Văzând până acum necesitatea absolută, în fiecare caz, a convertirii şi punctând într-o oarecare măsură ce nu este convertirea trebuie ca acum să investigam ce este. Aici trebuie să ne ţinem aproape de adevărata învăţătură a Sfintei Scripturi. Nu putem accepta nimic mai puţin, nimic altceva.
Există o mare teamă că mult din ceea ce, în zilele noastre, trece drept convertire nu este deloc convertire. Multe aşa zise cazuri de convertire sunt publicate şi dezbătute dar ele nu pot trece testul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi din cei ce profesează convertirea, fiind acreditaţi ca atare, se dovedesc a fi doar ascultători cu inima de piatră. Nu există profunzime a lucrării spirituale în inimă, lipseşte acţiunea adevărului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, nu se vede o ruptură clară cu lumea. S-ar putea ca sentimentele să fie atinse de influenţa umană, iar anumite adevăruri evenghelice să fi fost însuşite de minte ; dar eul nu a fost judecat ; există o alipire de lume şi de fire. Absenţa unei seriozităţi profunde şi a unei realităţi adevărate ce caracterizeaza atât de remarcabil convertirile menţionate în Noul Testament, la care putem privi totdeauna acolo unde lucrarea este divină. Nu vom încerca să explicăm toate aceste cazuri superficiale; facem referire la ele doar ca cei implicaţi în lucrarea binecuvântată de evanghelizare să fie conduşi în a considera acest subiect în lumina Sfintei Scripturi, şi să vedem cât de mult propriul fel de a lucra cere o corecatre sfântă. S-ar putea ca în lucrarea noastră să fie prea mult element uman. Nu lăsăm ca Duhul Sfânt să acţioneze. Suntem deficitari în credinţă, în puterea şi eficacitatea lucrării simple a lui Hristos Însuşi. S-ar putea să fie prea mult efort în a lucra la sentimente, prea mult emoţional şi senzaţional. Poate că de asemenea în dorinţa de a avea rezultate - dorinţă care s-ar putea să fie bună în ea însăşi- suntem prea grăbiţi să acredităm şi să anunţăm ca fiind cazuri de convertire multe care, vai! sunt efemere.
Toate acestea cer o serioasă atenţie. Este de cea mai mare importanţă ca să permitem Duhului lui Dumnezeu să lucreze şi să arate - aşa cum cu siguranţă o va face - roada lucrării Sale.Tot ceea ce El face este bine făcut şi va vorbi de la sine la timpul potrivit. Nu este nevoie ca să ne mândrim cu cazurile noastre de convertire. Tot ceea ce este divin adevărat va străluci spre lauda celui caruia i Se cuvine toată închinarea iar apoi lucrătorul va avea o bucurie profundă şi sfântă. El va vedea roadele lucrării sale şi se va gîndi la ele ca un omagiu de adorare şi închinare la picioarele Stăpânului său-singurul loc sigur şi fericit în care poate gândi la ele. Va slăbi oare aceasta râvna noastră? Dimpotrivă ; aceasta va intensifica imens râvna noastră. Vom fi mai plini de râvna în a mijloci cu Dumnezeu în secret, şi în a mijloci cu ai noştri în public.
Ar trebui să simţim mai profund seriozitatea divină a lucrării si profunda noastra insuficienţă. Trebuie să preţuim mereu convingerea sănătoasă că lucrarea trebuie să fie de la Dumnezeu de la început la sfârşit. Aceasta ne va ţine la locul potrivit, acela al dependenţei golite de sine de Dumnezeu, care este Făcătorul tuturor lucrărilor facute pe pământ. Ar trebui să fim mai mult cu faţa la pămînt în faţa scaunului îndurării, atât în cămăruţă cât şi în adunare în legatură cu glorioasa lucrare de convertire ; apoi când vor apărea snopii de aur şi ciorchinii aromaţi, când se vor arăta cazurile adevărate de convertire - cazuri care vorbesc singure şi care poartă cu ele propriile dovezi înaintea tuturor celor capabili să le judece - atunci în adevar inimile noastre se vor umple de laudă faţă de Dumnezeul tuturor îndurărilor care a făcut mare numele Fiului Său Isus Hristos în mântuirea preţioaselor suflete.
Cu mult mai bine este aceasta decât să ne umflăm săracele noastre inimi cu mândrie şi mulţumire de sine prin socotirea cazurilor noastre de convertire. Cu mult mai bine, mai sigur şi mai fericit este să fii îngenunchiat în închinare înaintea tronului, decât sa avem nume de mari predicatori şi minunaţi evanghelişti vestite până la marginea pământului. Nu există comparaţie în judecata unei persoane cu adevarat spirituale. Vor fi inţelese demnitatea, realitatea şi seriozitatea lucrării; fericirea, siguranţa morală, şi adevarata eficacitate a lucrătorului vor fi promovate; iar Gloria lui Dumnezeu asigurată şi menţinută.
Să vedem acum cum sunt toate acestea ilustrate în 1. Tesaloniceni 1 . „Pavel şi Silvan şi Timotei către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har voua şi pace. Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toti, amintind de voi în rugăciunile noastre aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei -marile elemente ale adevăratului creştinism - în Domnul nostru Isus Hristos înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru ştiind fraţi preaiubiţi de Dumnezeu alegerea voastră.” Cum de ştia el acest lucru? Prin evidenţa clară şi de netăgăduit văzută în viaţa lor practică - singura cale prin care alegerea oricui poate fi cunoscuta. „Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină; dupa cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi.”
Binecuvântatul apostol a fost, în viaţa lui de zi cu zi, exponentul evangheliei pe care a predicat-o. El a trăit evanghelia. El nu a dorit şi nu a cerut nimic de la ei. El nu a fost o greutate pentru ei. El le-a predicat fără bani evanghelia preţioasă a lui Dumnezeu; şi pentru a putea face acest lucru a muncit din greu zi şi noapte. El a fost ca o doică care-şi îngrijeste cu drag copii. Nu erau la el cuvinte răsunatoare despre propria persoană, sau despre slujba sa, autoritatea sa ,darurile sale, predicarea sa, sau despre lucrările minunate făcute în alte locuri. El era lucrătorul plin de dragoste, smerit, fără pretenţii, serios, devotat a cărui lucrare vorbea de la sine, şi a cărui întreagă viaţă, duh, stil, comportament şi obiceiuri erau într-o armonie frumoasă cu predicarea sa.
Câtă nevoie este ca toţi lucrătorii să mediteze la aceste lucruri! Putem fi siguri că superficialitatea lucrării noastre este roada superficialităţii lucrătorului. Unde este puterea ? Unde este dovada Duhului? Unde este „siguranţa deplină”? Oare nu este o lipsă teribilă a acestor lucruri în predicarea noastră? S-ar putea să fie o cantitate mare de vorbire fluentă, o aşa zisă deşteptăciune; şi mult din aceasta gâdilă urechea, atinge imaginaţia, trezeşte un interes temporar şi slujeşte doar curiozitatea. Dar vai! unde este ungere sfântă, seriozitatea trăită, solemnitatea profundă? Şi apoi exemplul viu, trăit şi obiceiurile - unde sunt? Fie ca Domnul să reînvie lucrarea Sa în inimile lucrătorilor Săi şi apoi vom putea căuta mai multe roade în lucrare.
Încercăm noi oare să învăţăm că lucrarea de convertire depinde de lucrător. Departe de noi această noţiune monstruoasă! Lucrarea depinde în întregime şi absolut de puterea Duhului Sfânt aşa cum o dovedeşte fără niciun dubiu chiar capitolul deschis înaintea noastră acum. Rămâne pentru totdeauna adevărată, în fiecare aspect şi etapă a lucrării, ca „nu prin mărime nici prin putere ci prin Duhul Meu, zice Domnul.” Dar ce fel de instrument foloseşte Duhul Sfânt de obicei? Nu este oare aceasta o întrebare cu greutate pentru noi lucrătorii ? Ce fel de vase „sunt folositoare Stăpânului” ? Vase goale-curate. Aşa suntem? Suntem noi goliţi de noi înşine? Sunten noi oare vindecaţi de ocuparea cu sinele? Suntem „curaţi”? Avem noi mâinile curate? Sunt oare legăturile noastre, căile noastre, circumstanţele noastre curate? Dacă nu sunt atunci cum să ne folosească Stăpânul în slujba Sa sfântă? Fie ca noi toţi să primim harul de a cântări aceste întrebari în prezenţa Sa divina! Fie ca Domnul să ne provoace şi sa facă din noi din ce în ce mai mult vase pe care să le poată folosi spre gloria Sa!
Vom trece acum la pasajul citat. Întregul pasaj este plin de putere. Caracterul lucrătorului pe de-o parte şi cel al lucrarii pe de alta ne cer în cel mai serios mod atenţia. „Și voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că de la voi Cuvântul a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc; încât nu avem nevoie să vorbim ceva pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi.”
Aceasta era lucrare adevărata. Îşi purta propriile argumente. Nu era nimic vag sau nesatisfăcător în legatură cu ea - nici-o ocazie pentru a fi rezervat în a forma sau exprima o judecată în legatură cu ea. Era clară, evidentă, şi de neconfundat. Purta pecetea mâinii Stăpânului, aducând convingere fiecărei minţi capabile să cântărească evidenţele. Lucrarea de convertire era înfăptuită şi roadele ei urmau într-o abundenţă încântătoare. Mărturia mersese peste tot iar lucrătorul nu avea nevoie să vorbească despre lucrarea sa. El nu a avut ocazia să numere şi să publice numărul convertirilor la Tesalonic. Totul era divin şi real. Era o lucrare profundă a Duhului Sfânt faţă de care nu se putea greşi şi despre care era inutil să se vorbească.
Apostolul predicase pur şi simplu Cuvântul în puterea Duhului Sfânt în mare siguranţă. Nu era nimic vag, nimic îndoielnic despre mărturia sa. El predica ca unul care intrase profund si credea deplin în ceea ce predica. Nu era doar exprimarea unor anumite adevăruri ştiute şi cunoscute - nu o declaraţie corectă şi uscată a unor dogme seci. Nu; era revărsarea vie a glorioasei evanghelii a lui Dumnezeu, venind dintr-o inimă care simţea profund fiecare enunţ, căzând apoi pe inimile pregătite de Duhul Sfânt s-o primească.
Aşa a fost lucrarea la Tesalonic - o lucrare divină binecuvântată - totul real, roada adevărată a Duhului Sfant. Nu era doar o excitare religioasă, nimic senzaţional, nimc tensionat, nici-o încercare de a „produce o trezire”. Totul era minunat de calm. Lucrătorul, aşa cum ni se spune in Fapte 17 , „a venit la Tesalonic unde era sinagoga iudeilor şi dupa obiceiul său a intrat la ei şi în trei sabate a stat de vorba cu ei din Scripturi”- preţioasă, puternică stare de vorba. De-ar face Dumnezeu să avem şi noi mai multă în mijlocul nostru - „descoperind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze dintre morţi şi că Acesta este Hristosul, Isus pe care vi-L vestesc eu.”
Ce simplu! Să-L predici pe Isus din Scripturi! Da, aici stă marele secret al predicării lui Pavel. El a predicat despre o Persoană vie, cu o putere vie, în autoritatea unui Cuvant viu, iar acest Cuvânt a fost primit printr-o credinţă vie, aducând roade vii în vieţile celor convertiţi. Aceasta este predicarea pe care Dumnezeu a poruncit-o şi pe care o foloseşte. Nu predici, nu vorbire religioasă, ci predicarea lui Hristos prin Duhul Sfânt vorbind prin oameni care la randul lor sunt sub puterea celor predicate. Dumnezeu să ne daruiasca mai mult din aceasta!