Avem din nou un îndemn adresat bătrânilor. Şi aici este din nou dureros că sunt obligat să fac o remarcă depreciativă asupra versiunii noastre în engleză. Este, cu adevărat, o versiune cu putere şi, în general, fidelă, dar nu de puţine ori este inexactă. Bătrânilor li se spune să hrănească sau să păstorească turma lui Dumnezeu care este cu ei, supraveghind nu de nevoie, ci de bună voie, nu pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă etc. În primul rând ei trebuie să aibă în minte că este turma lui Dumnezeu. Cine nu are în sufletul lui sentimentul că este turma lui Dumnezeu nu cred că este potrivit să fie un bătrân sau să i se încredinţeze vreo altă slujbă spirituală deoarece este departe de a fi pe terenul potrivit pentru a fi o binecuvântare pentru turma lui Dumnezeu. Pe scurt, şi aici avem un avertisment al cărui sens este mai clar: „păstoriţi turma lui Dumnezeu care este printre voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bună voie, nu pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă, nu ca domnind peste moştenirea lui Dumnezeu“. De observat că „lui Dumnezeu“ este inserat cu italice. Nu ar trebui să avem nici o ezitare să spunem că sensul nu este că ar fi moştenirea lui Dumnezeu, ci este cu totul altă idee. Adevăratul sens este: „nu ca domnind peste posesiunile voastre“. Adică bătrânii nu trebuiau să trateze turma ca şi cum le-ar fi aparţinut lor. Aceasta este exact ceea ce presbiterii moderni consideră că pot face şi că se şi cuvine să facă în fiecare zi din viaţa lor. Chiar în această cursă i-a atras necredinţa pe cei din creştinătate, şi aceasta este, în mod constant şi recunoscut, sursa dificultăţilor pe care le întâmpinăm deoarece aceasta stârneşte sentimente – tot felul de gelozii şi amor propriu rănit rezultând din această poziţie atât de incorectă. Pe scurt, se poate cineva să fie un om cu adevărat extraordinar şi un număr de oameni evlavioşi care consideră că sunt „adunarea lui“, iar omul evlavios chiar crede că aşa şi este. Şi el crede că ei sunt adunarea lui, ca şi ei. Consecinţa este că, atunci când sufletele se încurcă în legătură cu poziţia lor, aşa cum se întâmplă, atunci apar tot felul de dificultăţi. El ajunge să se simtă profund rănit şi vă va spune deseori: „De ce tocmai unul dintre cei mai buni oameni ai mei? Am pierdut tocmai crema adunării“. Şi, în consecinţă, este extrem de contrariat că unul dintre cei mai spirituali din adunarea lui pleacă, cu toate că se poate ca el să facă aceasta pentru a urma cu mai multă fidelitate cuvântul lui Dumnezeu; şi fără-ndoială este o mare durere şi a membrului adunării care îşi părăseşte pastorul.
Aceasta este judecat aici şi înlăturat ca fiind greşit. Bătrânii sunt îndemnaţi şi avertizaţi. Ei sunt aceia care îndrumă, şi este cel mai potrivit să fie avertizaţi. În timpul când a fost scrisă această epistolă totul era cum se cuvine, dar acum, cred că nu este nevoie să vă mai spun, lucrurile sunt întrucâtva încurcate. Se poate să deţineţi esenţa adevărului, dar, în prezent, să nu o aveţi aşa cum se cuvine. Oricum, în afară de acest aspect, asupra căruia nu voi insista mai mult în această seară, mai este un lucru remarcabil: chiar când totul era aşa cum au rânduit apostolii şi existau bătrâni puşi în slujbă aşa cum se cuvine, numiţi chiar de către apostoli sau de trimişi ai apostolilor, chiar şi aceia erau atunci îndemnaţi să fie atenţi să nu ajungă să gândească: „aceasta este adunarea mea“ şi „acesta este liderul vostru“. În cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nimic de acest gen, ci el exclude aşaceva.
Ei erau îndemnaţi să „păstorească turma lui Dumnezeu“. Repet, este turma lui Dumnezeu, nu a voastră, iar voi nu trebuie să domniţi peste ea ca şi cum v-ar aparţine. Dacă ar fi moştenirea voastră, atunci sigur că aţi avea anumite drepturi, dar adevărul este că acela care are o poziţie de presbiter are o mare responsabilitate. Sigur că el trebuie să păstorească turma, dar trebuie să facă aceasta fiind conştient că este turma lui Dumnezeu şi nu turma lui. Este minunat ce schimbare de mentalitate, de ton şi temperament are loc atunci când acest fapt este apreciat aşa cum se cuvine – o schimbare atât la cei care se îngrijesc de turmă cât şi la cei care primesc îngrijirile, deoarece, atunci este avut în vedere Dumnezeu şi nu se mai manifestă sentimente mărunte în legătură cu încălcarea drepturilor vreunui om sub o formă sau alta. Nu se pune problema de a fi rănit, pentru că de ce anume să te simţi rănit dacă eu văd un anumit adevăr şi trebuie să acţionez potrivit acelui adevăr? De ce să fie acesta motiv de supărare? Realitatea este că gândirea că este „turma mea“ sau „turma ta“ conduce la nenumărate rele. Este turma lui dumnezeu, iar dacă cineva primeşte de la Domnul sarcina de a se îngriji de turma Lui, cât de binecuvântat este el!
Restul capitolului cuprinde îndemnuri pentru cei tineri, şi în final pentru toţi, cu rugăciunea „Iar Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria Lui eternă în Hristos Isus, după ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va aşeza, vă va întări şi vă va face neclintiţi: Lui fie gloria şi puterea, în vecii vecilor! Amin.“
„Prin Silvan, fratele credincios vouă, după cum socotesc, am scris pe scurt, îndemnând şi mărturisind că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi. Vă salută cea împreună-aleasă, care este în Babilon, şi Marcu, fiul meu. Salutaţi-vă unii pe alţii cu un sărut al dragostei. Pacea fie cu voi toţi, care sunteţi în Hristos Isus! Amin.“