din Noul Testament să preluăm noi înşine funcţia de model. Fraţii bătrâni sunt îndemnaţi să fie modele pentru turmă (1. Petru 5:3 ), aşa cum au fost Pavel şi Petru. Lui Tit i se aminteşte să se prezinte ca model de fapte bune (Tit 2:7 ) şi Timotei trebuia să fie un model pentru credincioşi „în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“ (1. Timotei 4:12 ).

Versetul 10:Căci atunci când eram la voi, vă porunceam: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.»

Aici Pavel ajunge să vorbească despre nucleul propriu-zis al neorânduielii. Erau unii între credincioşii din Tesalonic care refuzau să lucreze. Şi apostolul le aminteşte de un principiu foarte simplu şi totuşi important: cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Este ca o ecuaţie dumnezeiască: lipsa de voinţă de a lucra = lipsă de mâncare. Motivele pentru o astfel de concepţie la unii credincioşi din Tesalonic nu sunt cunoscute exact. Se poate presupune că ar fi fost prima euforie cu privire la revenirea apropiată a Domnului, care a făcut pe unii să renunţe la a lucra.

Un alt motiv ar fi putut fi că era rezultatul unei învăţături greşite. În privinţa aceasta trebuie să ne gândim că Pavel merge aici înapoi la începuturile primare, la timpul când misionarii au fost în Tesalonic. El le aminteşte că el i-a învăţat deja atunci acest principiu important. Deci, ei aveau nu numai modelul lui, ci ei aveau şi o poruncă clară în această chestiune. S-au arătat deja atunci primele semne ale unei astfel de concepţii? Sau apostolul a rostit preventiv porunca? Nu ştim exact. Cert este că această atitudine de a nu lucra se regăseşte mereu în istoria Bisericii. O astfel de concepţie este deseori justificată cu argumentul că oamenii sfinţi nu trebuie să lucreze pentru pâinea lor zilnică. Oamenii sfinţi au alte misiuni. Drept urmare, ei lasă pe alţii să lucreze pentru ei.

O astfel de atitudine nu corespunde niciodată gândurilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu este un lucru neînsemnat să ne spună ceva despre întrebările referitoare la lucrul zilnic şi să ne dea indicaţii clare. Nimeni nu este prea sfânt, ca să lucreze. Sarcinile noastre în profesia noastră, la şcoală sau acasă le îndeplinim în dăruire pentru Domnul nostru; şi noi le îndeplinim cu hărnicie. Din aceasta rezultă că noi de fapt ar trebui să ne îndeplinim mai conştiincioşi lucrul nostru zilnic, decât o fac semenii noştri necredincioşi.

Cine este deplin conştient de poziţia lui înaintea lui Dumnezeu, acela va lucra cu tot mai multă dăruire, fie că este vorba de profesie sau de lucrarea Domnului. Pavel scrie credincioşilor din Colose: „Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl“ (Coloseni 3:17 ). Noi putem să facem lucrarea noastră aşa ca şi cum am face-o pentru Domnul nostru, ca şi cum El ar fi Stăpânul. Desigur, noi ne preocupăm cu lucrurile materiale nu din pricina lor - lucrarea noastră nu trebuie să fie un scop în sine şi toate celelalte să treacă pe planul secund -, dar putem fi deplin conştienţi de responsabilitatea pe care o avem ca creştini, de a face lucrarea pentru Domnul.

În aceste versete este vorba de aceia care nu vor să lucreze, adică de fraţi şi de surori care au concepţia de a nu lucra, şi prin aceasta resping categoric lucrul. Deci, acest verset nu se poate aplica la fraţii şi surorile în vârstă şi bolnavi sau la aceia care au ajuns şomeri. Desigur - în funcţie de natura lucrurilor - în cazurile particulare cineva se poate obişnui cu ajutorul social în aşa măsură, încât există pericolul să nu mai fie dorinţa de a încerca intensiv să găsească un nou loc de muncă.

Versetul 11:Auzim însă că unii dintre voi umblă în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri.

Pavel a auzit ceva despre credincioşii din Tesalonic. Multe din cele care i-au fost relatate aveau însuşiri deosebit de pozitive. Despre aceasta, el scrie în mod foarte deosebit în primul capitol al primei scrisori. Însă nu i-a rămas tăinuit, că în Tesalonic erau unii care umblau în neorânduială şi nu lucrau, ci dimpotrivă se preocupau cu lucruri de nimic. Expresia „auzim însă“ nu înseamnă o singură auzire (asemenea unui zvon), ci înseamnă: „căci noi auzim mereu“. Deci, aceste cuvinte arată o anumită stare. Nu ştim cum au ajuns ştirile la Pavel. Dar el era sigur că ele erau adevărate.

Expresia „nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri“ este în limba greacă un joc de cuvinte, care cu greu se poate traduce. Cineva a redat sensul în felul următor: „Sunt unii care nu sunt harnici, când este vorba de lucrurile lor proprii, dar care dau dovadă de hărnicie mare, când este vorba de lucrurile altora.“ (Hogg/Vine The Epistles to the Thessalonians).

Să te ocupi cu lucruri de nimic vrea să spună că te amesteci în lucrurile altora, care nu-l privesc cu nimic pe cel ce se amestecă în ele.

Acest pericol este pentru toţi care nu au o activitate regulată, care nu au sarcini permanente. Se vorbeşte despre tot felul de lucruri, se vorbeşte despre fraţi şi surori, se vorbeşte despre lucruri cu care nu ai nimic a face. J. A. Bengel, cunoscutul pietist din landul Württenberg a spus odată: „Inactivitatea (trândăvia) este o ţeapă a curiozităţii, căci natura detestă vacuumul.“ Realmente, un cuvânt adevărat! Cine nu are nicio preocupare este în pericol mare să se amestece în lucruri care nu-l privesc. Cât necaz s-a creat prin aceasta chiar şi între credincioşi şi în adunări, când unii fraţi şi unele surori se amestecă în treburile altora, deoarece ei înşişi nu au ce face! Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte foarte sever despre aceste lucruri şi noi vrem să nu subapreciem pericolele.

Versetul 12:Dar unora ca aceştia le poruncim şi îi îndemnăm, în Domnul Isus Hristos, ca, lucrând paşnic, să-şi mănânce pâinea lor.

Apostolul li se adresează acum direct celor care umblă în neorânduială. Lor le este adresată o poruncă categorică. Ei înşişi trebuiau să îngrijească de întreţinerea lor proprie, lucrând în linişte. Numai în felul acesta vor fi în stare să îngrijească de ei înşişi şi să nu se lase pe seama altora. În comparaţie cu versetul 6, unde se adresează celorlalţi credincioşi din Tesalonic, se remarcă două lucruri. În primul rând, porunca este însoţită aici de un îndemn, şi în al doilea rând, porunca şi îndemnul de aici nu sunt „în Numele Domnului nostru Isus Hristos“, ci „în Domnul Isus Hristos“. De ce aceste diferenţe?

În versetul 6, Pavel era aproape sigur că aceia cărora el li se adresa vor împlini porunca. Această presupunere este confirmată prin versetul 4, unde el exprimă încrederea sa pe care o avea în Domnul faţă de credincioşii din Tesalonic. În afară de aceasta, până în momentul acesta - în opoziţie cu cei cărora el se adresează acum - ei nu se abătuseră de la ce le-a spus el. De aceea nu era nevoie să le dea un îndemn.

În versetul 12, situaţia este alta. Pe de o parte, aici exista o comportare greşită, iar pe de altă parte, pe baza poruncii date anterior, era de imaginat că cei care trăiesc în neorânduială nu vor asculta nici de această poruncă. De aceea el uneşte porunca cu un îndemn. Deci, el intervine nu numai ca unul care vine cu o cerinţă concretă, ci totodată acordă sfat şi ajutor. El doreşte să-i aducă pe drumul drept pe cei care se abătuseră. Aceasta este totdeauna ţinta unui îndemn. Dorinţa lui era să-i câştige.

Această putere de convingere a dragostei l-a determinat - călăuzit prin Duhul Sfânt - să nu se refere la „Numele Domnului nostru Isus Hristos“, ci la „Domnul nostru Isus Hristos“. La studiul versetului 6 am văzut că Pavel, prin formularea folosită acolo, se referă direct la autoritatea cea mai înaltă care poate exista, la autoritatea Domnului.

Aici însă, prin cuvintele „în Domnul Isus“, el le aminteşte celor care trăiesc în neorânduială de poziţia lor în El. Pe baza poziţiei noastre, noi avem o relaţie directă cu Domnul Isus şi o relaţie unii cu alţii. Însă această relaţie este însoţită de responsabilitate, şi despre aceasta este vorba aici. Probabil, noi am fi procedat invers, iar porunca din versetul 12 am fi adus-o în legătură cu „Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Însă înţelepciunea divină procedează altfel. Ea aşază porunca şi îndemnul pe fundamentul poziţiei noastre comune cu Domnul nostru. Cu siguranţă, putem învăţa multe din aceasta în legătura noastră unii cu alţii şi mai ales cu aceia care în comportarea lor se abat de la principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Porunca şi îndemnul sunt: „lucrând paşnic, să-şi mănânce pâinea lor.“ - „Lucrând paşnic“ înseamnă să lucrezi în mod regulat, permanent şi statornic. Este exact opusul a ceea ce în versetul 11 era comportarea lor greşită. Ei trebuiau să se preocupe cu lucrurile proprii şi să nu se amestece în treburile fraţilor şi surorilor lor. Noi toţi suntem responsabili cu privire la folosirea timpului nostru. Cine nu (mai) are sarcini permanente - oricare ar fi motivele care au condus la aceasta (vârsta, boala, şomajul şi altele asemănătoare) -, acela poate să-L întrebe pe Domnul lui cum poate fi umplut judicios timpul lui liber. Trândăvia este în orice caz un pericol pentru orice om. Aceasta face trecerea directă la versetul următor, care ne arată un principiu important, general valabil - rezultat din această situaţie concretă.

Versetul 13: „Dar voi, fraţilor, să nu obosiţi făcând binele.

Prin adresarea „dar voi, fraţilor“ ne este prezentat din nou un contrast. Credincioşii din Tesalonic nu trebuiau să se lase molipsiţi de faptele celor care trăiau în neorânduială, ci ei trebuiau nu numai să-şi facă lucrarea, ci şi să nu obosească în facerea binelui. Dar ei nu trebuiau să se ridice deasupra acelora care au devenit delăsători în privinţa aceasta. Totdeauna este pericolul ca noi, atunci când cineva este pe drept mustrat şi îndemnat, să devenim închipuiţi şi să gândim că noi am fi mai buni. Cine din restul credincioşilor din Tesalonic voia să afirme despre sine că niciodată nu a obosit în facerea binelui?

A obosi“ înseamnă şi să devii descurajat şi epuizat sau să renunţi. Totdeauna este pericolul să începi ceva, iar mai târziu să pierzi energia. În Noul Testament suntem îndemnaţi sub diferite forme cu acest cuvânt, să nu obosim, şi anume:

- în legătură cu rugăciunile noastre (Luca 18:1 );

- în legătură cu lucrarea noastră, să vestim Cuvântul în curăţie şi nefalsificat (2. Corinteni 4:1 );

- în legătură cu situaţiile grele de natură diferită (2. Corinteni 4:16 ; Efeseni 3:13 );

- în legătură cu facerea binelui (aici; Galateni 6:9 ).

Locul amintit din Epistola către Galateni spune: „Să nu obosim făcând binele, pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.“ Aici ne este dat un imbold suplimentar deosebit, că Dumnezeu va răsplăti odată orice osteneală în facerea binelui.

A face binele este aici o expresie foarte generală. Acum nu este vorba numai de o lucrare (pe care noi o facem cu credincioşie) dependentă de plată, nici de milostenie, ci este vorba de faptul că noi facem ceva fiind convinşi că este bine. În Romani 7:21 şi 2. Corinteni 13:7 , „ce este drept“ stă în opoziţie cu răul. Iacov scrie: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu-l face, păcătuieşte“ (Iacov 4:17 ). Cine nu a fost niciodată nevinovat în această privinţă?

Versetul 14:Iar dacă cineva nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, să-l însemnaţi şi să nu vă însoţiţi cu el, ca să-i fie ruşine.

Pavel vorbeşte acum din nou de cazul acelora care nu numai că umblau în neorânduială, ci şi de faptul că ei nu voiau să asculte de cuvintele şi de poruncile din această scrisoare. Aici este deci clar vorba de neascultare, de o respingere conştientă a ceea ce Pavel a spus, împuternicit fiind de Dumnezeu. Neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu nu este nicidecum o bagatelă, ci o contravenţie gravă. Să nu gândim uşuratic în privinţa aceasta. Neascultarea devine şi mai gravă când cineva, cu toate îndemnurile primite, ţine cu tărie la propriile gânduri şi se împotriveşte vizibil rânduielilor lui Dumnezeu.

O astfel de persoană trebuie „însemnată“. Vine momentul când nu mai este cerută răbdarea, ci suntem solicitaţi să acţionăm, şi când devine clar că ceilalţi nu se mai pot face una cu comportarea respectivului şi nici nu sunt de acord cu ea. Cuvântul grecesc pentru „a însemna“ se întâlneşte în Noul Testament numai în locul acesta. Din acest motiv este greu să redăm exact despre ce este vorba aici. Nici acţiunea de însemnare nu este descrisă în alte locuri din Noul Testament, aşa că trebuie să fim prudenţi în interpretare.

În scrierile din Antichitate, acest cuvânt a fost folosit pentru o semnătură, un indiciu sau un semn caracteristic pentru identificarea unei persoane. Din aceasta se poate deduce că prin „a însemna“ se înţelege o marcare sau o înştiinţare publică despre o persoană care nu vrea să renunţe la comportarea ei în neorânduială. Cu alte cuvinte, se arată clar public că persoana respectivă se comportă în neorânduială. Nu se spune cum exact trebuie să aibă loc aceasta. Unii văd aici mai mult o responsabilitate personală a fiecărui frate şi a fiecărei surori în parte, alţii înţeleg o acţiune din partea adunării. Rămâne de asemenea o întrebare deschisă, dacă „însemnarea“ trebuie să aibă sau nu loc în strângerile laolaltă. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă aici niciun fel de detalii, nici noi nu vrem să facem speculaţii. Dacă un astfel de caz are loc astăzi, cu siguranţă avem nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt, ca să cunoaştem ce este corect şi să acţionăm corect.

Cert este că în continuare noi nu mai putem avea niciun fel de legături cu el. Aceasta înseamnă: „nu vă uniţi cu el“ sau „nu vă amestecaţi cu el“. Repetăm încă o dată, că aici nu este vorba de excluderea de la părtăşia la Masa Domnului. Remarcabil este însă, că urmarea „să nu vă însoţiţi cu el“ poate fi comparată cu aceea a unei excluderi. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit în 1. Corinteni 5:9-11 (niciun fel de legături cu curvarii şi cu cei excluşi). Însă acolo în cazul unei excluderi se adaugă: „cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună“. Acest indiciu lipseşte aici, şi cu siguranţă nu fără motiv.

Să nu te însoţeşti înseamnă deci în capitolul nostru întreruperea relaţiilor sociale cu un astfel de om. Noi putem vorbi cu el, dar nu putem avea relaţii normale de prietenie şi de încredere. Respectivul trebuie să observe clar că comportarea lui stă evident în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi că ceilalţi nu sunt de acord cu aceasta. Categoric nu este o excludere de la părtăşia la Masa Domnului. Aceasta o arată clar şi versetul 15, unde se spune că un astfel de om trebuie mustrat ca pe un frate.

Ţinta acestei acţiuni este clar schiţată: „ …ca să-i fie ruşine“. Aici nu este vorba de a mătura aluatul. De asemenea lipseşte şi indiciul că puţin aluat dospeşte toată plămădeala (1. Corinteni 5:6, 7 ). O excludere are, pe lângă faptul că respectivul trebuie mustrat, şi efectul curăţirii celorlalţi, cu care el a frânt pâinea. Aici se vorbeşte numai despre respectivul. Lui trebuie să-i fie „ruşine“. Prin aceasta se înţelege o schimbare a atitudinii inimii care într-o astfel de comportare greşită este premisa necondiţionată pentru o schimbare şi reabilitare.

Versetul 15: „ ...şi nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci mustraţi-l ca pe un frate.

Noi nu avem a face cu un duşman şi nici cu unul care este „afară“, ca în cazul unei excluderi. Nu, apostolul se referă categoric la faptul că un astfel de om trebuie mustrat ca pe un frate. Sentimentele de ură şi duşmănie sunt tot aşa de ne la locul lor ca şi gândurile de mândrie şi aroganţă. Dacă are loc un caz ca cel din versetul 14, atunci el trebuie să întristeze pe toţi. Să nu-l consideri ca duşman înseamnă să nu ai gânduri duşmănoase faţă de el. El rămâne un frate, pe care trebuie să-l iubim şi să-l preţuim, deoarece Domnul Isus a murit şi pentru el şi îl iubeşte tot aşa cum ne iubeşte şi pe noi. Ca frate, el este totodată subiectul mustrării. Şi aici se constată clar diferenţa faţă de excludere. Un exclus nu mai este mustrat. El este lăsat în seama lui Dumnezeu (1. Corinteni 5:13 ). Noi ne ocupăm din nou cu el abia atunci când Dumnezeu a putut să înceapă în el o lucrare şi el doreşte să revină în părtăşia credincioşilor. Dar aici este altfel. Chiar dacă relaţiile sociale au fost întrerupte, rămâne totuşi mustrarea unui frate ori de câte ori Domnul oferă ocazia.

Cuvântul folosit pentru „mustrare“ este altul decât cel folosit pentru „disciplinare“. Disciplinarea o găsim de exemplu în Evrei 12:6 şi Efeseni 6:4 . Disciplinarea în acest sens mijloceşte o anumită ţintă de învăţare printr-o acţiune. Mustrarea mijloceşte o anumită ţintă de învăţare prin cuvinte. Însemnarea şi întreruperea relaţiilor sociale în versetul 14 sunt o acţiune de disciplinare, dar aici avem a face cu mustrarea, deci cu învăţătura dată prin cuvinte. Este vorba de a vorbi inimii fratelui. Mustrarea deci nu înseamnă să faci reproşuri celuilalt sau să-i spui părerea ta, ci este vorba să-l instruieşti şi să-l înveţi, pentru ca el să-şi dea seama de fapta lui greşită şi s-o recunoască.

Versetul 16: „Iar Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna în orice fel. Domnul să fie cu voi toţi!

Această scrisoare, care ne-a prezentat evoluţiile triste din interiorul mărturisirii şi mărturiei creştine, se încheie într-un mod foarte plăcut. Cuvintele de încheiere ne îndreaptă încă o dată în mod cu totul deosebit spre Domnul, care a devenit nu numai Domnul nostru, ci El este numit aici Domnul păcii. Pavel foloseşte încă o dată cuvântul scurt „iar“, ca să ne arate un contrast. Şi el întăreşte afirmaţia prin aceea că se referă la „El Însuşi“. La sfârşitul scrisorii nu avem a face cu cineva oarecare, ci cu El Însuşi, cu Domnul nostru. Pavel a vorbit despre ziua Domnului, care va fi o zi de judecată pentru creştinătatea decăzută. Însă noi nu Îl cunoaştem ca Judecător, ci noi Îl cunoaştem ca Domn al păcii. Dar nu numai aceasta, noi mai ştim şi că acest Domn este cu noi, şi noi cunoaştem harul Său (versetul 18). Deci nouă ni se aminteşte de trei ori la sfârşitul acestei scrisori despre El, Domnul nostru.

Să ne transpunem încă o dată în situaţia credincioşilor din Tesalonic. Ei trăiau în necazuri şi prigoane de neimaginat de noi. În afară de aceasta, acolo erau oameni răi, care prin învăţături false i-au făcut nesiguri. În cele din urmă, în mijlocul lor erau unii care creau probleme celorlalţi şi slăbeau mărturia lor în afară. Nu puteau ei foarte uşor să se resemneze şi să-şi piardă curajul? Şi tocmai în această situaţie, Pavel le aminteşte de „Domnul păcii“, de Acela care era caracterizat de pace. Cu toată neliniştea din jurul lor şi probabil chiar şi din mijlocul lor, a existat şi există o stâncă a liniştii şi a păcii. La sfârşitul primei scrisori, el le aminteşte de „Dumnezeul păcii“ (1. Tesaloniceni 5:23 ), deoarece acolo este vorba mai mult de acţiunea lui Dumnezeu. Aici, însă, în concordanţă cu întreaga scrisoare, este „Domnul păcii“. Ne amintim de cuvintele Domnului Isus Însuşi: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14:27 ). Nu este acesta un cuvânt şi pentru zilele noastre?

Chiar dacă noi nu trăim în necazuri şi prigoane ca credincioşii din Tesalonic, sunt totuşi unele lucruri care ne apasă şi probabil vor să ne descurajeze. Ca Domn al păcii, El doreşte să ne dea pacea Sa, şi anume în toate situaţiile. Fie că sunt probleme create de învăţături false, fie că sunt probleme create de fraţi şi de surori, Domnul doreşte să ne dea pacea Sa „totdeauna în orice fel“. Pacea Lui este nu numai totdeauna, adică permanent, la dispoziţie, ci ea este valabilă şi în toate situaţiile, oricare ar fi ele. „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33 ).

Apoi se adaugă: „Domnul să fie cu voi cu toţi!“ Nu numai pacea Sa este cu noi, nu, Domnul Însuşi vrea să fie cu noi. El este la noi, dar El este şi cu noi. Primul aspect ne face să ne gândim mai mult la prezenţa Sa, al doilea aspect la faptul că El stă de partea noastră. El a fost la ucenici în furtună, şi El i-a ajutat. El era la credincioşii din Tesalonic, ca să îi ajute. El este la noi, şi El ne ajută. Ce Domn! Şi în Epistola către Romani, Pavel leagă gândul păcii cu gândul ajutorului, acolo însă este „Dumnezeul păcii“, care va fi „cu voi toţi“ (Romani 15:33 ; a se compara cu Filipeni 4:9 ).

Versetul 17: „Salutul este cu propria mea mână, Pavel; acesta este semnul meu în fiecare epistolă: aşa scriu eu.

În timpul primilor creştini nu era neapărat obişnuit ca o scrisoare să fie semnată la sfârşit, aşa cum cunoaştem noi astăzi. De regulă, expeditorul se făcea cunoscut la începutul scrisorii (a se compara de exemplu scrisorile din Fapte 15:23-29 şi 23:26-30). Aici, având în vedere scrisoarea falsificată, pe care au primit-o credincioşii din Tesalonic şi despre care ei au crezut că ar fi de la Pavel (a se compara cu 2. Tesaloniceni 2:2 ), era foarte clar că Pavel era expeditorul scrisorii.

Este evident că era un semn foarte deosebit, din care se vedea că numai el putea să fie autorul. În mod obişnuit, Pavel nu a folosit el însuşi pana şi cerneala, ci el a dictat scrisorile sale (a se compara de exemplu cu Romani 16:22 ). Dar exista un anumit semn sau o semnătură, din care rezulta că el a dictat scrisoarea (a se compara cu 1. Corinteni 16:21 ; Coloseni 4:18 ). O excepţie o constituie scrisoarea către Galateni, la sfârşitul căreia se scoate expres în evidenţă, că Pavel a scris-o cu mâna lui (Galateni 6:1 ). Cu privire la motivele pentru care el nu a scris s-au făcut o serie de presupuneri. Este posibil că el avea o boală de ochi şi nu putea vedea bine, dar aceasta nu este sigur.

Versetul 18: „Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi toţi! Amin.

Ca şi în prima scrisoare, această frază de încheiere nu trebuie înţeleasă ca o formulă de politeţe, ci ca o dorinţă cu totul deosebită. Credincioşii din Tesalonic aveau nevoie în situaţia lor de un sentiment cu totul deosebit despre harul Domnului. Şi noi avem nevoie de acelaşi har, oricare ar fi împrejurările noastre zilnice. În prima scrisoare se spune: „Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi“ (1. Tesaloniceni 5:28 ). Aici se adaugă: „cu voi toţi“. Prin aceasta, Pavel accentuează partea personală. Nimeni nu este exclus de la harul Domnului, nici aceia care umblă în neorânduială. Noi toţi avem nevoie de această favoare nemeritată a Domnului în fiecare zi, şi El ne-o va da până în clipa minunată când vom fi la El. Acesta va fi ultimul triumf al harului.

De aceea, cât de mult avem noi nevoie de îndemnul apostolului Petru: „De aceea, având încinse coapsele minţii voastre, fiţi treji, speraţi în mod desăvârşit în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos“ (1. Petru 1:13 ). A Lui să fie slava în toată veşnicia!

Harul pe toţi să-i ţină! / Cu Domnul noi umblăm, / Pe El din cer să vină, / Noi mult Îl aşteptăm.

În har te poţi încrede, / Fără să fii fricos, / Fără să ai regrete, / Căci Domnu-i credincios!

Pe calea-ngustă singuri, / Putem păşi greşit, / Dar prin har suntem siguri, / Până la bun sfârşit!

Nici pagubă nu este, / Ce pentru El pierdem, / Câştigul prisoseşte, / Când harul Lui avem.

Doamne, strigăm la Tine, / Din inimi Te rugăm, / Dă har la orişicine / Şi-n inimi să-l păstrăm!

P.F. Hiller (1699-1769)

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *