comori.org
comori.org

Găsind toate resursele în Dumnezeu

C. H. Mackintosh

Cu cât vom medita mai mult la 1. Tesaloniceni 1:9 , cu atât mai mult vom fi uimiţi de profunzimea minunată, de desăvârşirea şi forţa acestui verset. Pare a fi asemenea unei galerii într-o mină inepuizabilă. Am privit puţin la acea afirmaţie atât de sugestivă şi de plină de înţeles: v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu. Cât de mult cuprinde o singură expresie! Înţelegem oare deplin puterea şi plinătatea ei? Este minunat ca sufletul să fie adus la Dumnezeu - să Îl cunoască ca singura noastră resursă în slăbiciune şi nevoie - izvorul bucuriei noastre - puterea şi scutul nostru - Călăuza şi Sfătuitorul nostru - totul în toate pentru noi - să renunţ în totul la mine, şi să depind în totul doar de El.

Cititorule, cunoşti în sufletul tău această binecuvântare profundă? Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, un suflet convertit cu adevărat, atunci ai privilegiul minunat de a te bucura de ea, şi nu ar trebui să te mulţumeşti cu mai puţin. Dacă “ne-am întors la Dumnezeu”, ce altceva înseamnă aceasta decât a găsi în El tot ceea ce ne putem dori, pentru timp şi veşnicie? Nimic nu poate satisface vreodată sufletul omului, decât Dumnezeu Însuşi. Nu există nimic pe tot cuprinsul pământului care să poată satisface dorinţele inimii. Dacă am avea bogăţia întregului univers, şi tot ceea ce am putea obţine cu acea bogăţie, totuşi inima ar dori mai mult; ar rămâne un gol dureros pe care nimic de sub soare nu l-ar putea umple.

Priviţi istoria lui Solomon. Ascultaţi cum el însuşi descrie experienţele prin care a trecut: “Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez cu înţelepciune despre tot ce se face sub ceruri: aceasta este o preocupare neplăcută pe care a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să fie chinuiţi cu ea. Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra. Am vorbit cu inima mea, zicând: 'Iată, am ajuns mare şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine peste Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştiinţă'. Şi mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei; am aflat că aceasta de asemenea este goană după vânt”.

Pentru că în multă înţelepciune este mult necaz; şi cel care înmulţeşte cunoştinţa înmulţeşte durerea. Am zis în inima mea: 'Vino acum să te încerc cu bucurie: deci bucură-te de plăcere!'. Dar, iată, aceasta de asemenea este deşertăciune. Am zis despre râs: 'Nebunie!'. Şi despre bucurie: 'Ce foloseşte aceasta?'. Am căutat în inima mea cum să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce îmi voi conduce inima cu înţelepciune, şi cum să stăpânesc nebunia, până voi vedea ce este bine pentru fii oamenilor să facă sub ceruri în toate zilele vieţii lor. Mi-am făcut lucruri mari: mi-am construit case, mi-am plantat vii. Mi-am făcut grădini şi parcuri şi am plantat pomi în ele, de orice fel de rod. Mi-am făcut iazuri de apă, să ud cu ele pădurea unde cresc arborii. Am dobândit robi şi roabe şi am avut robi năcuţi în casa mea; am avut de asemenea mari averi de cirezi şi turme, mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim. Mi-am adunat argint şi aur şi comori ca de împăraţi şi de provincii: mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor: o soţie şi ţiitoare. Şi am devenit mare şi i-am întrecut pe toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim; totuşi înţelepciunea mea a rămas cu mine. Şi orice au dorit ochii mei nu le-am refuzat, nu mi-am oprit inima de la nici-o bucurie; pentru că inima mea s-a bucurat de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată truda mea. Apoi am privit la toate lucrările pe care mâinile mele le-au lucrat şi la truda cu care m-am trudit ca să le fac; şi, iată, totul era deşertăciune şi goană după vânt şi nu am avut niciun folos sub soare.” (Eclesiastul 1 , 2).

Acesta este comentariul amar pe care îl face pana unuia care a avut tot ceea ce îi putea oferi acest pământ despre toate resursele lumii - unul care a putut să bea până la fund drojdiile din fiecare cupă a plăcerii omeneşti şi pământeşti. Si ce au fost toate? “Deşertăciune şi goană după vânt”. “Toate lucrurile sunt pline de frământare, aşa cum nimeni nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind”. Sărmana inimă a omului nu poate niciodată să fie satisfacută de resursele pământeşti. Tot ceea ce este creat nu poate satisface vreodată setea unui suflet nemuritor. Lucrurile materiale nu ne pot face nicidecum fericiţi, nici chiar dacă ar fi veşnice. “Totul este deşertăciune şi goană după vânt”.

Orice inimă omenească trebuie să aprobe acest adevăr. Mai devreme sau mai târziu trebuie să îl afle. Se poate ca oamenii să îi întoarcă acum o ureche surdă; se poate ca ei să refuze să asculte avertizarea Duhului; se poate să îşi imagineze în van că această sărmană lume le poate oferi comfort şi plăcere reală; pot aduna neobosiţi bogăţiile, onorurile, distincţiile, plăcerile ei, toate avantajele materiale pe care le oferă, dar cândva îşi vor realiza greşeala. Şi o, cât de groaznic este să o descoperi prea târziu! Cât de cumplit să îţi deschizi ochii în iad, la fel ca bogatul din pildă! Ce limbă omenească ar putea exprima grozăvia chinului unui suflet care este închis pentru totdeauna departe de prezenţa lui Dumnezeu, în întunericul de afară, acolo unde este plânsul, şi vaietul, şi scrâşnirea dinţilor? Gândul acesta este copleşitor. Cum va fi să realizezi aceasta? Cum va fi să te găseşti în flăcările chinuitoare ale iadului, de partea cealaltă a unei prăpăstii de netrecut, acolo unde nu poate străluci nici măcar o singură rază de speranţă, în întunericul adânc al veşniciei?

Dacă oamenii s-ar gândi la timp la aceasta! Dacă ar fugi de mânia care vine, şi dacă ar lua în stăpânire speranţa minunată care le este prezentată în evanghelie; ca să se “întoarcă la Dumnezeu”. Dar vai! dumnezeul acestei lumi le orbeşte inimile, pentru ca evanghelia gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei. El îi preocupă cu lucrurile prezente - afaceri, bani, plăceri, griji, pofte, totul şi orice, mai puţin un singur lucru, acela în comparaţie cu care toate cele pământeşti sunt doar un fir de praf în balanţă.

Însă trebuie să ne întoarcem la subiectul de la care ne-am abătut. Dorim mult de tot să arătăm cititorului creştin cât de important este să caute să îşi găsească toate resursele în Dumnezeul cel viu. Ne-am abătut doar pentru un moment de la scopul acesta, pentru a lansa o avertizare către urechea vreunei persoane neconvertite şi indiferente care ar putea citi acest articol. Îl rugăm solemn pe unul ca acesta să se întoarcă la Dumnezeu. Iar pe cel despre care am vorbit la început îl îndemnăm să caute o cunoaştere mai profundă a Celui către care s-a întors prin har. Am avut înainte aceste două scopuri atunci când am scris aceste rânduri despre “convertire”.  Şi putem spune cu adevărat că dorim nespus să vedem suflete preţioase care se întorc la Dumnezeu, şi tot aşa dorim să vedem sufletele întoarse la Dumnezeu bucuroase în El.

Suntem tot mai convinşi de importanţa practică pe care o are mărturia celor creştini în viaţa de fiecare zi despre faptul că au găsit în Dumnezeu odihna adevărată pentru inimile lor. Aceasta are o influenţă extrem de importantă asupra celor din lume. Atunci când putem, prin har, să declarăm în faţa lumii că suntem independenţi faţă de ea, câştigăm o biruinţă măreaţă; şi singurul fel de a face aceasta este trăind conştienţi permanent de ceea ce avem în Dumnezeu.  Lucrul acesta ar imprima un caracter înălţător vieţii şi umblării noastre. Ne-ar elibera complet de tendinţa puternică pe care o avem să ne bazăm pe sprijinul omului şi să apelăm la izvoare de pe pământ, tendinţă de care ne plângem cu toţii, şi care va aduce doar dezamăgire pentru noi şi dezonoare pentru Dumnezeu.

Cât de înclinaţi suntem cu toţii, în diferite împrejurări, să căutăm la alţi oameni simpatie, alinare şi sfaturi, în loc să privim direct şi exclusiv la Dumnezeu! Este o greşeală serioasă. În principiu înseamnă a părăsi pe Izvorul apelor vii şi a ne face cisterne crăpate care nu ţin apa. Şi la ce ne putem aştepta? Care va fi rezultatul inevitabil? Uscăciune şi dezamăgire. Dumnezeul nostru, din credincioşie faţă de noi, va face ca omul de lângă noi să ne dezamăgească, pentru a ne învăţa cât de nebuneşte am acţionat când ne-am sprijinit pe un braţ de carne.

Ascultaţi ce spune profetul legat de această problemă practică: „Aşa zice Domnul: „Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. Şi va fi ca un tufiş în pustiu şi nu va vedea când va veni binele; ci va trăi în locuri arse  ale pustiuliu, într-un pământ sărat şi nelocuit”.

Şi remarcaţi contrastul: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este în Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17 ).

O! Cititorule, este atât de minunat să înveţi să te sprijini pe braţui Dumnezelui celui Viu - să găseşti în El alinarea şi resursa în orice împrejurare, în orice loc, şi în orice moment. El nu va trăda niciodată o inimă care se încrede în El. Niciodată nu ne va dezamăgi. S-ar putea ca El să vadă potrivit să ne lase să aşteptăm un răspuns la chemarea noastră, dar timpul pe care îl petrecem aşteptând nu este pierdut, şi atunci când vine răspunsul inimile noastre sunt pline de laudă, şi putem spune: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei care se tem de Tine, pe care o arăţi celor care se încred în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Psalmul 31:19 ).

Este minunat să te poţi încrede în Dumnezeu înaintea fiilor oamenilor, să poţi mărturisi suficienţa Sa în orice nevoie a noastră! Dar lucrul acesta trebuie să fie o realitate, nu doar o mărturisire. Nu are niciun rost să vorbim despre a ne sprijini pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să privim într-un fel sau altul la vreun om pentru ajutor. Este o amăgire tristă. Dar, vai! cât de des cădem toţi sub puterea ei! Adoptăm un limbaj al dependenţei faţă de Dumnezeu, dar în realitate privim la om şi îi facem cunoscute nevoile noastre. Ne înşelăm şi Îl dezonorăm pe Dumnezeu, iar finalul este doar dezamăgire şi ruşine a feţei.

Cititorule, să privim cu atenţie şi cu sinceritate la această problemă. Să avem grijă să înţelegem sensul acestor cuvinte preţioase, „Întors la Dumnezeu”. În ele este conţinută tocmai estenţa adevăratei fericiri şi adevăratei sfinţenii. Atunci când inima este cu adevărat întoarsă la Dumnezeu, ea a găsit secretul adevărat, divin al păcii, odihnei şi satisfacţiei depline; toate acestea le găseşte în Dumnezeu, şi nu are niciun motiv să se întoarcă spre vreo fiinţă creată. Nu ştiu ce să fac? Privesc la Dumnezeu pentru călăuzire. El a promis că mă va călăuzi cu ochiul Său. Ce călăuzire minunată! Ar putea oare omul să facă mai mult pentru mine? Cu siguranţă nu. Dumnezeu vede sfârşitul lucrurilor de la început. El cunoaşte toate implicaţiile, toate legăturile, toate rădăcinile şi dedesubturile cazului meu. El este o călăuză infailibilă. Înţelepciunea Sa nu poate greşi şi, mai mult, dragostea Sa pentru mine este desăvârşită. Unde aş putea găsi o călăuză mai bună?

Am vreo nevoie? Pot merge la Dumnezeu cu ea. El este Stăpânul cerului şi al pământului. Comorile universului sunt la dispoziţia Sa. El mă poate ajuta, dacă El crede că aşa este bine pentru mine; şi dacă nu, atunci este cu mult mai bine să trec prin acea problemă sau lipsă. „Dumnezeul Meu vă va împlini orice trebuinta, potrivit bogăţiilor Sale în glorie, în Hristos Isus”. Nu este oare destul? De ce să privesc la resurse de aici de jos? De ce să mă întorc de la un astfel de Dumnezeu şi să mă îndrept cu nevoile mele spre vreun alt om? De fapt, aceasta înseamnă că, într-o oarecare măsură, aş abandona terenul credinţei, al vieţii de dependenţă simplă de Dumnezeu. Adică, mi-aş dezonora Tatăl.

A cere ajutor de la un om ar fi sinonim cu a spune că Dumnezeu m-a dezamăgit. În realitate înseamnă că Îl trădez pe Tatăl care mă iubeşte, care m-a luat în grija Sa cu trup, suflet şi duh pentru a se ocupa de mine pentru timp şi veşnicie. El a promis că va purta de grijă pentru toate nevoile mele, oricât de multe, de mari sau de variate ar fi ele. „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”.

Uneori auzim oameni care afirmă că Domnul le-a spus, sau le-a pus pe inimă să apeleze la vreo resursă omenească. Este un lucru foarte discutabil. Nu cred că Dumnezeul nostru ne-ar conduce vreodată să părăsim izvorul apelor vii şi să apelăm la vreo cisternă spartă. Cuvântul Său este: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!”.

Este adevărat că Dumnezeu se foloseşte de oameni pentru a împlini nevoia; dar este un lucru cu totul diferit. Apostolul binecuvântat putea spune: „Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit”. Pavel aştepta mângâierea de la Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a trimis pe Tit ca să îl mângâie. Dacă Pavel ar fi aşteptat mângierea de la Tit, ar fi fost cu siguranţă dezamăgit.

Aşa este întotdeauna. În orice nevoie ar trebui să alergăm imediat şi exclusiv la Dumnezeu. „Ne-am întors la Dumnezeu de la idoli”, şi de aceea în orice nevoie El este resursa noastră. Putem merge la El pentru sfaturi, pentru ajutor, pentru călăuzire, pentru compasiune, pentru orice. „Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina”.

Oare acest obicei binecuvântat de a privi doar la Dumnezeu ne va determina să subestimăm canalele prin care se revarsă către noi harul Său preţios? Dimpotrivă. Cum aş putea să îl subestimez pe cel care vine la mine direct de la Dumnezeu, ca instrument al Său pentru a împlini nevoia mea. Imposibil. Dar îl apreciez ca pe un instrument, în loc să îl privesc ca pe sursă. Aceasta face diferenţa. Niciodată nu trebuie să uităm că adevărata convertire înseamnă a fi aduşi la Dumnezeu; şi, cu siguranţă că, dacă suntem aduşi la Dumnezeu aceasta este pentru a găsi în El o ţintă desăvârşită pentru privirile noastre, un obiect perfect pentru inimile noastre, o resursă perfectă în orice nevoie, de la prima şi până la ultima. Un suflet convertit cu adevărat este unul care s-a întors de la orice încredere în creatură, de la aşteptări de la om, de la speranţe pământerşi, pentru a găsi tot ceea ce doreşte în Dumnezeul cel viu şi adevărat, pentru totdeauna.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *