Soţii
Versetele 1 şi 2. Apostolul îi îndeamnă acum pe credincioşi cu privire la relaţiile de familie. Trăsătura predominantă a soţiei creştine ar trebui să fie supunerea faţă de soţul ei. Punerea în practică a acestui îndemn ne învaţă imensa influenţă pe care viaţa creştină consecventă o poate avea asupra unui necredincios care, refuzând să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, poate fi câştigat observând viaţa soţiei sale, trăită în toată curăţia şi în temere de Dumnezeu.
Versetele 3 şi 4. Totuşi, dacă soţia trebuie să se poarte cum se cuvine faţă de soţul ei, ea este chemată să trăiască în duh înaintea lui Dumnezeu. Podoaba ei nu trebuie să fie după moda schimbătoare a acestei lumi, al cărei singur scop este de a o face atrăgătoare în exterior, fără nicio influenţă asupra caracterului moral, singurul care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Soţia creştină trebuie mai degrabă să se gândească la ce vede Dumnezeu - la „omul ascuns al inimii“ - şi să se împodobească cu un duh blând şi liniştit. Acesta este opusul vanităţii şi al îngâmfării cărnii care caută întotdeauna să iasă în evidenţă. Pe de altă parte, acest duh blând şi liniştit trebuie preţuit în inimă, înaintea lui Dumnezeu. Dacă este cultivat acolo, nu va eşua în a forma un caracter blând şi liniştit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Putem lua uneori un aer calm şi liniştit, dar aceasta nu are nicio valoare dacă nu este manifestarea unui duh blând şi liniştit. Numai ce vine „din omul ascuns al inimii“ va influenţa viaţa în mod potrivit.
Versetele 5 şi 6. Sfintele femei de altădată sunt citate ca exemplu pentru soţiile creştine de astăzi. Ele sperau în Dumnezeu, se împodobeau cu un duh blând şi liniştit şi erau supuse soţilor lor. Sara îşi dovedea ascultarea şi supunerea faţă de soţul ei numindu-l domn, după obiceiul de atunci. Soţiile care speră în Domnul, care se supun soţilor lor şi care fac binele fără să se teamă de consecinţe sunt, în caracterul lor, fiicele Sarei.
Versetul 7. Soţul creştin trebuie să locuiască împreună cu soţia lui, fiind conştient că relaţia lor a fost instituită de Dumnezeu şi nu numai după gândurile şi obiceiurile omeneşti. Trebuie să o onoreze ca fiind mai fragilă, ca pe un vas mai slab şi având nevoie, prin urmare, de mai multă grijă şi protecţie. Independent de diferenţele de constituţie, soţul şi soţia sunt împreună-moştenitori ai harului vieţii. Soţul trebuie deci să dea soţiei lui toată onoarea, pentru ca să nu fie niciun nor între ei care să le împiedice rugăciunile.
Simţăminte potrivite în cercul creştin - 1. Petru 3:8,9
Versetul 8. După ce a dat îndemnuri speciale pentru creştini în relaţiile lor individuale, apostolul încheie punând înaintea noastră calităţile care ar trebui să caracterizeze cercul creştin din care fac parte toţi creştinii. În lume domneşte neînţelegerea, dar în cercul creştin ar trebui să fie unitate: „Fiţi toţi cu acelaşi gând“. Alte pasaje ne învaţă că acest „acelaşi gând“ în părtăşia creştină nu poate exista decât dacă fiecare în mod individual este îmbrăcat cu un duh de smerenie - al gândirii care era în Hristos Isus (Filipeni 2:2-5 ). Aproape toate neînţelegerile dintre credincioşi sunt cauzate de vanitate şi de înfumurarea nejudecată a cărnii, care caută întotdeauna să fie prima şi cea mai preţuită (Luca 22:24 ). Dacă nu avem gândul lui Hristos, ori vor fi conflicte, ori vom forma o falsă unitate în jurul propriilor noastre idei.
Având acelaşi gând, şi acesta fiind cel al Domnului, vom fi conduşi în mod natural să fim miloşi. „Îndurările Domnului nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă“ (Plângeri 3:22,23 ). Neînţelegerile foarte mici dintre fraţi pot să împiedice sentimentele noastre de compasiune. Deci, pentru ca acestea să nu înceteze, trebuie să fie motivate de dragoste. De aceea îndemnul următor este: „Fiţi … plini de dragoste frăţească“. Nu este vorba aici să iubim după normele omeneşti ca în relaţiile naturale, oricât de corecte ar fi ele la locul lor, ci de a iubi ca fiind uniţi împreună în relaţiile divine ale familiei lui Dumnezeu.
Dragostea divină îl va conduce pe creştin să fie milos şi smerit. Dragostea omenească conţine adesea un puternic element de egoism. Dragostea divină ne va îndemna să luăm parte la durerile altora, uitând de noi înşine. La fel şi Hristos, nu S-a gândit la confortul şi la siguranţa Sa, ci S-a întors în Iudeea unde oamenii căutau să Îl omoare cu pietre, pentru a plânge alături de cele două surori puse la încercare de moartea fratelui lor (Ioan 11:8,35 ).
Versetul 9. Dacă cineva încearcă să ne facă rău sau să ne ocărască, să nu întoarcem rău pentru rău sau insultă pentru insultă, ci dimpotrivă, să binecuvântăm. Viaţa noastră practică în sfera creştină trebuie să fie călăuzită de faptul că suntem chemaţi să moştenim binecuvântarea. Conştienţi de harul cu care am fost binecuvântaţi din abundenţă, ar trebui să fim gata să binecuvântăm pe alţii, chiar dacă ne-au insultat.
Dacă aceste îndemnuri simple ar fi puse în practică, virtuţile lui Hristos ar fi arătate în cercul celor care Îi aparţin. De ce sunt ele date, dacă nu pentru a pune în evidenţă frumuseţile lui Hristos? El a străbătut această lume însufleţit de acest sentiment de smerenie; mâna Sa era întotdeauna gata să ajute, condusă de o inimă plină de dragoste divină. Nimeni nu a fost niciodată mai milos şi mai smerit decât Hristos. El niciodată nu a întors rău pentru rău; dimpotrivă, împărţea binecuvântarea celor despre care a trebuit să zică: „Ei mi-au întors rău pentru bine şi ură pentru dragostea mea“ (Psalmul 109:5 ).
Guvernarea morală a lui Dumnezeu - 1. Petru 3:10-13
Versetele 10-13. După ce a pus înaintea noastră minunatele trăsături morale care L-au caracterizat pe Hristos şi care ar trebui să fie cele ale părtăşiei creştine, apostolul ne încurajează să ne angajăm cu toată inima în viaţa creştină şi să refuzăm răul, amintindu-ne principiile neschimbătoare ale guvernării morale a lui Dumnezeu. Chiar esenţa guvernării, fie omenească, fie divină, este de a-i proteja şi de a-i binecuvânta pe cei care fac binele, precum şi de a-i pedepsi pe cei care fac răul. Prea adesea guvernarea omenească este atinsă de corupţie şi de violenţă, astfel încât cel drept are de suferit, iar cel rău scapă nepedepsit. La Dumnezeu, totul este desăvârşit; guvernarea Lui se exercită fără a privi la înfăţişare, răsplătind fiecăruia, credincios sau necredincios, după faptele lui.
Harul lui Dumnezeu nu pune deoparte guvernarea lui Dumnezeu; nu ieşim de sub influenţa ei devenind creştini. Suntem obiecte ale harului, dar rămâne adevărat că vom secera ceea ce semănăm. Nu ne putem folosi de creştinism pentru a acoperi răul.
Creştinismul ne propune o viaţă de binecuvântare în comuniune cu Dumnezeu. Această viaţă a fost trăită desăvârşit de Domnul Isus; ea este prezentată ca fiind „calea vieţii“, trasată în Psalmul 16 , o viaţă care are o bucurie spirituală profundă, pentru că Domnul poate să zică despre ea: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute“ (versetul 6). Deci, dacă un creştin vrea să trăiască această viaţă şi „să vadă zile bune, să-şi păzească limba de rău şi buzele de a rosti viclenie; şi să se abată de la rău şi să facă binele; să caute pacea şi s-o urmărească“. Făcând aceasta, va descoperi că este binecuvântat, în conformitate cu guvernarea lui Dumnezeu, în timp ce acela care face răul va suferi, pentru că, potrivit principiilor neschimbătoare ale acestei guvernări, „ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău“. Pe de altă parte, „cine este acela care vă va face rău, dacă sunteţi imitatori ai binelui?“. Chiar şi lumea este capabilă să aprecieze un om care îşi urmează în linişte calea, făcând binele.
Cu toate acestea, dacă a face binele conduce la prosperitate, iar a face răul la pedeapsă, ne putem întreba de ce, în această lume, cel drept suferă atât de des, în timp ce aceia care fac răul par să prospere? Cum se face că tocmai în epistola care ne spune că bunăvoinţa lui Dumnezeu este peste cel drept, suferinţele copiilor lui Dumnezeu sunt puse înaintea noastră cu mai multe detalii decât în oricare alt loc din Scriptură? Cum se face că imediat după versetele care promit „zile bune“ celui care face binele, citim că a face binele poate antrena suferinţă?
Avem răspunsul la aceste întrebări, dacă ne amintim că în timpul zilei harului, guvernarea lui Dumnezeu este morală şi, în general, nu este directă şi imediată. Ea este cu adevărat o guvernare morală în sensul că binele este răsplătit cu binecuvântări spirituale mai degrabă decât cu prosperitate materială, astfel încât, deşi pune înaintea noastră posibilitatea de a suferi pentru dreptate, apostolul poate, cu toate acestea, să adauge: „ferice de voi“.
Astăzi guvernarea lui Dumnezeu nu este neapărat directă, pentru că suferinţele şi pedeapsa care sunt consecinţa răului nu sunt întotdeauna imediate şi vizibile. Pentru a vedea rezultatul final al guvernării lui Dumnezeu - fie în binecuvântarea celor care fac binele, fie în pedepsirea celor care fac răul - trebuie să privim dincolo de timpul prezent şi să aşteptăm lumea viitoare.
În timp ce guvernarea lui Dumnezeu se exercită în toată perfecţiunea ei absolută, ea este în prezent în mare parte ascunsă, iar cineva a zis: «Este nevoie de credinţă pentru a accepta faptul că guvernarea morală a lui Dumnezeu prevalează asupra oricărei confuzii». De ar putea credinciosul să îşi amintească faptul că, în ciuda aparenţelor contrare, rămâne întotdeauna adevărat că a face binele va duce la binecuvântare şi la suferinţe! În zilele noastre, aceste lucruri pot fi experimentate împreună într-o anumită măsură, dar în lumea viitoare, binecuvântarea va fi pe deplin cunoscută.
Suferinţa pentru dreptate - 1. Petru 3:14 - 4.7
Primul capitol ne-a amintit că un credincios poate suferi sub disciplinarea lui Dumnezeu, pentru încercarea credinţei sale. Al doilea capitol ne-a învăţat că putea fi chemat să sufere din pricina conştiinţei faţă de Dumnezeu (2:19). Porţiunea din epistolă pe care o abordăm dezvoltă marele subiect al suferinţelor pentru dreptate.
Creştinul este privit ca umblând pe urmele lui Hristos (2:21) şi, din acest motiv, străbate lumea ca străin şi călător; el se abţine de la poftele carnale care se războiesc împotriva sufletului; se păzeşte să folosească viclenia; se abate de la rău şi face binele; caută pacea. Dacă umblă astfel, se va bucura, potrivit guvernării lui Dumnezeu, de bunăvoinţa Domnului şi va evita în mare măsură tulburările pe care oamenii le atrag asupra lor printr-o purtare rea. Cu toate acestea, într-o lume rea, creştinul poate avea de suferit pentru dreptate; aceasta confirmă în mod clar că guvernarea lui Dumnezeu nu se va manifesta întotdeauna pe deplin înainte ca dreptatea să domnească în Mileniu. Diavolul nu este încă alungat din lume, iar răul continuă să domine, astfel încât, pe de o parte, dacă urmărirea dreptăţii are ca rezultat întotdeauna bunăvoinţa lui Dumnezeu, ea poate, pe de altă parte, să stârnească împotrivire, în măsura în care, făcând binele, creştinul stă în calea intereselor oamenilor din lume.
Versetul 14. Dacă suntem deci chemaţi să suferim pentru dreptate, să nu gemem din cauza sorţii noastre, ci mai degrabă să ne bucurăm. Să urmăm exemplul lui Pavel şi al lui Sila care, la miezul nopţii, după ce fuseseră persecutaţi la Filipi, puteau să-L laude pe Dumnezeu prin cântări, deşi fuseseră aruncaţi în închisoare pe nedrept pentru că lezaseră interesele câtorva persoane rău intenţionate. Cu toate acestea, există pericolul de a ne angaja pe o cale nedreaptă de teama consecinţelor. De aceea suntem îndemnaţi să nu ne temem de oameni şi să nu ne tulburăm gândindu-ne la ce s-ar putea întâmpla dacă acţionăm corect.
Versetul 15. Sfinţindu-L pe Domnul în inimile noastre, vom fi păziţi de a ceda nedreptăţii. Dacă dăm Domnului locul care Îi aparţine în inimile noastre, ne vom bucura de conştienţa prezenţei Sale, care ne va susţine înaintea oamenilor. Astfel, nu numai că nu vom fi tentaţi să cedăm la ceea ce ştim că este rău, pentru a evita să avem neplăceri, ci vom putea să dăm o mărturie concretă pentru adevăr, făcând cunoscut cu blândeţe şi cu teamă motivul speranţei noastre. Acţionând într-un duh de blândeţe, nu vom ofensa pe nimeni căutând să ne impunem pe noi înşine şi opiniile noastre; lucrând în teamă înaintea lui Dumnezeu, vom avea îndrăzneala de a menţine adevărul. Fiindcă nu avem niciun motiv să ne temem de ceea ce se tem oamenii (versetul 14), se cuvine să umblăm în teamă sfântă de Dumnezeu.
Versetul 16. Pe de altă parte, pentru a suferi pentru dreptate şi a mărturisi înaintea oamenilor, ne trebuie „o conştiinţă bună“ înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dacă încercăm să ne împotrivim duşmanului cu o conştiinţă rea, nu facem decât să ne expunem ruşinii şi înfrângerii. Cu o conştiinţă bună, prin purtarea noastră creştină consecventă, îi vom da de ruşine pe cei care ne defăimează.
Versetele 17 şi 18. Este deci clar că noi, cei credincioşi putem avea de suferit făcând binele; dar chiar şi atunci, să ne amintim că este „voia lui Dumnezeu“. Voinţa rea a oamenilor ne poate cauza suferinţă, dar numai dacă voinţa lui Dumnezeu îngăduie aceasta. Ar trebui să căutăm întotdeauna gândul lui Dumnezeu în suferinţă, amintindu-ne că este mai bine să suferim „făcând binele, decât făcând răul“. Dacă greşim şi facem răul, este mai bine să suferim din cauza aceasta, decât ca falimentul nostru să fie ignorat. Totuşi nu există nicio scuză pentru creştinul care face răul şi care trebuie să sufere din această cauză, pentru că „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh“. Fiind aduşi la Dumnezeu, îndreptăţiţi de toate păcatele noastre, avem privilegiul de a trăi o viaţă nouă în Duhul şi de a face astfel binele, chiar dacă uneori ni se poate întâmpla să suferim „făcând binele“.
Versetele 19 şi 20. Pentru a-i încuraja pe aceşti credincioşi iudei în suferinţele lor deosebite, apostolul face o paralelă între vremea lor şi zilele care au precedat potopul. Hristos nu era prezent atunci în mod personal, dar a predicat prin Duhul lui Dumnezeu oamenilor din acea vreme prin gura lui Noe (Geneza 6:3 ; 2. Petru 2:5 ). Astăzi, Hristos nu mai este pe pământ, dar a venit Duhul, iar evanghelia este vestită prin slujitorii Domnului (Fapte 1:8 ). În zilele lui Noe, oamenii, în ansamblul lor, au fost neascultători, neprimind predicarea, iar duhurile lor sunt acum în închisoare, aşteptând o judecată încă şi mai mare: judecata celor morţi. La fel, naţiunea iudaică, în ansamblul ei, a respins în întregime predicarea lui Hristos prin Duhul (Fapte 7:51-53 ). În zilele premergătoare potopului era timpul îndelungii-răbdări a lui Dumnezeu, când, înainte să vină judecata, Dumnezeu a aşteptat să-i binecuvânteze pe oameni; la fel, şi astăzi este ziua harului lui Dumnezeu, care precedă judecata viitoare. În zilele potopului, puţine persoane au fost salvate de judecata care a lovit lumea; la fel astăzi: o rămăşiţă este ferită de judecata guvernamentală care s-a abătut asupra naţiunii lui Israel şi de judecata încă şi mai mare care îi aşteaptă pe cei vii şi pe cei morţi (capitolul 4:5).
Cei care au scăpat de judecată în zilele lui Noe au fost salvaţi „prin apă“. Lumea întreagă din timpul lui Noe a fost sub judecata morţii prin potop. Noe şi cei care erau cu el au scăpat de judecată trecând prin apele judecăţii. Hristos a intrat în moarte şi a înviat, iar credinciosul este achitat de judecată trecând prin ea în Persoana Înlocuitorului Său. Noe a intrat într-o lume nouă, izbăvit de judecată; la fel, Hristos înviat este dincolo de judecată, iar credinciosul, în conştiinţa sa, este eliberat de orice teamă de judecata meritată, văzând că înaintea lui Dumnezeu este curăţit de toate păcatele - şi de judecata care i se cuvenea - fiind desăvârşit precum Hristos Însuşi.
Versetul 21. Acest fapt, de a fi despărţiţi de o lume vinovată şi de a scăpa de judecată trecând prin apele judecăţii, este clar prezentat în imagine în istoria potopului. Pe de altă parte, apostolul ne spune că aceste mari adevăruri sunt deopotrivă prezentate în imagine în botez. Avem deci, în acest pasaj, imaginea în potop şi antitipul[1] în botez; faptul în sine este moartea şi învierea lui Hristos. În botez, trecem prin apă, şi astfel, în mod exterior, suntem despărţiţi de lumea plasată sub judecată, pentru a fi introduşi într-o sferă nouă, dincolo de judecată. Făcând aluzie la spălarea ceremonială sub lege, apostolul ne previne că, în referirea pe care o face la botez, nu se foloseşte de acesta ca de un antitip al purificării ceremoniale exterioare a trupului prin spălările levitice, ci ca de o imagine a morţii lui Hristos prin care obţinem o bună conştiinţă înaintea lui Dumnezeu.
Versetul 22. Ultimul verset al capitolului ne face cunoscută plinătatea mântuirii care ne aparţine prin moartea şi învierea lui Hristos. Aceasta este prezentată în Hristos ca Om aflat în cer, aşezat în locul autorităţii supreme - la dreapta lui Dumnezeu - toate celelalte puteri fiindu-I supuse. Hristos a intrat în moarte şi în judecată şi a obţinut o victorie atât de desăvârşită, încât nicio putere din univers nu-L poate împiedica să-Şi ocupe locul în glorie.
Apostolul continuă subiectul suferinţelor pentru dreptate în primele versete din capitolul 4. Revenind asupra afirmaţiei că este mai bine să suferi făcând binele decât făcând răul, el face un contrast între creştini şi oamenii din această lume. El arată că un creştin trebuie să fi sfârşit cu păcatul şi să trăiască restul vieţii pentru voia lui Dumnezeu. Astfel viaţa sa ca şi creştin va fi în contrast absolut cu viaţa sa trecută, când era nemântuit, ca şi cu viaţa pe care o duc oamenii în lume - o viaţă dominată de păcat sau de voia cărnii.
[1]*Antitip (în limba greacă, antitipos), în sens de realitate actuală a unei imagini din trecut. Imaginea poate fi asemănată cu o ştampilă (negativul), iar antitipul este imprimarea ştampilei pe hârtie (pozitivul). A nu se confunda antitip cu antetip, care, datorită prefixului ante, sugerează o imagine anterioară a unei realităţi ulterioare. [n.tr.]