comori.org
comori.org

Chemarea lucrătorilor Domnului

H. L. Heijkoop

În 1. Corinteni 12 găsim că exercitarea darurilor este o manifestare a Duhului Sfânt şi că cei care primesc darurile răspund înaintea Domnului Isus. Şi aflăm, de asemenea că Duhul Sfânt este puterea pentru exercitarea darurilor, dar că aceste daruri nu sunt la fel. Efeseni 4 şi Matei 25 ne învaţă că ele sunt de la Domnul şi că El le dă Adunării.

În înţelesul cel mai larg al cuvântului, tot ce primeşte un credincios este un dar al harului. Dar, în general vorbind, Scriptura limtează expresia aceasta la darurile care fac dintr-un credincios, un slujitor al lui Hristos. În 1. Corinteni 12 sunt menţionate multe daruri, care în 1. Corinteni 14:22 sunt subîmpărţite în două grupe: întâi cele care sunt un semn pentru necredincioşi şi în al doilea rând cele care sunt pentru credincioşi.

Dumnezeu a dat pe cele dintâi ca podoabă Adunării, pentru ca cei necredincioşi să poată vedea că El recunoaşte Adunarea ca mărturie a Lui. Găsim principiul acesta peste tot în Scriptură. Când Dumnezeu dă o mărturie nouă, El îngăduie să se facă minuni şi semne, pentru ca să se arate faptul că mărturia aceasta este recunoscută de El. În felul acesta vedem semne pline de putere la Moise şi la Ilie. Şi în Marcu 16:20 se spune: „Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-i însoţeau“, întocmai cum fusese promis de Domnul Isus în versetul de mai înainte.

Odată ce mărturia este stabilită şi recunoscută ca mărturie a lui Dumnezeu, semnele acestea nu mai sunt necesare. Însă omul totdeauna a stricat ce i-a încredinţat Dumnezeu. Şi Dumnezeu n-a mai putut recunoaşte public pe un Israel apostat, ca mărturie a Sa, ca să-i dea ca podoabă semne ale puterii Sale. Pentru aceste două motive nu mai găsim minuni prin Isaia, Ieremia, Ezechiel şi ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament. Şi ar putea Dumnezeu să recunoască public creştinătatea, în decăderea şi apostazia ei, o ruină a ceea ce a fost odată, ca mărturie, împodobind-o cu semne pentru cei necredincioşi?

Orice ar putea dispărea, totuşi Dumnezeu niciodată nu părăseşte pe poporul Său pe pământ. Chiar în zilele de cea mai adâncă decădere şi de cea mai mare apostazie, Dumnezeu a dat lui Israel pe profeţii Săi. Şi în Efeseni 4 , darurile  pe care Domnul Isus le dă Adunării Sale pentru zidirea Trupului lui Hristos, se spune că vor rămâne „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“, deci până ce Adunarea va fi în slavă.

Efeseni 4 menţionează apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători. Lucrarea apostolilor şi profeţilor este menţionată în capitolele 3.1-12 şi 2.20. Ei au pus temelia Adunării. Nu numai conţinutul de bază al creştinismului a fost cunoscut prin ei (capitolul 3.6), dar ei, ca arhitecţi înţelepţi, au pus temelia Adunării şi au dat schiţele şi planul clădirii, în care fiecare trebuie să zidească (1. Corinteni 3 ). Aceste două grupe de daruri nu erau deci destinate să rămână până la sfârşit (1. Corinteni 4:9 ), deşi lucrarea lor, prin cărţile Noului Testament, continuă să fie de mare folos. Dar temelia a fost pusă numai o dată, nu s-a repetat punerea ei. Astfel, din Efeseni 4 au mai rămas evangheliştii, păstorii şi învăţătorii. Acestea sunt darurile care, atunci când apar în mod evident, îi fac pe cei ce le au să fie recunoscuţi ca lucrători ai lui Dumnezeu.

În vorbirea obişnuită, darurilor acestora li se dă numele de slujbe. Oamenii vorbesc despre slujba păstorilor, a învăţătorilor etc. Totuşi vorba aceasta nu este întemeiată pe Scriptură. Scriptura nu menţionează alte slujbe decât cele de supraveghetor şi de diacon. Apostolia putea să fie numită de asemenea slujbă, dar numai ca o exprimare a faptului că apostolii au fost rânduiţi direct de Domnul Isus. Potrivit textului din Faptele Apostolilor 2 , în Adunare, lucrarea unui apostol este numită un dar.

Este important de subliniat lucrul acesta, deoarece deosebirea dintre daruri şi slujbe este mare. O slujbă îşi are autoritatea pe baza faptului că ea există fără să ţii seama de persoana care o poate împlini. Dacă un poliţist semnalizează să opreşti, faci lucrul acesta, fie că numele lui este Ion sau Gheorghe. Dar, dacă un om oarecare îţi face semn să opreşti, faci lucrul acesta dacă ţi se pare că persoana aceea este calificată să facă aşa ceva. O slujbă poate fi dată numai de sus. De aceea vedem în Scriptură că bătrânii era rânduiţi numai de către apostoli sau de cei cărora li s-a încredinţat lucrarea aceasta de către un apostol. Diaconii erau aleşi de către adunare, când era vorba să poarte răspunderea problemelor financiare ale adunării, dar chiar şi în situaţia aceasta, ei erau „puşi la lucrarea aceasta“ de către apostoli. Dar unde sunt apostolii sau cei împuterniciţi de ei, ca să poată rândui aceste slujbe? Şi să nu spunem mai mult de starea de ruină a creştinătăţii de nume, prin care Adunarea nu mai continuă să existe ca o unitate vizibilă. Astfel, dacă păstorii, învăţătorii şi evangheliştii ar fi persoane care fac slujbe, atunci nici aceştia n-ar putea exista, iar Adunarea ar fi lipsită de zidirea pe care Domnul Isus vrea s-o dea prin aceste daruri.

Dar Scriptura vorbeşte numai de „daruri“ de păstori, învăţători şi evanghelişti. Hristos Cel înviat şi înălţat la cer a luat în robie, robia de care eram ţinuţi şi ne-a făcut liberi. Şi dintre aceştia, pe care Domnul i-a făcut liberi, El Îşi alege lucrătorii, dându-le darurile Lui.

Matei 25:14-30 ne prezintă foarte clar cum un creştin devine un slujitor, un lucrător al Domnului. Domnul Însuşi dă un dar fiecăruia, potrivit cu aptitudinile naturale pe care le are. Domnul nu dă darul de evanghelist sau de învăţător unei persoane care nu poate vorbi. Nu înseamnă că cineva care este mut, n-ar putea duce evanghelia altuia. Dumnezeu cheamă pe toţi credincioşii să ducă vestea bună. Dar chiar când cineva face acest lucru, nu este un evanghelist. Pe cei care Dumnezeu vrea să-i folosească în lucrarea Sa, le-a dăruit deja daruri naturale, de la naşterea lor, pe care mai târziu să le poată folosi în slujirea spirituală. Domnul dă darurile Sale, „fiecăruia după puterea lui“ (Matei 25:15 ). Şi El le îndrumă vieţile în aşa fel încât ei să fie pregătiţi pentru slujirea aceea specială cu care Domnul vrea să-i dăruiască. Lui Ieremia, Dumnezeu i-a spus: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei, te cunoşteam; şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al naţiunilor“ (Ieremia 1:5 ). Apostolul Pavel spune în Galateni 1:15-17 : „Dar, când Dumnezeu - care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său - a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată nu m-am sfătuit cu nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli înainte de mine“ (vezi şi Fapte 9:15 ).

Astfel Domnul, prin Duhul Sfânt, dă unora dintre cei pe care El i-a răscumpărat, un dar de păstor, sau de învăţător, sau de evanghelist, după ce ei au fost născuţi din nou, potrivit talentelor naturale şi dezvoltarea pe care El le-a dat-o deja înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu.

Lucrul acesta arată lumina clară a căilor lui Dumnezeu. Domnul este Cel care rânduieşte darul, şi chiar acela de care cel credincios, ca mădular al Trupului lui Hristos, are nevoie în locul unde a fost aşezat în Trup (1. Corinteni 12:18 ). Niciodată nu vedem două daruri care să se asemene în totul unul cu altul. Şi atunci putem înţelege consecinţele rele ale organizării omeneşti în lucrurile spirituale. Într-o organizaţie, funcţiile şi activităţile sunt fixe. Când unul pleacă, un altul trebuie să-i ia locul, chiar dacă nu are acelaşi dar ca cel dintâi. Cu un organism, cum este trupul, lucrurile sunt cu totul altfel. Când un mădular nu mai este, un alt mădular, cu felul lui de a fi, îi preia lucrarea pe cât este cu putinţă şi întregul organism vine în ajutor în privinţa aceasta. Este bine cunoscut că unele organe care trebuie să preia sarcina organelor care nu mai sunt într-un individ, sunt mai mult dezvoltate decât la cei sănătoşi.

Aşa este şi cu Trupul lui Hristos. Domnul dă fiecăruia darul care este de folos pentru locul în care El îl aşează în Trup şi care se potriveşte cu aptitudinile naturale şi pregătirea pe care i-a dat-o mai înainte. De aceea Domnul a luat pe Petru şi pe Ioan din corabia lor de pescari, sau pe Saul, care stătuse la picioarele lui Gamaliel. De aceea Domnul a luat pe unul ca Darby şi pe Kelly, care s-au bucurat de o educaţie de cărturari, alături de unul ca Stanley, care a fost doar puţini ani la şcoala primară.

Domnul Îşi selecţionează lucrătorii şi le dă daruri, iar când îi cheamă, ei sunt deja pregătiţi pentru lucrarea Lui. Şi dacă nu este un har special de la Dumnezeu, orice pregătire omenească pentru lucrare va micşora aptitudinea pentru acea lucrare la care îl pune Domnul.

Ca tânăr credincios, nu este rău să ai dorinţa de a avea un dar şi a te ruga în acest scop. „Doriţi cu înflăcărare manifestările duhovniceşti“ (1. Corinteni 14:1 ). Dar scopul trebuie să fie de a sluji, de a zidi (versetul 3). Căci „fiecăruia i se dă manifestarea Duhului, spre folosul tuturor“ (1. Corinteni 12:7 ). Duhul Se arată pentru folosul tuturor. Răspunderea fiecăruia care a primit un dar este în aşa fel ca el să fie dator către toţi, pentru folosul cărora i s-a dat darul. Şi în această privinţă el nu este al lui însuşi. De comun acord cu Domnul Isus, Duhul Sfânt îl alege pe cel ce El îl foloseşte ca slujitor al Său, chiar dacă lucrarea trebuie să fie aceea de a cârmui adunarea. Cârmuirea este exact locul unui slujitor care a fost chemat să cârmuiască. Dar în Efeseni 4:16 se spune că, prin daruri, Trupul se zideşte în dragoste. Într-adevăr, dragostea este testul practic pentru orice zidire adevărată, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Dragostea este spiritul slujirii. Nu este vorba de a aduce pe cineva în lucrare, ci a sluji lucrând. El nu caută folosul său, ci al altuia. Este aici natura dumnezeiască în manifestarea ei în om.

Dar cum poate cineva să ştie dacă a fost chemat de Domnul? În Matei 25 avem răspunsul. Domnul a dat daruri şi, fără să fi spus în mod expres ce aveau ei să lucreze cu darurile, i-a întrebat ce au făcut cu ele, atunci când El S-a întors. Posedarea unui dar este în acelaşi timp însărcinarea de a folosi darul acesta. Dar cum poate să ştie cineva dacă are un dar? Credinciosul care este călăuzit de simţuri omeneşti poate în adevăr să se înşele. Elocvenţa firească este ceva cu totul deosebit de posedarea unui dar. Cum ştim că avem pace cu Dumnezeu? Am luat calea pe care Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său: întoarcerea la Dumnezeu, credinţa în lucrarea Domnului Isus şi în Cuvântul lui Dumnezeu, care ne asigură că, după ce am venit la Hristos, nu mai este nimic între Dumnezeu şi noi. Şi după aceea Duhul Sfânt a confirmat adevărul acesta în inimile noastre, dându-ne roada păcii cu Dumnezeu. Tot aşa este şi cu slujirea.

Când, în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, „vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1. Petru 2:9 ), se vede dacă Domnul ne-a dat vreun dar deosebit şi Duhul Sfânt va confirma lucrul acesta în inimile noastre.  Domnul va trezi în inimile noastre nevoia de a-i sluji pe ai Săi, sau de a duce vestea bună ca un evanghelist oamenilor care sunt pierduţi. Dar, dacă nu cunoaştem practic virtuţile lui Dumnezeu în inimile noastre, pentru că mergem pe calea noastră, ne vom ascunde talantul în pământ (Matei 25 .24-25). Câţi talanţi pot fi îngropaţi în felul acesta?

Astfel, fiecare a primit un dar, şi poate să păşească într-o anumită lucrare a Domnului. Şi fiecare credincios care dă dovada că are un dar, este un slujitor, un lucrător al Domnului. Aceasta nu are nimic a face cu a avea sau nu o ocupaţie prin care să îngrijească de nevoile vieţii. Fiecare lucrător are dreptul de a trăi din lucrarea sa (1. Corinteni 9:14 ). Dar, în comuniune personală cu Domnul, lucrătorul trebuie să ia hotărârea dacă şi când să facă uz de dreptul acesta. În acel an şi jumătate cât a fost în Corint (Fapte 18 ), apostolul Pavel făcea corturi ca să îngrijească de nevoile personale, deşi erau fraţi bogaţi acolo. Dar la Filipi, el a primit cu mulţumire darul.

Dumnezeu dă lucrătorului dreptul de a trăi din lucrarea lui. Şi dacă lucrătorul înţelege înaintea Domnului că trebuie să facă uz de dreptul acesta, el poate aştepta de la Domnul ca să îngrijească de nevoile lui. El nu are nevoie (şi nu trebuie) să aştepte lucrul acesta de la oameni, nici de la vreo adunare, ci numai de la Domnul, în slujba Căruia este. Dar el se poate servi de dreptul acesta numai dacă are acest drept, dacă este un lucrător al Domnului. De aceea el nu intră în lucrul Domnului atunci când se hotărăşte să să părăsească ocupaţia lui obişnuită, ci el poate să ia hotărârea aceasta pentru că este deja în lucrarea Domnului. Dacă el nu este un lucrător al Domnului, atunci nu are dreptul să trăiască din lucrarea Domnului.

Din cele de mai sus rezultă că cel credincios este un lucrător al Domnului, deoarece a primit un dar de la Dumnezeu şi prin acest dar este în slujba Domnului. Pentru aceasta lucrătorul nu are nevoie de nici un fel de numire deosebită, de nici o aprobare sau recunoaştere a altuia sau a altor lucrători, sau a altor credincioşi, sau a adunărilor. Pavel nu s-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, când Dumnezeu l-a chemat (Galateni 1:6 ). Şi Apolo n-a aşteptat să fie recunoscut de cineva, ci a predicat cu un duh înfocat, chiar dacă nu cunoştea bine toate lucrurile. Cazul din Fapte 13 nu are a face cu subiectul acesta. Acolo e vorba despre oameni care erau deja în lucrarea Domnului cu ani înainte, dar care la un moment dat au fost chemaţi de Duhul Sfânt pentru o misiune specială. În cel dintâi verset al capitolului acestuia, ei sunt arătaţi a fi printre profeţi şi învăţători, iar în captolul 14, versetul 14 ei sunt numiţi apostoli.

Este foarte clar, atât cu Pavel cât şi cu Apolo, că ei erau oameni în care fraţii credincioşi din adunarea locală aveau încredere, deşi nu se spune că ei ar fi cerut aşa ceva de la fraţi. Dar chiar fără să ceară în mod deosebit, persoana în cauză ştie foarte bine dacă se bucură de încredere din partea fraţilor. Şi desigur, lipsa de încredere ar trebui să conducă pe cel credincios să stea înaintea Domnului şi să se cerceteze pe sine în lumina Lui. Dar niciodată Pavel şi Apolo n-au întrebat pe cei ce fuseseră slujitori ai lui Dumnezeu înaintea lor, ce gândesc despre plecarea lor ca să vestească altora Cuvântul. Era de ajuns pentru ei că fuseseră chemaţi de Domnul. Abia după trei ani, Pavel s-a dus la Ierusalim ca să-l cunoască pe Petru. Şi numai după treisprezece ani mai târziu a fost recunoscut de apostoli, când lucrarea lui dovedea că într-adevăr el fusese chemat de Domnul. Chemarea Domnului şi astfel posedarea unui dar - numai aceasta este aprobarea şi dreptul de a se numi cineva lucrător al Domnului. El are să dea socoteală numai Domnului pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat. Lucrul acesta totuşi nu-i dă dreptul să ceară recunoaşterea altora. Desigur, adunarea are obligaţia de a recunoaşte pe lucrători şi de a îngriji de nevoile lor materiale. Dar ei pot face lucrul acesta numai dacă Domnul le dă convingerea personală că acel frate este într-adevăr în slujba Domnului. Şi lucrul acesta este o problemă numai între Dumnezeu şi ei.

Lucrătorul nu are nici un drept să ceară ca alţi lucrători să-l recunoască. Şi faptul acesta este o problemă între lucrători şi Dumnezeu, personal. Şi siguranţa cuiva că a fost chemat de Dumnezeu şi a folosit de El nu este oare de ajuns? Lucrul acesta îi face inima veselă şi îi dă stăruinţă în lucrare, chiar dacă nu toţi se pricep să-l aprecieze.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *