comori.org
comori.org

Iov şi familia sa

Harm Wilts

Iov aparţinea probabil unui neam de popor înrudit cu edomiţii. Dacă citim cartea Iov, suntem impresionaţi de cunoştinţa mare pe care acest bărbat o avea despre Dumnezeu, la fel ca şi prietenii săi, care aveau nume aprţinând tot popoarelor păgâne. Despre acest bărbat, Dumnezeu Însuşi a mărturisit în faţa lui Satan: „Nu este nimeni ca el pe pământ, bărbat integru şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău“ (Iov 1:8 ).

Satan, acuzatorul fraţilor, a privit cu atenţie la Iov. Avea şi el o explicaţie pentru comportamentul ireproşabil al lui Iov, dar care era în acelaşi timp şi o acuzare: Iov se comporta aşa numai pentru că avea avantaje materiale. După părerea lui Satan, Iov se temea de Dumnezeu din motive pur egoiste. El susţinea că dacă Dumnezeu îi va lua toate averile, Iov se va lepăda public de El. Dumnezeu i-a dat mână liberă lui Satan; ca urmare, sabeeni au intrat în ţară, i-au luat şi i-au omorât pe slujitorii săi; apoi a căzut foc din cer şi a distrus oile şi păstorii săi; apoi au venit caldeeni, au furat cămilele şi au omorât slujitorii; a venit apoi un sol şi a adus vestea că un vânt puternic a distrus casa fiului său mai mare, în care se aflau şi ceilalţi fii şi celelalte fiice ale sale, şi că toţi au murit.

Dar Satan nu şi-a atins scopul. Iov a spus: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului! În toate acestea, Iov n-a păcătuit şi n-a spus nimic nepotrivit faţă de Dumnezeu.“ (Iov 1:21-22 ).

Apoi Satan a primit permisiunea să se atingă de trupul lui Iov, dar cu o restricţie: să cruţe viaţa acestuia. Satan l-a lovit pe Iov cu bube rele. Dar şi de data aceasta, planul său a eşuat. Iov nu a rostit niciun cuvânt păcătos. Prietenii săi au venit să-l mângâie. În capitolul 28 ne sunt prezentate discursurile celor patru bărbaţi cu privire la secretul suferinţei. Apoi în capitolele 32-37 este discursul lung al celui de-al patrulea prieten, Elihu. Ultimele capitole cuprind cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Iov şi prietenilor săi.

Iov şi soţia sa aveau o familie mare cu şapte fii şi trei fiice. La începutul acestei cărţi, se pare că fiii erau deja căsătoriţi, părăsiseră casa părintească şi locuiau separat de părinţi, fiecare la casa sa proprie. Aşa trebuie să fie; în orice caz, este de dorit. În zonele rurale, locuirea împreună era adesea o obişnuinţă cu toate dezavantajele ei.

Fiicele lui Iov erau mature, dar probabil necăsătorite şi locuiau în casa părinţilor. În general, un decurs normal al lucrurilor, şi pentru timpul nostru. Nu citim despre anii tinereţii copiilor şi despre probleme de educaţie, deşi acestea au existat şi atunci. Pentru părinţi a fost o bucurie mare să-şi vadă copiii găsindu-şi fiecare calea sa. Dar această experienţă este şi dureroasă puţin. Un cunoscut pedagog a spus odată că scopul educaţiei ar trebui să fie ca părinţii să devină de prisos. Sunt de acord cu aceste cuvinte, dar totuşi nu sunt în întregime adevărate.

Părinţii nu devin niciodată de prisos. Ei vor urmări întotdeauna cu rugăciune şi interes dezvoltarea lucrurilor. Aceasta nu trebuie să degenereze într-o manie de a se amesteca în toate. Acest lucru pare să fie câteodată greu pentru mame. Aceasta o dovedesc glumele proaste despre soacre.

Copiii lui Iov se întâlneau adesea la sărbători, care aveau loc cu schimbul la unul din fii, în casa aceluia. Legătura strânsă a familiei a rămas şi după căsătoria fiilor. Ce stare binecuvântată unde se mai găseşte această legătură! Astăzi lucrurile stau altfel. Dar se vede clar că părinţii nu erau prezenţi la aceste sărbători. Nu erau invitaţi? Doreau copiii să fie doar între ei? Se simţeau mai liberi? Avem aici de-a face cu simptomele „conflictului între generaţii“? Expresia este modernă, dar problema este tot atât de veche ca lumea. Întotdeauna au existat generaţii.

Multor părinţi le vine greu când observă că nu mai au controlul asupra copiilor. Ei pot să treacă cu greu peste această independenţă. Cunosc cazuri în care părinţii au insistat să citească corespondenţa copiilor lor şi nu s-au intimidat să deschidă scrisorile adresate direct acestora. Este foarte rău când părinţii, arătând neîncredere nemotivată, pierd respectul copiilor lor. Dacă acest lucru este continuat şi după căsătoria copiilor, este simţit ca o amestecare supărătoare. Fiecare nouă generaţie de credincioşi stă în faţa lucrării de a căuta o soluţie pentru problemele din familiile lor. În acest sens au valabilitate normele biblice, care nu se schimbă, care au fost respectate şi de generaţiile precedente. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să urmeze în toate amănuntele acelaşi model de comportament.

Acolo unde se consideră că normele lui Dumnezeu sunt învechite şi ar putea fi date deoparte, căsnicia şi viaţa de familie vor eşua. Fiecare generaţie trebuie să citească Cuvântul lui Dumnezeu cu rugăciune, pentru a da, în lumina acestui Cuvânt, formă principiilor neschimbătoare. Apar mereu noi situaţii şi probleme, la care trebuie căutat un răspuns. Nu putem aştepta ca noile generaţii să urmeze în totul exemplul bătrânilor şi să ia aceleaşi decizii. Acest lucru nu este posibil în domeniul social şi economic, dar şi când este vorba despre probleme din viaţa de familie. Diferenţele de cunoştinţe şi deosebirile în acţiune care rezultă de aici trebuie acceptate. Acestea nu trebuie să ducă la o înstrăinare, dar pot să fie cauza pentru aceasta. Este de remarcat că în ultimul fragment din Vechiul Testament este adus în discuţie conflictul dintre generaţii. Acolo este dată soluţia şi este descoperită rădăcina conflictului.

Nu este vorba de cunoştinţe sau păreri diferite. Acest text trece peste prăpastia care a apărut între inimi. Acest pericol există şi în timpul nostru, nu numai pentru familiile noastre, ci şi pentru adunare.

Nu am nimic împotriva strângerilor şi conferinţelor pentru tineret, în care se discută teme speciale pentru tineret. Dar acestea nu trebuie să degenereze, încât cei în vârstă să fie excluşi, deoarece ei oricum nu înţeleg problemele tinerilor. Aceasta duce la pierderea respectului dorit de Dumnezeu faţă de cei în vârstă. Afirmaţia că cei în vârstă nu îi înţeleg pe cei tineri este neadevărată, deoarece şi cei în vârstă au trecut prin această criză la timpul lor. Şi în această privinţă nu există nimic nou sub soare.

Nu am nimic împotrivă nici când cei în vârstă atenţionează cu privire la pericolele spiritului vremii, căruia îi sunt expuşi în mod deosebit cei tineri şi prin care, din nefericire, unii s-au îndepărtat de pe cale. Dar nici aceasta nu trebuie să degenereze într-o sentinţă lipsită de dragoste de a considera toate activităţile tinerilor ca „fireşti“. Nici această expresie nu este adevărată. Tinerii sunt conduşi de dragostea lui Hristos în mod deosebit în activităţile lor pe terenul evanghelistic.

Precauţia şi chibzuinţa celor în vârstă şi entuziasmul tinerilor sunt două cursuri, care ar trebuie să curgă împreună. Atunci va rezulta în slujba lui Dumnezeu un echilibru sănătos şi unitate. În Maleahi 4:5, 6 citim cum Dumnezeu îl trimite pe profetul Său să vindece prăpastia apărută între generaţii. „El va întoarce inima părinţilor către copii şi inima copiilor către părinţii lor.“ Când inimile sunt aduse unele spre altele prin slujba divină a profeţilor, toate celelalte deosebiri pot fi aduse la acelaşi numitor. Atunci Dumnezeu nu începe să lucreze în inimile copiilor, ci în ale părinţilor. Nu constă în aceasta soluţia pentru multele probleme din familie? Vorbind doar despre vină, răspândind-o tot mai mult şi aplicând-o unilateral asupra celorlalţi, inimile se vor îndepărta tot mai mult unele de altele. Mai grav este că se vor îndepărta şi de Domnul. Dar prin acţiunea Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu, inimile sunt aduse spre Domnul şi astfel unele spre altele. Abia apoi este posibilă soluţionarea într-un sentiment de har şi dragoste a problemelor apărute.

Iov şi soţia sa nu au insistat de copiii lor să ia parte la mesele date de aceştia, să exercite acolo o influenţă bună şi să prevină eventuale alunecări. Dar aceasta nu a fost o retragere supărăcioasă şi îmbufnată. Din contră! „Când treceau zilele ospăţului, Iov trimitea şi-i sfinţea, şi se scula dis-de-dimineaţă şi înălţa arderi-de-tot după numărul lor, al tuturor; pentru că Iov zicea: «Poate că fiii mei au păcătuit şi L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor.» Aşa făcea Iov în toate zilele.“ (Iov 1:5 ).

În ziua de astăzi, părinţii nu mai pot face ad-literam ceea ce făcea Iov. Nu mai cunoaştem astăzi jertfa de ardere-de-tot în sensul ei ad-literam. Dar din comportamentul lui Iov putem să învăţăm multe şi noi ca părinţi care trăim în acest timp. La fel ca Iov şi soţia sa, toţi părinţii trebuie să accepte că la căsătorie copii părăsesc pe tata şi pe mama. Ei formează împreună cu partenerul lor o unitate nouă, independentă, cu responsabilitate proprie. Prin aceasta, părinţii nu au devenit de prisos. O sarcină care le rămâne întotdeauna este să observe cu atenţie plină de dragoste dezvoltarea în noua familie şi câteodată să le fie alături cu sfatul şi fapta lor. Dacă părinţii observă probleme sau copiii le încredinţează problemele lor, rămâne posibilitatea rugăciunii. Iacov a spus: „Rugaţi-vă unii pentru alţii... Mare putere are cererea fierbinte a celui drept.“ (Iacov 5:16 ). El a indicat spre rugăciunea lui Ilie. Această rugăciune nu a fost auzită de niciun om. Dar ea a pătruns în cer şi a influenţat evenimentele de pe pământ. Rugăciunea de mare preot a lui Iov a fost pentru familia sa de mare valoare. Această sarcină este păstrată ca un drept şi pentru părinţii credincioşi din timpul de astăzi. Acest lucru îl pot face mereu şi mereu ca Iov.

Cum au reacţionat Iov şi soţia sa la această suferinţă de neînchipuit, care a venit dintr-o dată asupra lor? La începutul acestui capitol am prezentat un rezumat al acestor evenimente. Citiţi încă o dată Iov 1 ; 2 . Mâhnit foarte tare, Iov a căzut la pământ. Dar nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. A recunoscut că tot ceea ce aveau era un dar al lui Dumnezeu, era numai har. „Domnul a dat.“ Dar apoi a spus şi: „Domnul a luat.“ Iov ar fi putut vorbi despre evenimente naturale, prin care copiii săi au murit. El i-ar fi putut acuza pe sabeeni şi pe caldeeni de ucidere şi jaf, şi ar fi avut dreptate. Dar atunci în inima sa ar fi rămas numai suferinţă şi amărăciune, nu ar fi văzut Mâna lui Dumnezeu în aceste suferinţe. Nici n-ar fi putut spune: „Domnul a luat“; iar a treia expresie: „Numele Domnului fie binecuvântat“ n-ar fi exprimat-o deloc. Un punct culminant al vieţii sale de credinţă îl vedem în punctul cel mai de jos al suferinţei sale în Iov 19:25-27 . Citez binecunoscutele cuvinte: „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte... ...totuşi fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu.

Ascultăm cu admiraţie şi uimire cuvintele sale. Cât de departe suntem noi de credincioşii vremurilor trecute, când ne aflăm în timpuri de încercări în viaţa noastră de credinţă! Dar să nu admirăm acest bărbat, ci harul lui Dumnezeu care a produs o asemenea credinţă în inima alor Săi. Dumnezeu în harul Său nu S-a schimbat până astăzi faţă de ai Săi.

Am cunoscut un tată care şi-a pierdut fiul cel mai mare în timpul războiului, dupa ce acesta trebuise să meargă la muncă într-un sat, unde echipaje militare făceau razii de răzbunare. Toţi bărbaţii care au fost găsiţi, inclusiv fiul acestui om, au fost luaţi prizonieri şi transportaţi în Germania. Nimeni nu s-a mai întors. Câteva luni mai târziu, părinţii au primit vestea că fiul lor murise de „pneumonie“. Un prieten a încercat să-i mângâie şi să le spună că Domnul permisese aşa ceva. Fratele spunea: „Aceasta nu ar fi pentru mine o mângâiere. Nu pot să înţeleg. Dar ştiu că Dumnezeu a dorit să-l ducă pe fiul meu acasă în acest mod.“

N-am uitat niciodată aceste cuvinte. M-am gândit atunci la cuvintele lui Iov: „Domnul a luat.“ Ce binecuvântare este şi pentru noi să vedem pe calea suferinţei Mâna Domnului şi să uităm mâna omului!

Putem presupune că până în acest moment, soţia lui Iov a fost alături de el şi că au împărţit împreună bucuria şi suferinţa. Aşa şi trebuie să fie. Oare nu şi-au dat soţul şi soţia la încheierea căsătoriei promisiunea solemnă să se iubească unul pe altul, să fie alături unul de altul în fidelitate reciprocă în zile bune şi în zile rele, până îi va despărţi moartea? Desigur, Iov şi soţia sa nu au auzit sau n-au semnat o astfel de formulă de cununie, dar oare nu este aceasta intenţia lui Dumnezeu cu fiecare căsnicie în orice vreme, când îi uneşte pe cei doi prin legătura căsătoriei? Cât de repede se uită această promisiune, mai ales când vin „zile rele“! În această privinţă, chiar şi zilele de bunăstare materială pot să devină „rele“, la fel ca zilele suferinţei şi ale dezamăgirii. Cât de des vedem cum unul din parteneri renunţă la fidelitatea promisă. Se ajunge la un trai unul lângă altul şi adesea la un divorţ. Atunci se indică tot felul de motive, pe care judecătorul pământesc le consideră suficiente. Dar intenţia lui Dumnezeu nu este aceasta. Dumnezeu urăşte despărţirea.

Nu am niciun motiv să presupun că cei doi au ajuns atât de departe. Dar începutul înstrăinării este vizibil. Soţia lui Iov se săturase. Îşi pierduse încrederea în Dumnezeu şi îi dădu soţului ei sfatul să facă şi el acest lucru, reproşându-i: „Încă eşti tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!“ (Iov 2:9 ). Cât de greu a fost pentru acest bărbat, atât de încercat, că a pierdut în acele împrejurări şi sprijinul soţiei sale! Dar nu s-a prăbuşit nici sub această încercare. El a respins vehement cuvintele ei.

Cineva a indicat spre faptul că el nu o numeşte pe soţia sa nebună, ci spune: „Vorbeşti ca una din femeile fără minte“ (Iov 2:10 ). De aici se vede răbdarea sa. Iov i-a spus soţiei sale: „Ce? Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?“ El nu spune „eu“, ci „noi“. În aceasta era un îndemn pentru soţia sa, de a nu se distanţa de el.

Aceste cuvinte conţin o învăţătură adâncă şi pentru noi. Suntem dispuşi să primim cu mulţumire lucrurile bune de la Dumnezeu. Dar în cazul lucrurilor rele suntem înclinaţi să căutăm alte cauze. Un medic vorbea odată cu amărăciune despre pacienţii săi creştini: „După ce îţi dai toată osteneala şi reuşeşti să-i treci cu bine peste respectiva boală, ei spun: „Dumnezeu a făcut aceasta.“ Dacă în ciuda străduinţelor nu reuşeşti, ei îndrăznesc să afirme că medicul nu a stabilit diagnosticul corect, nu a prescris medicamentele bune şi astfel pacientul a murit. Cu astfel de oameni nu poţi să ajungi la onoare.“ Înţeleg foarte bine modul de gândire al acestui medic. Trebuie să fim atenţi cu gândurile şi cuvintele noastre. Cine trăieşte în duhul lui Iov, nu ajunge la astfel de exprimări.

După aceea, nu mai citim nimic despre soţia lui Iov. Şi Satan, care a luat de câteva ori cuvântul, dispare din câmpul vizual. Dar suferinţele groaznice ale lui Iov rămân.

Atunci apar prietenii săi, pentru a-l mângâia. Dar lungile discuţii arată că nu au adus deloc mângâiere. Prietenii au plecat de la maiestatea, suveranitatea şi dreptatea absolută a lui Dumnezeu. În aceasta au arătat o cunoaştere bună şi au prezentat gânduri bune despre aceste subiecte. Dar ei au avut un punct de plecare greşit, şi anume că suferinţele omeneşti trebuie văzute ca răsplată dreaptă a lui Dumnezeu pentru răul săvârşit.

Iov s-a apărat foarte tare, el a ţinut la dreptatea sa şi s-a luptat în continuare cu o problemă nesoluţionabilă pentru el. A devenit tot mai vehement în răspunsurile sale şi a folosit cuvinte care nu erau de aprobat. Şi cuvintele prietenilor au devenit tot mai aspre. Ei l-au învinuit pe Iov de făţărnicie, au afirmat că a făcut în ascuns răul şi la sfârşit că a păcătuit public.

Prin punctele lor de plecare greşite şi prin aplicarea rece a acestora, ceea ce considerau ei a fi adevărul, au devenit pentru Iov acuzatori în loc de mângâietori. Bărbaţii au vorbit unii după alţii şi nu au ajuns la nicio soluţie a problemei. Apoi a luat cuvântul prietenul cel mai tânăr, Elihu. El s-a adresat atât prietenilor săi, cât şi lui Iov şi a rostit cuvinte demne de reţinut. Dar nu a ajuns la o combatere temeinică. Nici el nu avea o soluţie pentru problemele lui Iov, nici răspuns la întrebările sale.

La sfârşit a vorbit Dumnezeu; mai întâi cu Iov. El l-a adus pe Iov sub impresia adâncă a mărimii şi maiestăţii Sale şi a nimicniciei lui Iov. Se cuvenea ca o astfel de creatură trecătoare să păşească în faţă ca şi critic al Celui Atotputernic, să-L acuze de nedreptate presupusă? Iov şi-a pus mâna la gură. Nu avea niciun răspuns. Ultimele sale cuvinte au fost: „De aceea am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoaşteam. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.“ (Iov 42:3-6 ).

Dumnezeu le-a vorbit şi prietenilor lui Iov şi le-a adresat cuvinte serioase. Ei l-au acuzat pe nedrept pe Iov, dar ceea ce era mai grav, ei n-au vorbit în mod cuviincios despre Dumnezeu. De aceea trebuiau să aducă o jertfă şi Iov să se roage pentru ei. Dumnezeu a ascultat această rugăciune, şi prietenii nu au fost pedepsiţi pentru comportamentul lor păcătos. Astfel, Dumnezeu Şi-a atins scopul Său cu Iov şi a putut să-i schimbe soarta. Şi prietenii au învăţat lecţia lor.

Cu toţii suntem confruntaţi în viaţa de familie cu problema suferinţei. Este remarcabil, că nici Iov, nici prietenii săi nu au rostit niciun cuvânt despre Satan, deşi în primul capitol acesta ocupă un loc mare. Nu trebuie să ne mirăm de acest lucru. Ei n-au auzit nimic din discuţia care a avut loc în cer. Nu ştiau nimic despre contribuţia lui Satan în această întreagă istorie.

În afară de cartea Iov, numele Satan apare în Vechiul Testament numai în 1. Cronici 21:1 şi în Zaharia 3:1, 2 . Şi acolo apare ca acuzator şi împotrivitor al poporului lui Dumnezeu. În Noul Testament îi este acordată mai multă atenţie. El este amintit sub următoarele nume: balaurul, şarpele cel vechi, diavolul şi Satan (Apocalipsa 20 ). El este stăpânitorul acestei lumi (Ioan 12:31 ), dumnezeul acestui veac (2. Corinteni 4:4 ), tatăl minciunii (Ioan 8:44 ), căpetenie a autorităţii văzduhului (Efeseni 2:2 ). El păşeşte contra credincioşilor ca un leu care răcneşte şi ca înger al luminii (1. Petru 5:8 ; 2. Corinteni 11:14 ).

A nega existenţa personală a lui Satan este contra Scripturii; totuşi, mulţi teologi fac acest lucru. Diavolului îi convine când această necredinţă devine general valabilă.

Satan a încercat să-L facă pe Isus să păcătuiască şi să-L conducă la independenţă faţă de Dumnezeu, folosind în acest sens mai târziu chiar şi pe unul din ucenicii Săi (Matei 4:1-11 ; 16:23 ). Satan a intrat în Iuda şi l-a condus la rolul de trădător (Luca 22:3 ). Anania a auzit mustrarea: „De ce ţi-a umplut Satan inima?“ (Fapte 5:3 ).

În 2. Corinteni 2:11 suntem îndemnaţi să veghem, ca să nu-i dăm câştig lui Satan asupra noastră. „Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“ (Iacov 4:7 ). Această împotrivire este posibilă numai prin puterea credinţei cu armura completă a lui Dumnezeu şi cu rugăciune (Efeseni 6:1-20 ).

Şi apostolul Pavel a fost confruntat în viaţa sa cu influenţa diavolului. Dorea mult să meargă la Tesalonic, pentru a-i întări pe credincioşi în credinţă. A şi încercat să facă acest lucru de câteva ori. Dar Satan l-a împiedicat (1. Tesaloniceni 2:18 ). Cum s-a petrecut acest lucru nu ni se spune. Am putea spune: Cum a permis Dumnezeu ca Satan să obţină o victorie asupra lui Pavel? Dar a fost numai o victorie aparentă. A fost motivul pentru care Pavel a scris epistolele sale, o binecuvântare nu numai pentru tesaloniceni, ci şi pentru milioane de credincioşi. Astfel, Dumnezeul Atotştiutor poate să folosească neplăcerile credincioşilor, chiar dacă ele au fost aduse de Satan.

Mai târziu, Pavel a scris despre o suferinţă trupească, despre un ţepuş pentru carne. El a numit aceasta, lucrarea unui înger al lui Satan. S-a rugat stăruitor de trei ori Domnului să pună capăt acestei suferinţe, dar Domnul nu a ascultat această rugăciune. El a trebuit să se mulţumească cu harul Domnului, chiar şi pe calea suferinţei. Domnul i-a arătat intenţia Sa cu această suferinţă: nu era o pedeapsă sau o răzbunare, ci dorea să-l ferească de mândrie spirituală, deoarece îi fusese încredinţat foarte mult. Atunci a putut să fie mulţumit şi mulţumitor (2. Corinteni 12:7-10 ).

Cu câţiva ani în urmă, eu şi soţia mea ne aflam la unul din copiii noştri pentru înmormântarea unuia dintre copiii lor. Era un băiat drăguţ de 13 ani, care Îl iubea pe Mântuitorul. Printr-o manevră neatentă a unui autobuz, el a fost lovit pe bicicleta sa şi a murit pe loc. A fost o lovitură groaznică pentru părinţi, pentru ceilalţi copii şi pentru noi. Cred că mulţi au trăit ceva asemănător. Atunci se ridică întrebarea: De ce a trebuit să ne lovească pe noi aceasta? Atunci Satan este gata să arunce săgeţile sale pentru a produce în inimi necredinţă şi îndoială faţă de dragostea lui Dumnezeu.

Copiii noştri au fost foarte întristaţi, suferinţa era greu de prelucrat, dar nu s-au revoltat. Nu au simţit nici ranchiună faţă de şofer, care cauzeaze nenorocirea. Prin harul Său au putut să vadă Mâna Domnului în ceea ce se abătuse asupra lor. Chiar în acea zi în calendar era textul: „Ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după acestea“ (Ioan 13:7 ). Am fost mângâiaţi în mod deosebit de aceste cuvinte. Cine crede aceste cuvinte, poate cânta în cele mai grele împrejurări, chiar dacă printre lacrimi: Chiar dacă aici trebuie să merg pe cale cu multe întrebări, sus voi înţelege totul.

Atunci nu vom mai întreba: De ce? Să nu încercăm să căutăm cauza la noi sau la alţii. Aceasta nu ne va da odihnă, ci mai degrabă ne va conduce la revoltă. Mai bună este întrebarea: Pentru ce?, pentru a descoperi apoi ceea ce vrea Domnul să ne înveţe prin aceasta.

Un lucru a devenit clar foarte curând. La scurt timp după aceasta, s-a petrecut în vecinătate o nenorocire asemănătoare. Părinţii erau deznădăjduiţi şi de neconsolat. În acea clipă, copiii noştri au avut cuvinte de mângâiere pentru ceilalţi, pentru a-i consola pe aceştia cu mângâierea cu care au fost ei înşişi mângâiaţi (2. Corinteni 1:4 ). Prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi ştim ce a trebuit să înveţe Iov prin suferinţele sale. „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său“ (Romani 8:28 ). De aceea, pe calea suferinţei şi a disciplinei în familiile noastre, să încercăm mereu să vedem Mâna Domnului. Atunci vom fi păziţi de insensibilitate. Nici nu ne vom prăbuşi, dar vom fi experimentaţi spiritual. „Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea, le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.“ (Evrei 12:11 ). Adevărul acestor cuvinte este confirmat în istoria lui Iov.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *