comori.org
comori.org

Capitolul 11

J. N. Darby

Acţiunea şi prezenţa Duhului Sfânt

După ce a oferit aceste reguli ca răspuns la chestiuni de detaliu, apostolul se îndreaptă către cele privitoare la prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt, lucru care de asemenea introduce subiectul purtării corecte în adunări.

Observaţi aici felul în care apostolul îşi întemeiază răspunsurile cu privire la detalii despre cele mai înalte şi mai fundamentale principii. Aceasta este maniera în care acţionează creştinismul (comparaţi cu Tit 2:10-14 ). Pavel Îl prezintă pe Dumnezeu şi dragostea Lui, punându-l pe om în legătură cu Dumnezeu Însuşi. În cele ce urmează avem de asemenea un exemplu izbitor al acestui lucru. Punctul de plecare către aceste adevăruri binecuvântate şi înalte este constituit de câteva îndemnuri cu privire la conduita femeilor.

Ordinea în creaţie

Femeile nu trebuia să se roage fără să aibă capul acoperit. Pentru a limpezi această chestiune, cu referire în mod simplu la ceea ce era decent şi de bună-cuviinţă, apostolul înfăţişează relaţia, şi totodată rânduiala din această relaţie, dintre beneficiarii slavei lui Dumnezeu şi El Însuşi1, şi aduce în scenă pe îngeri, cărora creştinii, fiind ca o privelişte înaintea lor, trebuie să le arate acea rânduială potrivită cu gândul lui Dumnezeu. Capul femeii este bărbatul; cel al bărbatului este Hristos; cel al lui Hristos este Dumnezeu. Aceasta este ordinea autorităţii, ajungând până la Cel ce este suprem. Iar apoi, în privinţa relaţiilor lor unul cu altul, adaugă el, nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Iar privitor la relaţiile lor cu alte făpturi – făpturi care înţeleg şi sunt conştiente de rânduiala din căile lui Dumnezeu – femeile trebuia să fie acoperite din pricina îngerilor, care privesc la căile lui Dumnezeu din dispensaţia răscumpărării şi la efectul pe care această intervenţie minunată a Lui în har trebuie să-l producă. În alt loc din Scriptură (vezi nota de subsol) se adaugă, cu referire la ceea ce a avut loc în Eden, că nu bărbatul a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, a păcătuit prima. Să mai adăugăm – din pasajul de care ne ocupăm acum – că, în ce priveşte actul creaţiei, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat (versetul 8). Totuşi, în Domnul, bărbatul nu este fără femeie, nici femeia fără bărbat; ci toate lucrurile sunt de la Dumnezeu (versetele 11,12). Toate acestea sunt spuse pentru a reglementa o chestiune de modestie cu privire la femei, atunci când se rugau, fiind înaintea ochilor altora2. Rezultatul, în ceea ce priveşte detaliile, este că bărbatul trebuia să aibă capul neacoperit, fiindcă el reprezenta autoritatea, iar în această privinţă a fost învestit (în ce priveşte poziţia lui) cu slava lui Dumnezeu, căruia Îi este imagine. Femeia trebuia să aibă capul acoperit, ca un semn că era supusă bărbatului (acoperirea ei fiind un semn al puterii căreia i se supusese). Totuşi bărbatul nu era fără femeie, nici femeia fără bărbat. În cele din urmă, apostolul apelează la ordinea din creaţie, potrivit căreia părul femeii (slava şi podoaba ei) arăta, în contrast cu părul bărbatului, că ea nu era făcută să se prezinte pe sine cu îndrăzneala bărbatului înaintea tuturor. Dat ca învelitoare, părul ei arăta că modestia, supunerea – un cap care se ascundea pe sine, ca să zicem aşa, în acea supunere şi modestie – reprezentau adevărata ei poziţie, slava ei distinctă. Mai mult, dacă cineva ar fi fost de altă părere, trebuia să ştie că nici apostolul şi nici adunările nu îngăduiau alte reglementări în această privinţă (versetul 16).


1 În 1. Timotei 2:11-15 este prezentat efectul moral al împrejurărilor căderii în păcat, care oferă femeii locul cuvenit în adunare în raport cu bărbatul.

2 Nu am ajuns încă la rânduiala în adunare. Aceasta începe cu versetul 17.

Ordinea divină în creaţie, expresia gândului lui Dumnezeu; oamenii sunt o privelişte pentru îngeri

Observaţi de asemenea aici că, oricât de adânc ar fi căzut omul, ordinea divină din creaţie niciodată nu-şi pierde valoarea de a fi expresie a gândului lui Dumnezeu. Astfel, se spune şi în Epistola lui Iacov că omul este creat după chipul lui Dumnezeu. În ce priveşte condiţia lui morală, el are nevoie (acum, că are cunoştinţa binelui şi a răului) să fie născut din nou, creat în dreptate şi în sfinţenie a adevărului, ca să fie imaginea lui Dumnezeu, aşa cum este El revelat prin Hristos; însă poziţia lui în lume, ca şi cap şi centru al tuturor lucrurilor – poziţie pe care niciun înger n-a avut-o – este gândul lui Dumnezeu Însuşi, la fel ca poziţia femeii, părtaşă la slava sa, însă supusă lui; un gând care va fi împlinit în chip glorios în Hristos şi care este confirmat de poziţia femeii în Adunare; gând însă care este adevărat în sine, constituind ordinea stabilită de Dumnezeu, deci întotdeauna corect în esenţă. Căci rânduiala lui Dumnezeu creează ordine şi, fără îndoială, înţelepciunea şi perfecţiunea Lui sunt arătate în ea.

Cititorul va remarca de asemenea faptul că această ordine în creaţie, ca şi cea care este stabilită în planurile lui Dumnezeu cu privire la femeie, la bărbat, la Hristos şi la Dumnezeu Însuşi, precum şi faptul că oamenii – cel puţin creştinii care beneficiază de răscumpărare – sunt o privelişte pentru îngeri (comparaţi cu 1. Corinteni 4:9 ), toate acestea reprezintă subiecte pe care nu le pot prezenta aici decât în linii mari, dar care sunt de cel mai înalt interes*.


* Primul capitol din Geneza ne prezintă omul aşezat în locul lui în creaţie de către Dumnezeu Creatorul; cel de-al doilea, relaţia în care a fost aşezat cu Domnul Dumnezeu, şi pe femeie alături de bărbat.

Duhul de diviziune din adunarea din Corint

Apostolul se ocupă apoi de subiectul strângerilor lor laolaltă (versetul 17 şi următoarele). În versetul 2 îi lăudase; însă în privinţa strângerilor nu mai putea face aceasta. Strângerile lor laolaltă manifestau un spirit de diviziune. Această diviziune privea deosebirea dintre săraci şi bogaţi, însă, după cât se pare, privea şi alte deosebiri. Aceste partide erau necesare pentru a-i scoate la iveală pe cei cu adevărat aprobaţi de Dumnezeu. Erau diviziuni care aveau caracterul de secte; cu alte cuvinte, opiniile particulare îi împărţeau pe creştinii aceleiaşi adunări, ai adunării lui Dumnezeu, în şcoli; ei erau ostili unii altora, deşi luau împreună Cina Domnului – dacă într-adevăr se putea spune că o luau împreună. Geloziile care se iscaseră între bogaţi şi săraci tindeau să adâncească diviziunea sectară. Am făcut observaţia că se putea spune cu greu că frângeau pâinea împreună; căci fiecare avea grijă să-şi mănânce propria cină înainte ca alţii să poată face acest lucru; prin urmare, unii erau flămânzi, iar alţii sătui. Aceasta nu însemna nicidecum a mânca Cina Domnului.

Natura şi importanţa Cinei Domnului; revelaţia specială făcută lui Pavel cu privire la acest subiect

Apostolul, călăuzit de Duhul Sfânt, prinde prilejul să le declare natura şi importanţa acestei orânduiri. Putem remarca aici că Domnul îl învăţase despre aceasta printr-o revelaţie specială – dovadă a interesului cu care trebuie privită1, ea fiind parte a gândului Domnului cu privire la întreaga umblare creştină, şi căreia El îi acordă importanţă în vederea stării noastre morale şi a stării afecţiunilor noastre spirituale, atât individual, cât şi ca adunare. În bucuria libertăţii creştine, în mijlocul efectelor puternice ale prezenţei Duhului Sfânt – al darurilor prin care El Se manifesta în adunare – moartea Domnului şi trupul Lui jertfit erau readuse în memorie şi, ca să zicem aşa, făcute prezente pentru credinţă ca fiind susţinerea şi temelia oricărui lucru. Acest act al dragostei, această faptă simplă şi solemnă, slabă şi fără valoare în aparenţă, păstrează toată valoarea morţii Domnului. Trupul Domnului a fost dat pentru noi! – lucru despre care Duhul Sfânt Însuşi avea să dea mărturie şi care trebuia să-şi menţină în inima creştinului toată importanţa lui şi, de asemenea, să fie temelia şi centrul edificiului Adunării. Oricât de mare era puterea ce strălucea în Adunare, privirile inimii erau întoarse către jertfa Domnului. Trupul Domnului Însuşi fusese oferit2, şi dorinţa Lui a fost să ne amintim de El. Acest echilibru moral este foarte important pentru sfinţi. Puterea şi exercitarea darurilor nu acţionează în mod necesar asupra conştiinţei şi inimii celor cărora le sunt încredinţate, nici ale celor care se bucură de efectul lor. Şi, deşi Dumnezeu este prezent (iar când suntem într-o stare bună, aceasta se simte), totuşi cel care vorbeşte şi acţionează asupra celorlalţi este un om; el este proeminent. În cazul Cinei Domnului, inima este întoarsă către un punct în care este cu totul dependentă, în care omul nu este nimic, în care Hristos şi dragostea Lui reprezintă totul, în care inima este exersată, iar conştiinţa îşi aminteşte că a avut nevoie de curăţire şi că a fost curăţită prin lucrarea lui Hristos – că depindem în mod absolut de acest har. Afecţiunile de asemenea sunt exersate pe deplin. Este important să ne aducem aminte de acest lucru. Consecinţele uitării însemnătăţii acestei orânduiri confirmă importanţa ei şi dorinţa expresă a Domnului ca ei să ia seama la ea. Apostolul urmează să vorbească despre puterea Duhului Sfânt manifestată în darurile Sale şi despre reglementările necesare pentru menţinerea ordinii şi pentru asigurarea zidirii atunci când aceste daruri erau manifestate în adunare; însă, înainte de a face aceasta, el aşază Cina Domnului ca centru moral, ca obiect al afecţiunilor adunării. Să notăm câteva dintre gândurile Duhului în legătură cu această orânduire.


1 Acest lucru este în legătură de asemenea cu faptul că ea (Cina Domnului) reprezintă expresia unităţii Trupului – adevăr în mod deosebit încredinţat apostolului. Pe de altă parte, el nu era trimis să boteze. Botezul nu era altceva decât admiterea în casa deja formată, casă în care Pavel însuşi fusese admis ca şi ceilalţi.

2 Cele mai bune manuscrise omit cuvântul „frânt“; este aducerea-aminte de un Hristos omorât şi de sângele Său preţios vărsat.

Afecţiunile legate de lucrarea lui Hristos; aducerea aminte de ceea ce El a fost pe cruce

În primul rând, Duhul Sfânt leagă afecţiunile de Cina Domnului în cea mai puternică manieră. În chiar noaptea în care a fost vândut a instituit El această aducere-aminte a suferinţelor şi a dragostei Lui. Aşa cum mielul pascal aducea în memorie izbăvirea pe care jertfa adusă în Egipt o asigurase pentru Israel, la fel Cina Domnului amintea de jertfa lui Hristos. El este în slavă, Duhul este dat; însă ei trebuia să-şi aducă aminte de El. Trupul Lui jertfit era obiectul dinaintea inimii lor în acest memorial. Remarcaţi acest cuvânt: „Amintiţi-vă“. Nu de un Hristos aşa cum există El acum, nu realizarea a ceea ce este El; aceasta nu reprezintă o aducere-aminte – trupul Lui este proslăvit acum. Aducerea-aminte este cu privire la ceea ce El a fost pe cruce; la un trup străpuns şi un sânge curs, nu la un trup glorificat. Totuşi, aducerea-aminte este făcută de cei care sunt acum uniţi cu El în slava în care El a intrat. Ca înviaţi şi asociaţi cu El în slavă, ei privesc înapoi către această lucrare binecuvântată a dragostei şi la dragostea Lui manifestată în ea, care le-a oferit un loc acolo unde este El. De asemenea, ei beau din pahar în amintirea Lui. Într-un cuvânt, Hristos este privit ca mort, însă acum nu mai există un astfel de Hristos.

Aducerea-aminte de Hristos Domnul; vestirea morţii Lui până la venirea Sa

Ne aducem aminte de Hristos Însuşi. Este vorba de ceea ce ne ataşează de El, nu numai de valoarea jertfei Lui, ci de El Însuşi; este pomenirea Lui. Apoi apostolul ne arată – dacă este vorba de un Hristos mort – cine este Cel care a murit. Este imposibil de găsit alte două cuvinte care puse la un loc să aibă o semnificaţie atât de importantă: moartea Domnului. Cât de multe lucruri sunt cuprinse în faptul că Cel numit Domnul a murit! Ce dragoste! Ce planuri! Ce eficacitate! Ce rezultate! Domnul Însuşi S-a dat pe Sine pentru noi. Noi celebrăm moartea Lui. În acelaşi timp, ea reprezintă sfârşitul relaţiilor lui Dumnezeu cu lumea pe temeiul responsabilităţii omului, cu excepţia judecăţii. Această moarte a rupt orice legătură – a dovedit imposibilitatea existenţei vreunei legături între Dumnezeu şi om ca şi copil al primului Adam. Noi vestim această moarte până când Domnul respins va reveni, pentru a stabili noi legături de asociere prin faptul că ne va lua la El Însuşi ca să avem parte de ele. Acest lucru îl proclamăm prin actul frângerii pâinii, ori de câte ori facem lucrul acesta. Afară de aceasta, ea este în sine o declaraţie că sângele pe care este întemeiat noul legământ a curs deja; el a fost stabilit în temeiul acestui sânge. Nu vreau să merg mai departe de ceea ce prezintă pasajul; scopul Duhului Sfânt aici este de a aşeza înaintea noastră nu eficacitatea morţii lui Hristos, ci ceea ce leagă inima de El în aducerea-aminte de moartea Lui, precum şi însemnătatea orânduirii în sine. Ne aducem aminte de un Hristos mort, trădat. Trupul oferit era, simbolic, înaintea ochilor lor la această Cină. Sângele vărsat al Mântuitorului solicita afecţiunile inimii lor pentru El. Ei se făceau vinovaţi de dispreţ faţă de aceste lucruri preţioase, dacă luau parte la Cină în chip nevrednic (versetul 27 şi următoarele). Domnul Însuşi ne-a canalizat gândurile către această orânduire, în cea mai afectuoasă manieră, chiar în momentul trădării Sale.

Disciplina exercitată în mod solemn în legătură cu Cina Domnului

Dacă însă Hristos atrăgea astfel inima pentru a-i fixa atenţia acolo, disciplina era de asemenea în mod solemn exercitată în legătură cu această orânduire. Dacă ei dispreţuiau trupul şi sângele Domnului prin faptul că luau parte la ele cu uşurătate, era aplicată disciplinarea. Mulţi deveniseră bolnavi şi neputincioşi, iar alţii adormiseră, adică muriseră. Nu este vorba de a fi vrednic de a participa, ci de consecinţele participării într-un chip nevrednic. Orice creştin, afară doar dacă vreun păcat îl excludea, era vrednic de a participa pentru că era creştin. Însă se putea întâmpla ca un creştin să vină fără să se judece pe sine sau fără să aprecieze aşa cum se cuvine ceea ce Cina îi aducea înainte, acele lucruri pe care Hristos le pusese în legătură cu ea. Respectivul nu deosebea trupul Domnului şi nu deosebea, nu judeca, răul din el însuşi. Dumnezeu nu ne poate lăsa într-o astfel de stare de nepăsare. Dacă credinciosul se judecă pe el însuşi, Domnul nu-l va judeca; dacă nu ne judecăm pe noi înşine, ne judecă Domnul; însă când creştinul este judecat, el este disciplinat de Domnul ca să nu fie condamnat împreună cu lumea (versetele 31,32). Aceasta este cârmuirea lui Dumnezeu în mâinile Domnului care-Şi judecă propria casă: un adevăr important şi prea adeseori uitat. Fără îndoială că rezultatul tuturor acestor lucruri este potrivit cu planul lui Dumnezeu, care Îşi înfăţişează în el toată înţelepciunea Sa, răbdarea şi dreptatea căilor Sale; însă această cârmuire este reală. El are ca scop binele final al poporului Său, însă vrea sfinţenie, o inimă a cărei stare să corespundă cu ceea ce El a revelat (iar El S-a revelat pe Sine), şi o umblare care să fie expresia acestei revelaţii. Starea normală a unui creştin este comuniunea, potrivit cu puterea a ceea ce a fost revelat. Dacă se eşuează în aceasta, comuniunea este pierdută şi împreună cu ea puterea de a-L glorifica pe Dumnezeu, putere care nu se găseşte nicăieri în altă parte. Dar dacă cineva se judecă pe sine, există restabilire; inima fiind curăţită de rău prin judecarea lui, comuniunea este restabilită. Dacă nu ne judecăm, Dumnezeu este nevoit să intervină, să ne corecteze şi să ne curăţească prin disciplină – disciplină care poate merge chiar până la moarte (a se vedea Iov 33 şi Iov 36 ; 1. Ioan 5:16 ; Iacov 5:14,15 ).

Judecarea stării noastre, nu doar a faptelor

Mai sunt una sau două remarci de făcut. În expresia „a se judeca cineva“, nu este acelaşi cuvânt cu cel folosit în expresia „a fi judecat“ de Domnul, ci este identic cu cel folosit în versetul 29, „a deosebi trupul Domnului“. Astfel, ceea ce noi avem de făcut este nu doar să judecăm un rău comis, ci să discernem starea noastră, aşa cum se arată ea în lumină – aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină – umblând în această lumină. Acest lucru previne căderea noastră în păcat cu fapta sau cu gândul. Dar, dacă am căzut, nu este de ajuns să judecăm fapta; pe noi înşine trebuie să ne judecăm, starea inimii, tendinţa, neglijenţa, care au pricinuit căderea în păcat – într-un cuvânt, să judecăm tot ceea ce nu reprezintă comuniune cu Dumnezeu sau ceea ce o împiedică. Astfel a procedat Domnul cu Petru. Nu i-a făcut niciun reproş pentru greşeala lui, ci a judecat rădăcina acesteia.

Adunarea trebuie să aibă puterea de a discerne aceste lucruri. Dumnezeu acţionează în felul acesta, aşa cum am văzut în Iov; însă sfinţii au gândul lui Hristos prin Duhul lui Hristos şi trebuie să-şi discearnă propria stare.

Poziţia creştinului faţă de Hristos în ceea ce priveşte Cina Domnului; moartea Lui înseamnă abolirea definitivă a păcatului

Temelia şi centrul întregii chestiuni le reprezintă poziţia pe care o avem faţă de Hristos la Cina Domnului, ca centru vizibil de comuniune şi de exprimare a morţii Lui, în care păcatul, orice păcat, este judecat. Acum noi suntem în legătură cu această judecată sfântă asupra păcatului, ea fiind partea noastră. Nu putem amesteca moartea lui Hristos cu păcatul. Ea reprezintă, în ce priveşte natura şi eficacitatea ei (al căror rezultat deplin se va manifesta la sfârşit), înlăturarea totală a păcatului. Este abolirea divină a păcatului. El a murit pentru păcat, şi aceasta din dragoste pentru noi. Este sfinţenia absolută a lui Dumnezeu făcută simţită şi exprimată pentru noi în ceea ce a avut loc cu privire la păcat. Este devotament absolut faţă de Dumnezeu pentru slava Lui în această privinţă. Să introduci în ea păcatul sau nepăsarea înseamnă să profanezi moartea lui Hristos, a Celui care mai degrabă a murit decât să lase ca păcatul să continue înaintea lui Dumnezeu. Nu putem fi condamnaţi odată cu lumea, fiindcă El a murit şi a înlăturat păcatul pentru noi; însă a introduce păcatul în ceea ce reprezintă chiar această moarte în care El a suferit pentru păcat este un lucru care nu poate fi tolerat. Dumnezeu revendică ceea ce este datorat sfinţeniei şi dragostei unui Hristos care Şi-a dat viaţa pentru a înlătura păcatul. Nu poţi să spui: «Nu mă voi duce la Cină»; adică, cu alte cuvinte, voi accepta păcatul şi voi renunţa la proclamarea valorii acelei morţi. Ne cercetăm pe noi înşine şi luăm Cina; restabilim drepturile morţii Sale în conştiinţa noastră – căci totul este iertat şi ispăşit în ce priveşte vina – şi mergem la Cină ca să recunoaştem aceste drepturi ca pe dovada harului infinit.

Condamnarea lumii; de ce nu mai este nicio condamnare pentru credincios

Lumea este condamnată. Păcatul din creştin este judecat, el (păcatul) nu scapă nici de ochiul, nici de judecata lui Dumnezeu. Niciodată El nu-l îngăduie; îl curăţă pe credincios de păcat prin disciplinare, totuşi pe credincios nu-l condamnă, căci Hristos i-a purtat păcatele şi a fost făcut păcat pentru el. Prin urmare, moartea lui Hristos formează centrul de comuniune în adunare, piatra de încercare a conştiinţei, şi este, în ce priveşte adunarea, focalizată în Cina Domnului.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *