Este cu mult mai binecuvântat să iei Cuvântul lui Dumnezeu doar ca fiind cuvintele lui Dumnezeu şi să nu ai de a face cu necredincioşia omului. Când „în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a binevoit, prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred” (1. Corinteni 1:21 ). Aceasta este adevărata temelie a sufletului. „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos” (1. Ioan 5:10 ). Dacă un om nu se supune la ceea ce Dumnezeu spune acum, Dumnezeu va arăta că acel om a avut destule dovezi ale adevărului prin Hristos şi Cuvântul Său, astfel încât respingerea Cuvântului arată ce este el, iar acel om va trebui să i se supună în acea zi. „Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi”, spune Domnul Isus (Ioan 12:48 ).
Însă noi cunoaştem cu toţii că necredincioşia este frenetică, şi că numeroşi tineri credincioşi, sunt asaltaţi de ea, pentru că „cel nedrept nu ştie de ruşine”. Vă scriu, prin urmare, câteva observaţii, pe scurt, fără să intru în dezbaterea acestui subiect, ci doar câteva principii generale care îi pot ajuta pe acei tineri când au de a face cu el, principii care stabilesc corect limitele ştiinţei.
Ştiinţa se ocupă cu fenomene, cu ceea ce mintea receptivă a omului poate lua la cunoştinţă. Poate pătrunde în astfel de lucruri cu maximă amănunţime. Poate observa că fenomenele sunt de regulă guvernate de legi generale şi de la universalitatea fenomenelor descoperă un principiu general care acţionează în fiecare dintre ele. Observă de asemenea că anumite fenomene sunt în mod constant consecinţele altor fenomene, până într-acolo încât, atunci când anumite fenomene au loc, ele sunt urmate, dacă nu sunt împiedicate de vreo putere exterioară, de alte fenomene care sunt consecinţele lor. Există anumite fapte constante şi fapte care decurg din alte fapte, cu o regularitate (ca regulă generală) care constituie legea naturii. Ştiinţa poate investiga toate acestea.
Fără îndoială că există un număr mare de astfel de fapte şi conexiuni încă nedescoperite, iar eu nu cunosc în principiu nicio limită la vreo descoperire ce ţine de ordinul naturii. Însă ştiinţa nu poate pătrunde mai mult decât atât. Se ocupă cu fenomene (desfăşurarea naturii aşa cum o percepem) şi nu poate trece dincolo de ele. Acestea, ca fenomene obişnuite şi universale, pot fi urmărite (dacă ştiinţa a pătruns atât de departe) până la cauzele care le-au produs şi care le produc de obicei, sau la anumite principii general valabile, cum ar fi gravitaţia, astfel încât există, cu privire la natură, legi generale şi cauze productive. Cu toate acestea modul în care se vorbeşte despre acestea este de regulă incorect, ca şi cum ar exista o succesiune de evenimente. Nu la aceasta doresc să mă refer.
Este descoperit un principiu general, precum gravitaţia, sau acţiunea unor acizi asupra altor substanţe, sau legile electricităţii. În aceste cazuri nu există vreo serie sau succesiune de evenimente ci, fie constanţă, ca la mişcările corpurilor cereşti, sau, dacă anumite substanţe sunt aplicate altora, sunt produse efecte constante şi se formează noi combinaţii şi altele asemănătoare. Aceasta nu are nimic de a face cu o succesiune de producţii. Nu afirm că orice lucru produs a decurs din ceva precendent, iar acesta la rândul lui din altul. Aceasta arată doar că există anumite legi generale care guvernează ceea ce există, astfel încât ele ca regulă acţionează uniform, sau poate constant. Adams sau Le Verrier (John Couch Adams şi Urbain Le Verrier, contemporani scriitorului n. tr.) pot să descopere că există o planetă într-un anume loc datorită anumitor anomalii în mişcarea planetei Uranus şi aceasta chiar s-a descoperit în acel loc (Le Verrier şi Adams au descoperit, în paralel, planeta Neptun, necunoscută până atunci, prin calcule matematice pe baza deviaţiei traiectoriei planetei Uranus faţă de traiectoria descrisă de legile gravitaţiei lui Newton, n. tr.). De asemenea Johannes Kepler a descoperit orbitele eliptice, legea ariilor egale în perioade de timp egale şi altele. Iar chimia a descoperit legea proporţiilor definite. Aceasta înseamnă că legile uniforme sau sistematice (sau generale, aşa cum sunt numite) ale acţionării forţelor asupra a ceea ce există în universul vizibil au fost descoperite ca fiind constante în natura lor. Ceea ce există se mişcă în mod uniform sau, la anumite momente acelaşi lucru produce aceleaşi efecte. Nu o succesiune de cauze productive ci uniformitate în acţiunile fiecăreia, astfel încât putem prezice anumite efecte, dacă nimic nu le împiedică. Însă aceasta este totul. Ştiinţa mă informează cu privire la aceste legi generale care guvernează ceea ce exist, însă lucrurile trebuie să existe deja ca să funcţioneze astfel.
Ştiinţa nu poate merge mai departe de studiul fenomenelor şi constă în schematizarea lor sub o lege generală. Însă, mai înainte de cursul pe care îl urmează lucrurile existente, acele lucruri trebuie să existe, deşi acel curs se poate să fi început odată cu existenţa lor. Însă doar acel curs este subiectul ştiinţei, iar principiile sale generale sunt stabilite ca legi. Cu privire la existenţa sau la sursa legilor care guvernează forţe şi care produc efecte nu-mi poate spune nimic. Acestea nu sunt deloc subiectul ştiinţei. Foarte mulţi oameni cunosc mult mai multe despre ştiinţă decât mine. Nu este ocupaţia mea, iar eu sunt dispus să învăţ multe lucruri interesante din ea, însă ei nu îmi pot spune mai bine decât eu însumi cunosc care este domeniul şi sfera ştiinţei. Pot să judec cu privire la aceasta la fel de bine ca şi ei – poate chiar mai bine, de vreme ce ştiinţa nu este idolul meu.
Ştiinţa se ocupă de fenomene şi doar de fenomene, iar aceasta pentru a descoperi legile care le guvernează. Însă ceea ce ei cercetează nu este decât funcţionarea generală, în care se află acele lucruri ale căror existenţă a început mai înainte să aibă loc orice cercetare. Atunci când ei cercetează legile care guvernează fenomenele prezente, ei trebuie să ia drept sigur acest lucru. Ştiinţa poate descoperi legile a ceea ce există deja şi acolo este nevoită să se oprească. Nu au descoperit nicio lege cu privire la existenţa acelor lucruri. Cu tot respectul pentru aptitudinile lor în ceea ce, intelectual, este foarte interesant, dacă ei trec dincolo de ele, nu sunt altceva decât sutor ultra crepidam. Presupun că pentru unii trebuie să traduc mustrarea pe care sculptorul Apelles din Rhodos i-a făcut-o cizmarului care i-a arătat că pantoful uneia dintre statui nu era realizat corect şi care, faimos pentru faptul că renumitul artistul şi-a corectat lucrarea, a mers mai departe şi a început să critice şi picioarele statuii. Ei pot să investigheze acele legi când ele există, dar dacă merg mai departe, le spun Ne sutor ultra crepidam (Nu te ridica, cizmarule, mai presus de sandaua ta!).
Însă ceea ce au descoperit mă conduce la un alt aspect pe care ei l-au complicat prin studiile lor şi printr-o preocupare constantă cu cauze secundare, un aspect care este înţeles mult mai simplu şi mai limpede de minţile neştiinţifice. Dacă un om de ştiinţă întâlneşte un ţăran cu căruţa şi încearcă să-i dovedească faptul că acea căruţă nu a fost făcută, ar aduce în mintea bietului om Bedlamul (spital de nebuni renumit din Londra) nu ştiinţa. El ar putea să-i explice curbele produse de o trăsură cu periferia roţilor atunci când acestea se rotesc, care sunt principiile presiunii greutăţii asupra componentelor căruţei şi multe altele. Ba mai mult, ar putea să-i explice cum stimulul biciului aplicat spatelui calului a determinat centrii nervoşi să producă un efect asupra celulelor sau a combinaţiilor de celule, în creierul calului şi printr-o acţiune necunoscută de reflex să declanşeze activitatea fibrelor nervoase eferente astfel încât să acţioneze asupra copitelor sale posterioare şi chiar asupra picioarelor din faţă, în acelaşi timp, pentru a pune căruţa în mişcare. Cu toate acestea bietul meu căruţaş ar crede că acea căruţă are un creator şi că a fost făcută cu scopul special de a transporta îngrăşământ sau cereale, după cum este cazul. Sau din contră, poate, în ignoranţa lui ar crede că deşi născut dintr-o iapă şi calul lui a fost făcut şi şi-ar imagina, biet om ignorant cu un bici în mână, că a fost făcut pentru el să-l stăpânească. Nici el nu ar avea mai multă dreptate.
Însă trebuie să mă întorc la chestiunea principală. Ei nu au o succesiune de fapte produse. Au o continuitate uniformă şi universală a forţei, funcţionând în mod constant ca regulă generală, deşi poate nu absolut universal, ca moleculele de gaz sau satelitul natural lui Uranus, însă îndeajuns încât să stabilească o lege generală fixă a unui fenomen şi efecte uniforme ale anumitor substanţe chimice. Însă această cunoaştere a fenomenelor evidenţiază principiul cauzalităţii. Astfel John Stuart Mill spune: „Toate fenomenele, fără excepţie, care încep să existe, aceasta însemnând toate cu excepţia cauzelor primare, sunt efecte fie imediate fie îndepărtate ale acelor fenomene primare sau ale unor anumite combinaţii ale lor”. Ştiinţa nu are dreptul să afirme acest lucru. Ea nu poate decât să spună: acesta este cazul în tot cursul naturii materiale pe care am examinat-o şi, prin inducţie, o recunoaştem altundeva când funcţionează aceeaşi cauză sau când acelaşi efect arată o cauză similară. Nimic mai mult.
Însă principiul cauzalităţii, crezut de minţile oamenilor intuitiv, astfel încât ei nu pot să se gândească la începerea existenţei fără el, este stabilit ştiinţific de necredincios însuşi ca fiind necesar existenţei materiale, şi ca fiind cursul naturii în ceea ce ia fiinţă. El nu poate gândi altfel. Atunci acest principiu este necesar, ca inducţie ştiinţifică, primei existenţe a naturii materiale şi a legilor stabilite. Aceasta înseamnă, există o putere creatoare. Este adevărat că acest lucru mă conduce la autosuficienţa existenţei acestei puteri, pe care, din acelaşi motiv, nu o pot înţelege, deoarce există fără ca să fie cauzată. Însă aceasta înseamnă pur şi simplu că omul nu poate înţelege ceea ce este dincolo de el. Bineînţeles că nu poate, altfel nu ar mai fi om, care înseamnă o creatură limitată.
Aceasta înseamnă că ştiinţa trebuie să se oprească la cursul şi ordinea cosmosului, sau a universului pus în ordine, şi în natura ei nu poate trece dincolo de aceasta. Cunoaşte că există o cauză primară pentru orice. Pentru că orice din sfera ei reprezintă şi, presupune, trebuie să fie efectul unei cauze. Dacă este aşa, atunci însăşi existenţa materială trebuie să fie şi de asemenea, legile stabilite. Cu privire la care sau cum este acea cauză primară (care nu este cauzată sau care nu este primară), nu se poate pronunţa. Bineînţeles că nu poate şi nici nu o învinuiesc. Aşa este în natura lucrurilor. Însă ignoranţa nu este un motiv – ar trebui să spun un motiv valid, căci ignoranţa este o mare iubitoare de afirmaţii – de a face afirmaţii. Aceasta înseamnă că ştiinţa mă asigură, din ceea ce cunoaşte, că trebuie să existe o cauză primară a existenţei lucrurilor pe care le cercetează. Însă este şi trebuie să fie, cu totul ignorantă cu privire la acea cauză, nu şi-o poate imagina pentru că nu se află în sfera ei de cunoaştere.
Cu privire la evoluţia speciilor trebuie să afirm, deşi nu pot intra în subiect aici, că nu este niciun temei pentru a o susţine. Geologia şi mumiile ne arată aceleaşi specii în mod continuu, aşa cum s-a arătat deplin, şi nu vreo trecere de la una la alta. Faptele năruie afirmaţiile susţinătorilor ei. Şi doar faptele sunt de vreun folos aici. Şi cu privire la evoluţionism, în timp ce la aceeaşi specie există o dezvoltare clară de la sămânţă la plantă, de la ovul fecundat la o creatură matură, speciile sunt perfecte de la început, deşi în categoria creaturii există, ca regulă generală, un progres până la om însuşi.
Necredincioşia ar exclude un Creator. Voia ei este în gândirea ei. John Stuart Mill vorbeşte despre cauze primare, fapte primare, o distribuţie a unor cauze permanente; însă aceasta nu dovedeşte decât că a fost forţat să ajungă la ceea ce este primar şi permanent, care există de la sine. Herbert Spencer ne spune că suntem obligaţi să admitem o cauză sau mai multe cauze primordiale, despre a căror natură logica şi ştiinţa nu ne pot spune nimic. „Astfel suntem conduşi până la un zid gol de o metodă care este total neputincioasă în a pătrunde taina care se ascunde în spatele lui”. El adaugă „Putem numi aceasta ateism logic sau negativ”. Eu înţeleg aceasta, deoarece acest autor, deşi evoluţionist, nu neagă revelaţia ci se declară făţiş creştin. Însă lucrul acesta nu este corect, deoarece pretinde că se gândeşte la ce se află în spatele zidului gol, când nu vede şi nu cunoaşte nimic. Nu are niciun drept decât să spună „nu cunosc” - nu se află în sfera mea de cunoaştere. Sunt pur şi simplu ignorant şi las aceasta în seama intuiţiei şi a revelaţiei unde totul este limpede. Într-adevăr, am putea merge mai departe, deoarece mintea omului concluzionează că trebuie să fie o cauză, natura.
Este un principiu foarte simplu, acela că mintea omului nu poate merge dincolo de mintea omului, altfel încetează să mai fie aşa; că nu poate să ajungă la Dumnezeu astfel încât să cunoască şi să cuprindă cu mintea ce este El. Dacă omul ar putea, ori Dumnezeu nu este Dumnezeu, ori omul nu este om. Cicero în eseul său De Officiis nu poate nicidecum să-L cuprindă pe Dumnezeu. Îi aşază pe Dumnezeu şi pe om cu totul în afara poziţiei lor şi, deşi rămâne un simţ instinctiv că există un Dumnezeu, este adevărat că omul prin puterea lui nu L-a cunoscut niciodată. Cel mai înalt punct pe care-l poate atinge este „un dumnezeu necunoscut”. Cu privire la conştiinţă, aceasta este o altă chestiune, dar aceea nu este ştiinţă. Cu privire la aceasta este clar, legile stabilite nu pot explica existenţa, pentru că lucrurile trebuie mai întâi să existe pentru a li se putea atribui legi. Ei sunt forţaţi să recunoască principiul cauzalităţii, omul face aceasta în mod necesar iar aceasta conduce la o cauză primară, însă aceasta nu reprezintă ştiinţă. Aceasta se poate ocupa cu legi stabilite, dar legile au fost stabilite cumva mai înainte de a începe să funcţioneze. Ce sunt ele când există, ştiinţa poate constata, dar nu mai mult.