comori.org
comori.org

Un cuvânt cu privire la atitudinea credinciosului faţă de căsătorie

Rudolf Brockhaus

Gândul de a adresa un cuvânt prietenilor noştri tineri dragi cu privire la atitudinea credinciosului faţă de căsătorie a preocupat deja de mult pe scriitorul acestor rânduri. Unele apariţii triste în acest domeniu, în mod deosebit din ultimii ani, precum şi pe de altă parte îndemnurile din partea multor prieteni, pe inima cărora stă binele turmei lui Hristos şi onoarea Numelui Său sfânt, au făcut ca gândul să se transforme în faptă. Fie ca rândurile care urmează, care sunt adresate în primul rând fraţilor tineri şi surorilor tinere, prin harul Domnului să fie de folos şi o binecuvântare pentru unii din ei. Nu trebuie să mai amintim că tema însăşi este foarte importantă şi merită atenţia din partea fiecărui credincios.

Căsătoria este un pas aşa de serios, că aproape că nu există un al doilea pas cu importanţă asemănătoare în viaţa noastră pe pământ. Este decisiv pentru toată viaţa. Părerea multora, că la încheierea unei căsătorii (deoarece este numai o chestiune a cărnii) nu este necesară nicio chibzuire deosebită înaintea Domnului sau că nu este necesar sfatul altor credincioşi, că nicio interpretare spirituală cu privire la această temă nu este la locul ei, şi aşa mai departe, este întrutotul de respins. Nu vrem nicidecum să susţinem pe aceia care consideră că un frate, la alegerea soţiei sau chiar la stabilirea timpului sau a felului în care o cere în căsătorie, trebuie să aştepte un semn deosebit din partea Domnului, mai ales când în cele mai multe cazuri dorinţele şi chibzuinţele proprii au fost deja de mult timp în acţiune; dar vrem să constatăm din capul locului că un copil al lui Dumnezeu, care este chemat să facă totul în Numele Domnului şi spre onoarea Lui, fie că este vorba de mâncare sau băutură sau orice altceva (1. Corinteni 10:31 ), cu siguranţă nu are libertatea să facă pasul cel mai important fără Domnul, călăuzindu-se după gândurile şi înclinaţiile lui. Dimpotrivă, când Scriptura vorbeşte despre libertatea credinciosului de a se căsători, ea spune: "Numai în Domnul" (1. Corinteni 7:39 ). Această expresie merge mai departe decât a face totul "în Numele Domnului", dar include cu siguranţă şi aceasta. La înţelesul exact al expresiei vom reveni mai târziu.

Am vorbit deja despre aceia care văd în căsătorie numai o chestiune a cărnii. Cititorul va fi de acord cu mine, când spun, că o astfel de concepţie despre căsătorie nu este numai primitivă, ci ea contrazice categoric învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Ea rezultă parţial din aceea că se confundă noţiunile „carne“ şi „trup“. „Carnea“, elementul păcătos, în care se află şi se mişcă omul natural, este împotriva „Duhului“, elementul divin în care a fost aşezat cel născut din nou. Cel credincios nu mai este „în carne“ ci „în Duhul“ (Romani 8:9 ), şi el este chemat să umble nu după carne (firea păcătoasă) ci după Duhul. Desigur, carnea este în el; dar el nu mai este în carne. De aceea se poate spune: atâta timp cât un credincios mai este în trupul acesta, ambele elemente sunt în el; şi un element, carnea, caută propria satisfacere, gândeşte la ce este carnal, în timp ce celălalt element, Duhul, gândeşte la ce este al Duhului (Romani 8:5 ).

Se vrea prin aceasta să se spună că a te căsători este o chestiune „a Duhului“? Nicidecum; tot aşa cum a cânta şi a te ruga pentru sine nu sunt o chestiune a Duhului. Dacă prin cântarea şi rugăciunea mea, prin mâncarea şi băutura mea, prin căsătoria sau celibatul meu, Domnul nu este glorificat, dacă eu nu fac aceste lucruri în dependenţă de El şi cu privire la El, atunci nici una şi nici cealaltă nu sunt chestiuni ale Duhului; toate acţiunile sunt atunci exclusiv omeneşti, sau, ceea ce este şi mai rău, carnale.

Când însă prin cântare sau prin rugăciune Îl preamăresc şi îmi revărs inima înaintea Lui, când prin mâncare sau băutură mulţumesc lui Dumnezeu Tatăl, prin Isus Hristos, când prin căsătorie sau celibat urmez călăuzirea părintească a lui Dumnezeu şi în una sau cealaltă văd calea Domnului pentru mine, atunci în fiecare din aceste lucruri eu sunt activ ca om spiritual; toate sunt pentru mine pe teritoriul lucrurilor Duhului. Dumnezeu să fie lăudat pentru această realitate preţioasă! Ea oferă chiar şi celei mai mici activităţi, celei mai neînsemnate şi mai minore fapte, o valoare deosebită pentru un suflet spiritual. Dar, din păcate, cât de puţin gândim la faptul că nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine! (Romani 14:7 ). Cum se comportă unii creştini, ca şi cum timpul lor, puterea lor, mintea lor, averea lor, şi aşa mai departe, le-ar aparţine, şi ca şi cum ei ar putea să dispună de ele după bunul lor plac! Ei uită că este scris: "Nu ştiţi ... că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ." (1. Corinteni 6:19-20 ). Bărbat sau femeie, tânăr sau tânără, stăpân sau supus, femeie sau servitoare, părinţi sau copii, frate sau soră, proprietar de firmă sau maistru, calfă sau ucenic, în orice poziţie sau situaţie a vieţii, credinciosul poate şi trebuie să facă totul în Numele Domnului său şi pentru Domnul său, spre lauda şi glorificarea lui Dumnezeu. "Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni" (compară cu Coloseni 3:16-25 ; Efeseni 6:1-9 şi altele).

Şi totuşi s-ar putea pune întrebarea: cum pot să recunosc eu calea Domnului pentru mine cu privire la întrebarea de faţă? Cum pot să ştiu că El va fi glorificat prin căsătoria mea, sau că alegerea mea este potrivită cu gândurile Sale?

Aceste întrebări sunt justificate, şi este o fericire că cel credincios, copilul lui Dumnezeu, în privinţa aceasta, ca şi în toate celelalte, nu este lăsat pe seama aşa-numitului hazard, sau să umble în întuneric. Nu, creştinul este numit "un copil al luminii", şi Dumnezeu este "Tatăl luminilor". Şi noi, care suntem răi, ştim să dăm lucruri bune copiilor noştri, cu cât mai mult "Tatăl ceresc" va da acelora care cer de la El! Cu siguranţă, când Îl vom ruga pentru pâine, nu ne va da o piatră, şi dacă Îl rugăm pentru lumină, nu ne va lăsa în întuneric. Să luăm seama, să căutăm cu adevărat şi cu sinceritate lumina la El, Cel care se numeşte "Tatăl luminilor", adică izvorul oricărei lumini. Din păcate, în privinţa aceasta lipseşte deseori realitatea inimii, în mod deosebit cu privire la căsătorie, unde sunt permise tot felul de motive carnale şi omeneşti, dându-li-se importanţă. Fie ca Domnul să ne dea o inimă veghetoare, trează, şi un simţ simplu, curat. Ele sunt necesare în mod deosebit atunci când este vorba de o chestiune cu o influenţă aşa de mare pentru toată viaţa credinciosului. Fie ca toţi fraţii tineri şi surorile tinere să năzuiască după o astfel de atitudine a inimii.

Dar să ne ocupăm mai îndeaproape cu întrebarea aceasta. Că un creştin, fie el văduv sau tânăr, văduvă sau fecioară, are „libertatea“ să se căsătorească, prin aceasta a fost deja atins. Apostolul tratează această întrebare detaliat în 1. Corinteni 7 . Interdicţia de a se căsători este un semn al ultimelor zile şi al decăderii de la credinţă (1. Timotei 4 ). Căsătoria a fost instaurată de Dumnezeu, da, ea este un tablou al relaţiei binecuvântate, scumpe, dintre Hristos şi Adunarea sau Biserica Sa. De aceea apostolul spune: "Cel care se căsătoreşte bine face", dar el adaugă imediat: "cel care nu se căsătoreşte mai bine face" (1. Corinteni 7:38 ). Putem să aducem în legătură cu aceste cuvinte o expresie remarcabilă şi deseori greşit înţeleasă a Domnului Isus: "Sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor" (Matei 12:12 ). Aceştia sunt cei care din cauza Domnului şi a lucrării Sale nu s-au căsătorit, care, aşa cum se exprimă apostolul, au luat o hotărâre tare în inima lor şi au autoritate asupra propriei voinţe, ca să nu se căsătorească. Deci dacă cineva crede că în felul acesta place mai mult Domnului şi poate să slujească mai mult celor ce sunt ai Săi, dacă nu se căsătoreşte, şi el este în stare să ia asupra sa această renunţare, "face mai bine", potrivit cu cuvintele apostolului, şi desigur ar fi greşit să i se dea sfatul să se căsătorească. Numai să nu se simtă în mod legalist obligat să nu se căsătorească; căci prin aceasta va lua naştere în curând o stare în care ar fi mult mai bine dacă ar fi căsătorit. Domnul Isus spune categoric: "singuri s-au făcut fameni". Apostolul Pavel este un exemplu frumos pentru un astfel de om (compară cu 1. Corinteni 9:5,15 ). Numărul acelora care sunt în stare să urmeze exemplul apostolului va rămâne mereu redus, căci pentru aceasta este nevoie de un har deosebit. Cei mai mulţi se vor folosi de libertatea pe care o au. Să-i mustrăm din cauza aceasta? Nu, cu siguranţă nu; Cuvântul lui Dumnezeu nu-i mustră.

Când însă trebuie mustrat un credincios? Când foloseşte greşit libertatea lui. Aşa cum am remarcat deja la început, apostolul adaugă, atunci când vorbeşte despre această libertate, cuvintele scurte dar foarte severe şi bogate în conţinut: "numai în Domnul". Ce vrea să spună aceasta? Să observăm, că nu se spune: „dacă cineva se căsătoreşte, s-o facă în Numele Domnului“, ci "s-o facă în Domnul". Un credincios este un om în Hristos; el nu mai aparţine lumii acesteia, el a fost scos cu totul din poziţia lui de odinioară, de copil al lumii acesteia, şi stă pe fundamentul noii creaţii. El este un răscumpărat al Domnului; trupul lui este un mădular al lui Hristos (1. Corinteni 6:15 ). Dacă el trebuie să se căsătorească în Domnul, aceasta poate să aibă loc, evident, numai cu o persoană care stă împreună cu el pe acelaşi fundament, care de asemenea aparţine Domnului, care este ca şi el în Hristos şi este un mădular al trupului Său. Aceasta este aşa de clar, că inima unui credincios trebuie să se fi îndepărtat foarte mult de Domnul, dacă gândul legăturii cu un copil al lumii poate să prindă rădăcinii în el. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Sau ce are comun un credincios cu un necredincios? "Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi!" (2. Corinteni 6:14-15 ). Aşa spune Cuvântul simplu şi clar al lui Dumnezeu, şi instinctele (dacă am voie să mă exprim aşa) şi impulsurile naturii divine resping cu indignare o astfel de legătură necurată. Cum este posibil să intri în cea mai intimă părtăşie de viaţă care se poate imagina, cu cineva ale cărui interese şi înclinaţii ale inimii sunt în direcţie opusă celor ale noastre? Poate un creştin să gândească, să vorbească şi să facă iarăşi ceea ce a făcut odinioară, înainte de întoarcerea lui la Dumnezeu, fără să tăgăduiască creştinismul? Imposibil! Şi tot aşa este imposibil să se unească cu un om care poate să gândească, să vorbească şi să acţioneze numai ca unul care nu s-a întors la Dumnezeu. Căci cei doi, care încheie căsătoria, "nu mai sunt doi, ci un singur trup" (Matei 19:6 ).

Doresc aici, din cauza temei noastre deosebit de importante, să las cuvântul unui scriitor cu experienţă şi încercat, care în lucrarea „Gânduri despre o căsnicie nepotrivită“ scrie următoarele:

Dacă este prezentă adevărata dragoste pentru Dumnezeu, care Îl recunoaşte pe El şi relaţia intimă cu Sine în care El ne-a adus, atunci este imposibil ca un creştin să-şi poată permite să se căsătorească cu o persoană din lume; căci prin aceasta el lezează toate obligaţiile sale faţă de Dumnezeu şi de Hristos. Dacă un copil al lui Dumnezeu se leagă cu un necredincios, este evident că el desconsideră în totalitate pe Hristos, şi anume el face aceasta voit în unul din cei mai importanţi paşi ai vieţii sale. În timp ce în astfel de momente ar trebui să aibă cea mai intimă părtăşie cu Hristos în gândurile sale, în sentimentele şi interesele sale, el Îl exclude complet. Cel credincios se înjugă atunci cu un necredincios. El a ales să trăiască fără Hristos; el preferă categoric să-şi facă voia proprie şi să excludă pe Hristos, în loc să renunţe la voia sa, şi astfel să savureze pe Hristos şi să aibă aprobarea Lui. El şi-a dăruit inima unui altuia şi prin aceasta a părăsit pe Hristos şi a încetat să mai asculte de El. Cu cât sentimentele sunt mai mari şi cu cât inima a fost încătuşată mai tare, cu atât devine mai vizibil că el a preferat pe altcineva mai mult decât Hristos. Ce decizie îngrozitoare, să vrea să-şi petreacă viaţa în felul acesta, făcând tovarăş al lui pe un om care este duşmanul lui Dumnezeu!

Influenţa unei astfel de legături asupra celui credincios va fi în mod clar aceea că el se va reîntoarce în lume. El a ales deja un copil al lumii ca fiind cel mai iubit lucru al inimii lui, iar celor care sunt în lume le plac numai lucrurile din lume, cu toate că roada lor este moartea (Romani 6:21-23 ). "Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate" (1. Ioan 2:17 ). Ce stare înfiorătoare! Ori cedezi la credincioşia faţă de Hristos, ori trebuie să te împotriveşti permanent acolo unde cele mai gingaşe sentimente ar fi trebuit să creeze unitatea cea mai desăvârşită. Realitatea este că, dacă nu ar interveni harul nemărginit al lui Dumnezeu, bărbatul credincios sau femeia credincioasă ar ceda mereu să se opună şi se va asemăna tot mai mult cu lumea. Nimic nu este mai natural. Cel lumesc are numai dorinţe şi înclinaţii lumeşti. Creştinul are pe lângă creştinismul său şi carnea (firea), care iubeşte lumea şi lucrurile ei; în afară de aceasta, din dragoste pentru carnea (firea) lui a renunţat deja la principiile creştine, prin aceea că s-a legat cu un om care nu cunoaşte pe Domnul. Care este rezultatul unei astfel de legături? Că el nu are nici măcar un singur gând comun cu privire la ceea ce ar trebui să fie cel mai de preţ pentru inima lui, cu omul care în lumea aceasta este cel mai scump pentru el şi care totodată constituie o parte din el. Între cei doi, uniţi în felul acesta, nu va fi decât ceartă şi lipsă de unitate. "Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?" (Amos 3:3 ). Dacă partenerul credincios vrea să dea la o parte toate diferenţele din cale, atunci va trebui să cedeze influenţelor lumeşti şi să-şi regăsească din nou plăcerea în lume. Desigur că acest rezultat trist inevitabil nu se are în vedere atunci când se face primul pas pe calea unei astfel de poziţii greşite. Credinciosul va fi îndepărtat treptat de pe calea cea bună; deoarece el nu mai este în părtăşie cu Mântuitorul său, el poate găsi plăcere în părtăşia unei persoane, care îi este simpatică, fără să se gândească câtuşi de puţin la Domnul Isus. Dacă este singur, nu se gândeşte să se roage, şi dacă este în tovărăşia omului pe care îl iubeşte, cu toate atenţionările conştiinţei lui sau ale prietenilor lui credincioşi, el nu va mai avea nicio putere de împotrivire; căci Hristos nu are putere destulă asupra inimii lui, ca să-l facă să părăsească drumul greşit şi să renunţe la o înclinaţie despre care el ştie că ea nu-i place Domnului. El are alte motive, prin care se lasă mai mult sau mai puţin influenţat şi legat, ca de exemplu un anumit sentiment al onoarei; uneori sunt sentimente condamnabile, cum ar fi dragostea de bani şi altele asemănătoare, şi el sacrifică conştiinţa lui, pe Mântuitorul lui, da, sufletul lui, pentru acestea, în măsura în care depinde de el, în orice caz însă sacrifică glorificarea lui Dumnezeu.“

Cât de serioase şi adevărate sunt aceste cuvinte, şi cum ar trebui să dea de gândit oricărui tânăr credincios, care în privinţa aceasta este în pericol să cadă în cursa lui satan; cum ar trebui ca toate celelalte să slujească spre atenţionare, ca să fie atenţi la pornirile inimii lor şi să ia seama în ce direcţie privesc ochii lor! Dacă primul gând cu privire la o legătură cu un necredincios nu este respins ca fiind păcat şi necredincioşie, atunci s-a deschis uşa duşmanului şi el va profita de avantajul oferit. Nu degeaba el se numeşte "şarpele cel vechi". Cât de dibaci ştie el să prindă în mreajă inima sărmană, şi cât de şiret îşi născoceşte contraargumentele! Cu câtă plăcere vechea noastră natură păcătoasă, carnea, este gata să asculte contraargumentele lui! El ştie chiar să folosească Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, nu am auzit noi deseori următoarele întrebări: „Nu este scris: «Ce ştii tu femeie, dacă îţi vei mântui soţul? Sau ce ştii tu bărbate, dacă îţi vei mântui soţia?» Deci cine ştie, dacă nu cumva eu prin harul lui Dumnezeu pot fi o binecuvântare pentru cel nemântuit? Influenţa mea bună, care o voi exercita asupra lui, nu-l va duce la mântuire?“ Vai, cum mărturisesc aceste întrebări, şi altele de felul lor, despre ciudăţenia inimii! Nu înseamnă aceasta să întocmeşti principiul şi chiar să încerci să-i acorzi autoritate divină: „Să facem răul, ca să iasă binele din el!“? O, inimă sărmană şi orbită! Nu vezi tu cum suceşti Cuvântul lui Dumnezeu spre propria nimicire? Cuvintele acelea sunt într-adevăr scrise, dar nu aşa cum le foloseşti tu? Acolo nu spune: „Ce ştii tu tinere? Sau ce ştii tu tânără necăsătorită?“ Nu, cuvintele nu sunt nicidecum adresate ţie, ci acelora care s-au căsătorit ca necredincioşi şi după aceea unul din ei s-a întors la Dumnezeu. Ultimului i se spune, că harul de care el a avut parte este suficient de mare şi pentru partener.

Cât de uşor se dedă un credincios ameţit de unele înclinaţii unei înşelătorii, autosugestionându-se, că persoana de care este legată inima lui este întoarsă la Dumnezeu. Dacă încetul cu încetul această persoană s-a obişnuit cu o vorbire creştină, (şi de ce nu este în stare inima înşelătoare când este vorba să obţină ţinta mult dorita?), dacă ea face o anumită mărturisire şi se străduieşte să elimine din viaţa şi umblarea ei ce este indecent, vai, cât de uşor credinciosul devine mulţumit cu dovezile pocăinţei, care în alte împrejurări ar fi privite ca fiind absolut insuficiente şi incomplete! Voinţa proprie este activă. Nu l-a aşteptat pe Domnul şi nu a privit la El, ci a făcut o alegere fără El şi vrea să se căsătorească cu persoana respectivă. Numai pentru a-şi impune voinţa proprie sub o aparenţă cât se poate de bună şi să nu apară în contradicţia evidentă cu voia revelată a lui Dumnezeu, el încearcă să se convingă pe sine şi pe alţii de lucruri despre care el însuşi nu este nicidecum convins. O, suflet sărman! Cât de serioasă va fi deşteptarea ta, când după o înşelătorie scurtă va trebui să recunoşti că mărturisirea a fost superficială şi că inima tovarăşului tău de jug este în lume şi din lume! Prea târziu vei recunoaşte atunci că te-ai înşelat singur; în zadar este întristarea şi căinţa cu privire la pasul făcut: tu ai renunţat la nazireatul tău şi te-ai făcut una cu lumea şi probabil va trebui să porţi toată viaţa urmările amare ale necredincioşiei tale.

Îţi vei petrece zilele sub reproşurile permanente ale conştiinţei tale, împiedecat permanent de o persoană care nu poate înţelege sentimentele tale şi nu poate lua parte la ceea ce te interesează pe tine, da, a cărei inimă este în fond un duşman al Domnului, pe care însă tu Îl iubeşti şi căruia vrei să Îi slujeşti. Ai auzit deja mai înainte care este sfârşitul unui astfel de drum îngrozitor, dacă îndurarea lui Dumnezeu nu te va salva. De aceea dragul meu cititor, draga mea cititoare, nu te lăsa prin nimic mişcat, ca să te înjugi la un jug nepotrivit cu un necredincios! Dacă vor să intre în inima ta astfel de înclinaţii nepermise, gândeşte-te că ele nu sunt înclinaţiile omului nou, ci ale naturii vechi, şi imploră pe Dumnezeu să-ţi dea putere ca să le poţi imediat condamna şi să le poţi aduce Lui ca jertfă. Dar probabil tu spui: „Pentru mine este foarte mult în joc; o ‚partidă aşa de bună’ (ca să folosim o expresie uzuală) probabil nu voi putea să mai am niciodată; sănătate, farmec, un caracter plăcut, demn de iubit, venituri bune, pe scurt, este prezent tot ce poate să ofere o căsnicie bună, în măsura în care omul poate s-o judece; să acţionez eu acum pe deplin contrar intereselor mele?“ Au interesele tale mai multă valoare pentru tine, decât interesele lui Hristos? Nu este deja un lucru trist, când interesele tale nu sunt una cu interesele Domnului tău, care te-a cumpărat cu un preţ aşa de mare şi căruia Îi aparţii acum şi în veşnicie? Vrei să renunţi la interesele Sale, la onoarea Sa şi la glorificarea Sa şi să te legi pe tine, un mădular al trupului Său, cu un copil al lumii, vrei să uneşti "pe Hristos cu Belial" (2. Corinteni 6:15 )?

Cât de mari sunt toate comorile lumii, că trebuie să le cumperi cu un preţ aşa de mare? Vrei să jertfeşti pacea şi fericirea sufletului tău lui mamon cel nedrept sau comodităţii şi prestigiului în lumea aceasta? Vrei să întorci spatele Domnului şi Mântuitorului tău? Vrei să-L întristezi peste măsură, să-L dezonorezi şi să renunţi la lauda Sa: "bine, rob bun şi credincios, sau slujnică bună şi credincioasă!"? Vrei să trădezi lumii taina puterii tale spirituale, aşa cum a trădat-o odinioară Samson lui Dalila? Vrei să te încarci cu o povară, care te va apăsa până la pământ şi care te va opri din alergarea ta? Permite-mi în încheiere să-ţi pun şi această întrebare deschisă, căci când este vorba de lucruri aşa de serioase este bine să fim deschişi şi cinstiţi, vrei tu să devii tatăl sau mama copiilor care într-un astfel de caz aproape întotdeauna urmează partea necredincioasă a părinţilor, şi pentru care nu poţi folosi făgăduinţa preţioasă "tu şi casa ta"?

Nu, tu nu poţi şi nu vrei! De aceea înclinaţiile tale trebuie încătuşate cumva în mod nepermis, jertfeşte-le, oricât te-ar costa, pe altarul lui Dumnezeu! Fugi de cursa păsărarului! Şi dacă picioarele ţi s-au încurcat, imploră pe Dumnezeu pentru har şi putere ca să poţi rupe legăturile. Poţi fii sigur că jertfa pe care o aduci va fi mult răsplătită. Conştiinţa curată şi o inimă fericită, plină de pace, aceste două comori de o valoare nemăsurabilă îţi vor fi păstrate şi Dumnezeul păcii va fi cu tine. Să nu te conducă El, Cel care te iubeşte mai presus de toate, în aşa fel, că la urmă nu vei avea parte de nimic altceva decât numai de laudă şi mulţumire? Cu siguranţă că El o va face. El cunoaşte dorinţele inimii tale, şi, dacă este bine şi de folos pentru tine, El le va împlini la timpul Lui.

În prima parte a studiului nostru am văzut că, oricare ar fi împrejurarea, este greşit ca un credincios să intre într-o căsnicie cu o persoană care nu aparţine Domnului, căci aceasta nu este în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ea este onorabilă şi religioasă. Din aceasta nu rezultă şi reciproca, că o persoană întoarsă la Dumnezeu, de care ne simţim atraşi, este singura condiţie la a cărei îndeplinire trebuie să se gândească un creştin când se căsătoreşte. Nu, mai sunt şi alte lucruri, care sunt importante pentru o decizie aşa de importantă, şi de care trebuie să se ţină seama. Desigur că, aşa cum am arătat mai înainte, fiecare creştin are în general libertatea să se căsătorească; dar în fiecare caz în parte trebuie verificat dacă nu cumva căsătoria pune probleme şi greutăţi în cale. De exemplu, dacă un frate sau o soră are obligaţii faţă de aparţinători, de părinţii bătrâni şi incapabili să se întreţină singuri, şi aşa mai departe, a căror îndeplinire ar fi imposibilă în urma unei căsătoriri, atunci libertatea de a se căsători este îngrădită de aceste situaţii. Sau dacă un frate nu este în stare să întreţină soţia şi familia, nu se poate afirma, chiar dacă căsătoria în sine este permisă, fiindcă Dumnezeu îngăduie unui astfel de frate această permisiune. Căci aşa cum Dumnezeu nu mă cheamă la o lucrare fără să-mi dea ce am nevoie pentru împlinirea ei, tot aşa eu, dacă îmi lipseşte ce este necesar pentru îndeplinirea unei acţiuni, nu vreau să fac ceva cu francheţe, ca şi cum aş fi împuternicit de Dumnezeu să fac acea lucrare. Vai, cum unii creştini tineri şi-au pricinuit mari suferinţe prin nerespectarea acestei chibzuiri şi s-au străpuns cu multe dureri! Şi, ceea ce este şi mai grav, unele căsătorii încheiate în felul acesta au condus la dezonorarea îndelungată a Numelui Domnului!

Desigur că lumea, care totdeauna răstoarnă ordinea lui Dumnezeu, a găsit o soluţie de ieşire din impas în astfel de cazuri. Dacă doi, care se doresc, sunt prea tineri să se căsătorească, sau sunt situaţii ca cele descrise anterior, care momentan fac imposibilă încheierea căsătoriei, cei doi intră într-o „legătură“, au relaţii unul cu altul, merg împreună, etc.; şi astfel de „legături“ persistă deseori mulţi ani. Această obişnuinţă a devenit aşa de generală în lume, că un tânăr nu mai trebuie să aştepte până când este în stare să încheie o căsătorie; ci chiar şi atunci când problema întreţinerii lui este parţial sau chiar total pe seama părinţilor săi, el poate şi îndrăzneşte chiar să facă unii paşi în direcţia căsătoririi. Gândul curăţiei în căsnicie ocupă de cele mai multe ori un loc neînsemnat în inimi, sau poate chiar deloc, în stabilirea unor astfel de legături între persoanele respective. Aproape că nu este nevoie să spunem cât de condamnabil este un astfel de pas, că pentru o astfel de comportare nu este posibilă nici măcar o aparentă justificare. Cuvântul lui Dumnezeu nu cunoaşte această stare şi de aceea nici nu o recunoaşte. Chiar şi numai această situaţie ar trebui să fie suficientă pentru un creştin, ca să evite o astfel de legătură, care în realitate are numai roade triste. Dacă toţi aceia care au mers pe un astfel de drum ar mărturisi sincer la ce fel de lucruri au ajuns prin aceasta, sunt ferm convins că cei credincioşi ar lăsa în seama lumii această invenţie lumească. Şi chiar dacă o astfel de relaţie îndelungată nu a condus întotdeauna la un rău vizibil în exterior, totuşi, această relaţie aduce o serie de ispite, cărora cu siguranţă nu vom ceda, dacă rugăciunea "nu ne duce în ispită" nu ne-a devenit străină.

De aceea doresc să rog pe toţi fraţii tineri necăsătoriţi şi pe toate surorile tinere necăsătorite să se păstreze în privinţa aceasta neîntinaţi de lume şi de lucrarea ei, şi înainte de toate să nu intre pe ascuns într-o astfel de „relaţie“. Cine se dedă pe această cale, nu se poate baza că Domnul îl va păzi. Desigur, Domnul păzeşte pe ai Săi, dacă ei umblă în dependenţă de El şi în teamă de Dumnezeu, nu însă când merg pe căi proprii, pe căile lumii şi ale cărnii. Dimpotrivă,  lipsiţi de apărare sunt pradă patimilor şi poftelor naturii lor vechi. Inima nu este în părtăşie cu Domnul, ochiul şi-a pierdut simplitatea, iar rugăciunea, dacă mai este totuşi practicată, este fără putere.

Dar, s-ar putea replica, nu cunoaşte Scriptura timpul de logodnă, starea de „a fi logodit“? Cu siguranţă, o cunoaşte! Ea este folosită chiar ca tabloul plăcut al relaţiei dintre Hristos şi cei răscumpăraţi ai Săi. El este Mirele, noi suntem mireasa. Nu găsim însă nimic în Cuvântul lui Dumnezeu despre o relaţie şi contacte aşa cum le-am descris mai înainte, ci numai despre înţelegerea a doi oameni de a se căsători, despre o logodire a lor în scopul încheierii în curând a unei căsătorii. O astfel de înţelegere este absolut posibilă şi corespunde gândurilor lui Dumnezeu. S-ar putea desigur ca între logodnă şi căsătorie să treacă un timp mai lung sau mai scurt, atât cât este necesar să se facă pregătirile pentru căsătorie; dar aceasta este cu totul altceva decât obiceiurile amintite mai înainte. Timpul logodnei este pentru cei logodiţi, dacă ei îl savurează într-un duh corespunzător, cu curăţie şi castitate, desigur deosebit de frumos şi plăcut; dar totuşi el trebuie să fie numai un timp intermediar. Experienţa a arătat destul de des, că este rău dacă acest timp este prelungit mai mult decât o impune situaţia. Chiar dacă duhul este voitor, carnea rămâne totdeauna lipsită de putere, şi noi vrem în privinţa aceasta să ne depărtăm cât se poate de mult de orice pericol. Acest îndemn vrem să-l punem stăruitor şi pe inima părinţilor credincioşi ai fratelui şi surorii logodiţi. Deseori şi părinţii au greşit mul în privinţa aceasta, spre ruşinea şi întristarea lor ulterioară.

Încă o dată, tineri şi tinere dragi, fiţi vigilenţi! Fiţi foarte atenţi în relaţiile voastre! Fiţi atenţi la ochii voştri, la limba şi la inima voastră! Fiţi veghetori şi treji şi înţelepţi şi păstraţi-vă inocenţi! Păziţi-vă de acele flirturi păcătoase, care, ca să nu spun ce a fost mai grav, au întinat deja unele inimi tinere, au împiedicat unele plante frumoase în creşterea lor în grădina lui Dumnezeu, care au rămas probabil mulţi ani pipernicite! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită! Ascultaţi de vocea Păstorului cel bun, care vă îndeamnă prietenos, care doreşte aşa de mult să păzească oile Lui de păşunile dăunătoare!

Dar, se pune întrebarea, cum să se comporte tinerii credincioşi, care vor să se folosească de libertatea lor de a se căsători? Ce trebuie ei să facă? Înainte de a răspunde la această întrebare, sau mai bine zis, ca să răspundem mai bine la ea, vreau să amintesc de relaţia care există între Hristos şi mireasa Sa şi care se găseşte oglindită în relaţia pământească dintre mire şi mireasă sau între soţ şi soţie. De ce Şi-a căutat Domnul mireasa? A fost din cauză că ea putea să-I ofere ceva plăcut şi atrăgător? A fost în primul rând din pricina Lui, din dragoste pentru Sine Însuşi, sau gândind la fericirea Lui şi la interesele Sale? Nu, El a căutat-o din pricina ei, ca să-I dăruiască toată dragostea Lui şi s-o facă să aibă parte de tot ce este al Lui. Şi din a cărui mână a primit-o El? Din mâna Tatălui Său: "Ei erau ai Tăi, şi Tu Mi i-ai dat", spune El Tatălui (Ioan 17:6 ). Şi tocmai pentru că Tatăl I-a dat mireasa, Lui, Fiului, de aceea ea este nemărginit de scumpă în ochii Săi şi aşa de preţioasă pentru inima Sa.

Ţinând seama pe deplin de marea diferenţă dintre lucrurile veşnice şi temporale, dintre relaţiile spirituale şi trupeşti, cereşti şi pământeşti, ne simţim totuşi obligaţi să recunoaştem în cele spuse principiile care trebuie să călăuzească pe un frate în alegerea tovarăşei de viaţă. Faptul că în general aceste principii sunt puţin respectate, ar putea să ne întristeze mult, dar nu poate fi niciun motiv să le atenuăm sau să le minimalizăm; şi la fel de puţin, conştienţa faptului că natura noastră veche se opune acestor principii nu ne poate da libertatea să le punem deoparte.

Adevărata dragoste nu se caută niciodată pe sine însuşi. Dar, vai!, în câte feluri bărbatul se caută pe sine însuşi, atunci când se hotărăşte să ia o femeie! El vrea una frumoasă, o femeie chipeşă, cu care „se poate lăsa văzut“; el vrea să-şi îmbunătăţească starea exterioară; el caută plăceri şi comoditate, bani şi avere, rudenii cu vază sau cel puţin pe cât se poate de plăcute, şi aşa mai departe, toate lucrurile care să fie spre binele lui. Cu siguranţă, el vrea să-şi iubească soţia; dar, atunci când vrea să stabilească legătura, pe primul plan stă gândul ce are de câştigat. Cât de diferită este situaţia când în inimă domneşte adevărata dragoste! Ea nu caută folosul ei, ci al celuilalt. Ea nu se gândeşte la sine, ci la subiectul ei şi la binele acestuia.

În strânsă legătură cu aceasta stă al doilea principiu amintit mai sus. Ce anume a dat miresei frumuseţe în ochii lui Hristos? Ea însăşi nu poseda nicio frumuseţe, aşa cum ştim. Aşa cum am spus, era faptul că Tatăl I-a dăruit-o, ea era un dar al mâinii Lui. Cu cât Fiul onora mai mult pe Tatăl, cu atât avea mai mare valoare în ochii Săi ceea ce Tatăl voia să-I dea. "Tu Mi i-ai dat şi Eu i-am păzit", aceasta era vorbirea inimii Lui. Ceea ce Tatăl Îi dă este un giuvaier preţios pentru El, pe care El îl păzeşte cu grijă mare. Deci tot aşa şi bărbatul să primească pe soţia lui ca un cadou din mâna Domnului. Dar vai, cum în unele căsnicii, după primele zile dulci de părtăşie nestingherită au urmat timpuri de dezamăgiri amare, care au făcut îndrăgostirea o obligaţie care părea aproape de neîndeplinit! De unde vine această apariţie dezolantă? Din cauza faptului că în acele căsnicii bărbatul nu a cerut soţia lui de la Domnul şi nu a primit-o din mâna Lui. După ce el a atins o anumită vârstă şi situaţia a făcut probabil căsătoria de dorit, el a luat hotărârea să-şi caute o soţie. În alegerea lui (chiar dacă el a rămas în cercul surorilor) şi-a îndreptat ochii, aşa cum am amintit, spre frumuseţe, bani şi renume, sau în cel mai bun caz a întrebat dacă este vreo soră care se potriveşte cu înclinaţiile lui, cu caracterul lui, cu aptitudinile lui, şi aşa mai departe, şi în casa sa. El a ales pe aceea care i-a plăcut în una sau mai multe din aceste privinţe şi toată inima lui a mers după ea. Aceste îndemnuri ale inimii lui le-a considerat cu bună credinţă ca fiind dragostea adevărată şi credincioasă; fata probabil că i-a răspuns şi astfel, sub cele mai bune premise, a fost încheiată căsătoria şi a început viaţa conjugală. Dar, vai!, cât de repede s-a spulberat visul, cât de repede a venit trezirea dureroasă!

Cititorul meu drag, necăsătorit! Domnul să te păzească de un astfel de drum plin de spini! El să-ţi dea o inimă, ca atunci când vei sta astăzi sau mâine înaintea întrebării de a te căsători, să fii gata să-I predai Lui toată situaţia: şi El să-ţi dăruiască încrederea simplă, copilărească, că problema ta este sigură şi bine păzită în mâinile Sale, şi că El, la timpul Lui şi în felul Lui, va împlini dorinţa inimii tale. Ce aducătoare de mângâiere este pentru un copil al lui Dumnezeu conştienţa faptului că el nu este lăsat pe seama întâmplării sau a conlucrării împrejurărilor, ci că el se află în mâinile unui Dumnezeu şi Tată credincios care poartă de grijă, Căruia problemele noastre, mici sau mari, Îi stau pe inimă, da, Îi mişcă inima. El ne cunoaşte şi cunoaşte foarte exact situaţia noastră; El ştie de ce avem nevoie. Lui putem să-I spunem totul deschis şi plini de încredere, chiar şi atunci când în inima noastră este o înclinaţie spre cineva; şi El, care hrăneşte puii corbilor şi dă hrană animalelor, cu siguranţă ne va asculta cu plăcere şi dragoste părintească şi va lua problema noastră în mâinile Lui bune. Ah, dacă credincioşii ar fi mai simpli şi ar avea mai multă credinţă, ce experienţe bogate şi preţioase ale ajutorului Său şi călăuzirii Sale înţelepte ar avea!

Ca pretutindeni, şi aici este valabil Cuvântul Domnului: "Dacă ochiul tău este simplu, tot trupul tău va fi plin de lumină" (Matei 6:22 ). Cât de mulţi paşi greşiţi s-au făcut în domeniul cu care ne ocupăm, din cauză că ochiul nu a fost îndreptat cu simplitate spre Domnul şi inima nu s-a odihnit plină de încredere în dragostea Sa! Omul a intrat direct în acţiune, şi chiar dacă probabil a strigat către Domnul şi a implorat binecuvântarea Sa, totuşi inima nu a fost suficient de liniştită, ca să poată aştepta călăuzirea Sa. Este o mare diferenţă, dacă acţiunii proprii i se adaugă rugăciunea, sau dacă cu adevărat cineva încredinţează Domnului problema şi aşteaptă de la El, fără să accelereze în vreun fel oarecare propria cărare sau să vrea să adauge ceva la ceea ce face El. Este cu totul altceva dacă cineva întreprinde personal ceva şi face eforturi şi apoi Îl roagă pe Domnul le să binecuvânteze, sau înainte de toate îşi îndreaptă ochii spre Domnul şi apoi merge pe drumul arătat de El, sau foloseşte mijloacele pe care El ni le pune la îndemână. În primul caz, pe primul plan stă omul şi chibzuinţa omenească, chiar dacă are o înfăţişare creştină în exterior, iar în doilea caz stă Dumnezeu şi călăuzirea Sa părintească. Şi chiar şi atunci când noi vrem să presupunem călăuzirea lui Dumnezeu în situaţiile în care copiii Săi nu au avut ochii îndreptaţi spre El, totuşi în astfel de situaţii este imposibil pentru ei să recunoască şi să preţuiască călăuzirea părintească a lui Dumnezeu, atâta timp cât chibzuirea proprie joacă rolul principal în acţiunea lor. Cum aş putea mulţumi din inimă lui Dumnezeu pentru ceva ce nu I-am cerut şi nu l-am primit din mâinile Lui?

Pe de altă parte, cât de preţios este însă pentru un frate să vadă în soţia Lui un dar al Tatălui său ceresc! Ce valoare mare are ea pentru inima lui tocmai prin aceea că el o poate privi ca pe un dar preţios, pe care i l-a dat Tatăl la rugăciunea Lui! Şi cât de frumos şi de binecuvântat este pentru o soră, când ea a aşteptat pe Domnul şi acum poate să privească pe soţul ei dăruit ei de Dumnezeu, ca răspuns la rugăciunile ei, ca acela al cărui ajutor şi însoţitoare credincioasă va fi în zile bune şi în zile rele, şi care vede în ea „slava“ şi „cununa“ lui! Într-un astfel de caz se poate spune pe drept şi în orice privinţă: "Ceea ce Dumnezeu a unit ..."

Înainte de a încheia studiul nostru, vreau să mai amintesc cu plăcere un punct care în zilele noastre are însemnătate deosebită, deoarece printre altele, oamenii sunt caracterizaţi ca fiind "neascultători de părinţi". Când un tânăr a mers aşa de departe în lume, încât îşi câştigă singur existenţa, în mod obişnuit gândeşte: „Acum stau pe picioarele proprii şi nu trebuie să mai întreb pe părinţi; pot să fac ce vreau.“ Nu e nevoie să spun că o astfel de vorbire este foarte rea şi de respins; în mod deosebit aceasta să nu se audă niciodată într-o familie creştină. Chiar dacă copilul devine un tânăr sau un om matur, rămâne totuşi permanent valabilă porunca divină: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi chiar şi copiii maturi vor experimenta mereu faptul că ascultarea de această poruncă aduce întotdeauna cu sine binecuvântare. Ea este şi rămâne prima poruncă, de a cărei împlinire este legată o făgăduinţă: "ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ" (Efeseni 6:1-3 ).

Dacă cândva şi undeva părinţii trebuie ascultaţi de copiii lor şi trebuie să li se ceară sfatul, atunci cu siguranţă este momentul în care este vorba de un pas aşa de important cum este intrarea în căsnicie. Da, nu ezit să afirm că existenţa unei relaţii, sau mai corect spus a unei logodne, fără ca părinţii să ştie, este un lucru rău. Fie ca niciun fiu şi nicio fiică să nu gândească că atunci când a atins o anumită vârstă nu trebuie să mai respecte drepturile părinţilor. Dimpotrivă, dacă la un copil este o atitudine corectă, cu cât el va deveni mai înaintat în vârstă cu atât mai mult el va cinsti pe părinţii lui şi le va aprecia sfatul. El va considera un mare privilegiu să se poată bucura cât se poate de mult timp de dragostea şi colaborarea lor şi, în părtăşie cu ei, să se sfătuiască şi să acţioneze împreună. Şi dacă există păreri diferite între părinţi şi copii (considerând că nu este vorba de probleme de conştiinţă, la care Cuvântul lui Dumnezeu răspunde), cu siguranţă că din o sută de cazuri, în nouăzeci şi nouă dintre ele copiii vor regreta mai puţin dacă au urmat sfatul părinţilor decât dacă şi-au făcut voia proprie.

Mai vreau să atrag atenţia că pe lângă familia pământească şi familia lui Dumnezeu, cercul fraţilor şi surorilor are drepturile lui. Aşa cum au gândit şi au spus unii când a fost deja prea târziu: „Ah, dacă aş fi cerut mai întâi sfatul fratelui bătrân, cu experienţă!“ Dar regretul a venit prea târziu. Probabil că inima şi conştiinţa au atenţionat când era încă timp; dar ei n-au ascultat de vocea lor sau nu au vrut să o audă. Voinţa proprie a fost activă şi s-a impus. Probabil au evitat chiar foarte atent sfatul fraţilor, deoarece au ştiut mai dinainte că el nu era potrivit cu dorinţele proprii. Ah, ce bine ar fi dacă toţi ar ţine minte că un lucru, care a fost început greşit, rareori va putea să se desfăşoare bine. Ce s-a început în carne (în firea pământească), cu greu va putea fi continuat în Duhul; şi dacă este totuşi posibil, atunci numai pe calea disciplinării, prin care Tatăl nostru ceresc trebuie să ne înveţe să ne condamnăm pe noi înşine şi motivele acţiunilor noastre şi să purtăm smeriţi şi răbdători urmările lor dureroase, cât vom trăi. Cât de mult ar fi de dorit ca aceia pentru care atenţionările noastre frăţeşti vin deja prea târziu, să facă cel puţin aceasta şi să se arunce în praf înaintea lui Dumnezeu! Căci chiar dacă ei au de suferit greu sub urmările nebuniei lor, de îndată ce se autocondamnă sincer, pe ei şi drumul lor, ţepuşa ascuţită va dispărea din pedeapsa lor; căci această ţepuşă este pentru copii numai atâta timp cât ei refuză să sărute smeriţi nuiaua care îi loveşte.

Pentru fetele tinere credincioase problema este mai simplă în măsura în care ele nu sunt partea activă, care caută. De aceea ele nu sunt în pericol aşa de mare să facă un pas greşit. Pe de altă parte însă problema este mai grea pentru ele, deoarece ele sunt mai mult dependente de aşteptarea după Domnul; şi se ştie că naturii noastre nu îi este nimic mai greu decât să aştepte liniştită şi să nădăjduiască în Domnul; da, naturii îi este total imposibil. Ea poate, ca şi Saul, să aştepte şapte zile; dar apoi când perspectiva şi speranţa dispar tot mai mult dinaintea ochiului omenesc, ea devine nerăbdătoare, ia problema în mână şi "lucrează ca un nebun" (1. Samuel 13:8-13 ). "Numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul", spune psalmistul; aceasta este o stare preţioasă a sufletului, pe care eu o doresc totdeauna din toată inima surorilor mele tinere, necăsătorite. Vreau să le aduc aminte şi de cuvintele apostolului, pe care el le-a scris corintenilor: "Între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei" (1. Corinteni 7:34 ).

Doresc să închei cu această dorinţă, ca fiecare să se gândească bine cum face primul pas pe teritoriul căsniciei! Numai atunci va merge bine, numai atunci va fi spre binecuvântarea lui şi spre glorificarea lui Dumnezeu, când se merge în lumină şi înaintea feţei Domnului. Nu există nicio relaţie, nicio legătură, în care această atitudine este de o importanţă mai mare decât în căsătorie; căci căsătoria este legătura cea mai intimă care poate exista pe pământ. Şi cu cât o relaţie de felul acesta este mai frumoasă şi mai plăcută, cu atât mai urâtă şi mai respingătoare este degenerarea, o himeră. Chiar şi între copiii lumii este valabilă regula: ori eşti foarte fericit în căsnicie, ori nu eşti deloc fericit; o stare de mijloc este insuportabilă. Este dureros că între creştini sunt unele căsnicii nefericite, spre dezonorarea Domnului şi ca o pricină de poticnire pentru lume! Prin harul lui Dumnezeu, fie ca aceste rânduri să ajute pe unii tineri să rămână păziţi de paşi egoişti, nebuni!

articol preluat de pe mesagerul-crestin.net

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *