comori.org
comori.org

Cărţile profetice - De la Isaia la Ezechiel

Samuel Ridout

Trecând mai departe la cărţile profetice, poate că se ridică întrebarea: „De ce să trecem la Profeţi, în loc de cărţile poetice, care în Bibliile noastre vin imediat după cele istorice?”

În capitolul 24 din Evanghelia după Luca există un verset, versetul 44, care cred că ne arată că ordinea aceasta nu este străină de Scriptură: „Şi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi, că trebuie să fie împlinite toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în profeţi şi în psalmi”. Observaţi că aici Vechiul Testament este împărţit în trei părţi: Legea, Profeţii şi Psalmii; şi că ordinea în care sunt enumerate este: întâi Legea, apoi Profeţii, şi, la sfârşit, Psalmii. Fără îndoială că mulţi ştiţi că profeţii sunt împărţiţi în două categorii, profeţii istorici, şi profeţii care au scris în mod direct mesajul lui Dumnezeu către popor.

Aşadar avem aici toţi profeţii în ordine: mai întâi, pe cei istorici, şi apoi pe cei „din urmă”, care transmit profeţii propriu-zise; şi doar apoi versetul aminteşte Psalmii, care includ toate cărţile poetice. Prezint acest gând ca să nu credeţi că am ales în mod arbitrar să discutăm întâi despre profeţi şi să îi prezentăm în cea de a treia parte a studiului noastru. Şi aş putea adăuga şi că în Biblia ebraică, scrierile sfinte, cărţile poetice sunt puse toate după profeţi.

Acum trebuie să ne întrebăm dacă şi în această secţiune poziţia ca număr coincide cu tema, aşa cum am văzut până acum.

Aşa cum am văzut, cărţile legii au fost primele; legea lui Dumnezeu este fundamentală. Apoi, în al doilea rând, cărţile istorice reprezintă cel de al doilea grup de cărţi, şi aceasta nu doar pentru că ne prezintă continuarea cronologică a istoriei poporului Israel, ci ele prezintă şi progresul şi evoluţia adevărului lui Dumnezeu încredinţat poporului Său, şi relatarea feluritelor izbăviri lucrate de El. Venind la cea de a treia secţiune, vedem că trei este numărul trezirii, al învierii; de aceea, ne putem aştepta ca în aceste cărţi ale profeţilor să vedem puterea divină a învierii. Trei este totodată şi numărul sanctuarului, şi unde veţi găsi locul sfânt prezentat mai clar decât în principiile trezirii despre care vorbesc profeţii? Vă amintiţi că în Samuel aveam ridicarea profeţilor pe fondul falimentului preoţiei. Eli, reprezentat al întregului ordin preoţesc, a eşuat; s-a îndepărtat de la sfinţenia care ar trebui să caracterizeze casa lui Dumnezeu şi pe preoţii lui Dumnezeu. Drept urmare vedeţi cum Samuel, cel dintâi dintre profeţi, se ridică pentru a lua locul preoţiei decăzute.

La fel şi aici, în această secţiune, veţi vedea cum lucrarea profetică s-a ridicat pentru a lua locul a ceea este în ruină în poporul lui Dumnezeu. Aşa cum am spus, suntem puşi în faţa principiilor sfinte ale adevărului lui Dumnezeu, care trebuiau să domnească în sanctuar, şi lucrurile sunt cu atât mai vii şi mai reale cu cât nu se petrec înăuntrul locului sfânt. Prezenţa profetului, aşa cum am spus, înseamnă că preotul a fost dat deoparte şi, o dată cu el, întregul sistem de rânduieli stabilit de Dumnezeu în popor. Printre profeţi nu vedem nimic de felul unei succesiuni din tată în fiu. Profetul este ridicat de Dumnezeu pentru o lucrare specială; el îşi primeşte mesajul direct de la Dumnezeu şi îl transmite poporului; nu există niciun fel de intermediar. Şi atunci când lucrarea sa este împlinită, în loc să transmită slujba sa mai departe, ea încetează până când Dumnezeu începe o lucrare nouă.

[Faptul că Ilie l-a uns pe Elisei ca succesor al său, deşi pare o contradicţie cu ceea ce am spus mai sus, nu este aşa. Mărturia lui Dumnezeu pentru Israel a mers mai departe. Ilie a eşuat în a înţelege deplin gândurile lui Dumnezeu - deşi a fost un slujitor deosebit de onorat - iar Elisei continuă lucrarea profetică.]

Atunci când ne apropiem de profeţi, ne apropiem de Dumnezeu Însuşi. Ce bucurie este că în acest număr al învierii găsim ceea ce ne vorbeşte despre restabilire, care este însă mai mult decât simpla recuperare a ceea ce am pierdut. Pentru că restabilirea lucrată de Dumnezeu este întotdeauna o înviere, ne aduce întotdeauna într-o sferă nouă, în puterea unei stări noi, cu totul superioară celei din care noi înşine am căzut.

Priviţi la cel mai măreţ exemplu dintre toate. Omul a căzut din poziţia sa de creaţie perfectă a Creatorului. Şi harul a intervenit pentru a îl recupera pe sărmanul om pierdut. Îl pune însă înapoi în Eden, în paradisul omului? Cine ar da în schimb paradisul lui Dumnezeu, pe care cei mai nenorociţi păcătoşi iertaţi îl vor împărţi cu El, pentru cel mai desăvârşit paradis al omului?

Dumnezeu ne dă întotdeauna ceva mai bun decât ceea ce noi am distrus. Aşadar vedem în profeţi mai mult decât ordinea lui Dumnezeu, decât adevărul Său pentru restabilirea poporului Său în locul de unde au căzut. De exemplu, scopul lucrării profetice nu este să restabilească poporul împărţit şi să pună pe un fiu al lui David ca împărat peste tot poporul. Ea priveşte dincolo de toate eforturile jalnice şi sărăcăcioase ale omului, dincolo de vremea de acum, spre vremea viitoare când Cel care merită va lua împărăţia. Ea ne ridică spre planul gloriei lui Hristos, al împărăţiei lui Hristos.

Cât de bun este Dumnezeul nostru! Adevărul Său este ca o spirală; se poate răsuci în jurul axei proprii, dar întotdeauna merge în sus, întotdeauna urcă spre înălţimi tot mai mari.

Dacă privim acum la cărţi în sine, vedem aceeaşi împărţire familiară în cinci cărţi. Mai întâi este Isaia, corespunzătoare Genezei, cel puţin prin faptul că este cartea începutului; este cea care Îl prezintă pe Dumnezeu ca izvor al binecuvântării poporului Său, şi al planurilor Sale pentru cei aleşi. Ea începe cu Dumnezeu, la fel cum şi Geneza începe cu El. Este gloria lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu care va aduce binecuvântările Sale. Vedem suveranitatea manifestată în căile Sale. Dumnezeu are un plan, are un scop pentru poporul Său, şi oricât de mare ar fi falimentul lor, aşa cum cântăm uneori: „Planurile Sale se vor îndeplini, fiecare la timpul său”. Şi tot în această primă carte a profeţilor sunt prezentaţi atât de evident aleşii Săi.

În Ieremia avem ceva destul de diferit; Ieremia, la care se adaugă Plângerile, pentru că, aşa cum ştiţi, Plângerile ocupă acelaşi loc ca şi cartea Rut faţă de Judecători. La fel cum acestea două constituie practic o singură carte, tot aşa şi Ieremia şi Plângerile, împreună,  corespund cu Exodul. Ele ne prezintă „durerea divină şi mântuirea divină pentru un popor păcătos”. Cuvintele accentuate aici ar fi durere, mântuire şi păcătos. Nicăieri nu este prezentată mai evident starea grozavă de păcat a poporului; nicăieri nu veţi vedea durerea divină turnată într-un vas de pământ aşa cum o vedem în Ieremia. Şi această carte ne arată în mod minunat şi mântuirea, răscumpărarea.
Apoi, în cel de al treilea rând, Ezechiel corespunde cu Leviticul, şi subiectul său ar putea fi numit „curăţirea sanctuarului pentru un popor întinat”. Nu este în primul rând o chestiune de mântuire, ci de curăţire.

Apoi Daniel ne aduce printre naţiuni, experienţa pustiei, a profetului care trăieşte în lume. Ea vorbeşte în primul rând de puteri dintre neamuri, şi nu de iudei. Scrisă în vremea naţiunilor, ea este cartea Numeri, şi ne vorbeşte despre „vremurile, punerea la încercare şi falimentul naţiunilor”.

Ne mai rămân cei doisprezece profeţi mici, grupaţi ca un întreg, după cum vom vedea mai târziu. Ei sunt un rezumat al căilor lui Dumnezeu - ca şi în Deuteronom - al principiilor şi căilor guvernării divine. Vom atinge câteva puncte principale în fiecare dintre acestea - scoţând puţină apă din fântâni inepuizabile.

Isaia, ca şi Geneza, este prinţul profeţilor, şi în mod minunat vedem că profeţia sa este împărţită în şapte părţi, cartea în sine fiind pecetluită cu numărul perfecţiunii. Prima dintre acestea cuprinde primele doisprezece capitole; şi acestea prezintă întreaga istorie a poporului, a păcatului lor, a milei lui Dumnezeu care îi restabileşte, şi toate acestea sunt centrate, aşa cum vedem în capitolul 11, pe Hristos, vlăstarul lui Isai, şi Mlădiţa care va creşte din rădăcinile sale. În persoana Sa binecuvântată se împlinesc planurile lui Dumnezeu; în El, naţiunea care şi-a pierdut gloria şi dreptul la orice fel de binecuvântări este restabilită. Întregul capitol ne prezintă atât de frumos braţul lui Dumnezeu care strânge poporul Său împrăştiat, aducându-i înapoi şi unindu-i în ţară, iar steagul Său fluturat peste ei este dragostea nepieritoare a lui Hristos, conducătorul şi Domnul lor, Cel pe care ei L-au respins. Tot în această diviziune a cărţii, în capitolul 7, El este prezentat ca fiul fecioarei, profeţie citată apoi în primul capitol din Matei.

Un alt capitol remarcabil din această secţiune a cărţii, capitol pe care toţi îl cunoaşteţi bine, este cel de al şaselea, unde este prezentată în mod izbitor măreţia şi gloria lu Dumnezeu, care pe de o parte dă la iveală păcatul şi, pe de altă parte, mărturiseşte despre binecuvântări şi dreptate. Aici profetul este adus în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, şi tot ceea ce poate rosti este: „vai de mine!”. Am fost uimit de faptul că acest vai este cel de al şaptelea din acest pasaj. Veţi observa că în capitolul 5 se spune de şase ori „vai”. Vai de acesta şi vai de acela, de fiecare categorie de oameni care fac răul, iar apoi, venind la capitolul următor, la cel de al şaptelea vai, nu mai este vorba despre vreun păcat special, sau despre a acuza pe alţii, ci omul adus în prezenţa lui Dumnezeu spune: „vai de mine, pentru că sunt necurat, un om cu buze necurate”. Astfel, capitolul şase ne oferă una dintre cheile acestei secţiuni.

Următoarea parte a profeţiei lui Isaia începe cu capitolul 13, şi continuă până la capitolul 26. Remarcaţi faptul că în această secţiune sunt prezentate judecăţile divine, judecăţi deosebite asupra neamurilor, dar şi asupra lui Israel, da, asupra întregului pământ, executate pentru ca mântuirea lui Dumnezeu să se poată desfăşura neîmpiedicată de nimic.

Este atât de frumos să vedem că, dacă braţul lui Dumnezeu dă lovitură după lovitură - profeţia împotriva Babilonului - profeţia împotriva Moabului - profeţia împotriva Tirului - profeţia împotriva tuturor naţiunilor mari şi puternice de pe pământ, profeţia împotriva poporului Său ales şi preaiubit, a lui Israel, profeţia împotriva întregii lumi - el face aceasta doar pentru a stabili şi a întemeia gloria Sa pentru totdeauna într-un fel care nu poate fi clătinat; după cum scrie în alt context în epistola către Evrei: „de aceea, primind o împărăţie neclătinată”. Şi este bine să observăm că la sfârşitul acestei secţiuni, după judecăţile profetice prezentate până la capitolul 24, în capitolul 25 vedem cum vede profetul toată această pustiire ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu; Te voi înălţa, voi lăuda Numele Tău, pentru că ai făcut lucrări minunate, planuri de demult, care sunt credincioşie şi adevăr”. Privind la toate judecăţile, el îşi înalţă glasul şi laudă pe Dumnezeu. Atunci când omul este umilit, atunci când puterea sa este prăbuşită în ţărână, atunci doar Dumnezeu este glorificat, Numele Său este preamărit.

Şi apoi, capitolul 26 încheie atât de frumos această secţiune, cu o cântare de mântuire: „În ziua aceea, în ţara lui Iuda se va cânta cântarea aceasta: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri”. Vedeţi cât de frumos este? Nuiaua lui Dumnezeu prăvăleşte totul în ţărână; oraşele sunt nimicite, locurile întărite sunt pustiite, măreţul Babilon şi toate locurile măreţe de pe pământ sunt ca şi nimic. Şi totuşi, în mijlocul acestei ruine, credinţa îşi înalţă cu bucurie cântarea şi spune: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri”. Cine poate clătina ceea ce este întemeiat pe viziunea ruinei tuturor lucrurilor, pe puterea măreaţă a lui Dumnezeu Însuşi? Acum citiţi din nou profeţiile, având în minte gândul acesta ca o cheie a lor, şi veţi simţi dorinţa să vă alăturaţi acestei cântări de laudă care încheie secţiunea. Ce zi va fi pentru Israel atunci când cu bucurie Ierusalimul, cetatea preaiubită, acum călcată în picioare de neamuri, va străluci în toată splendoarea ei, aşa încât se va împlini ceea ce a spus psalmistul care zice: „Lucruri glorioase se spun despre tine, cetate a lui Dumnezeu”.

Trecem mai departe la cea de a treia secţiune a cărţii, care începe cu capitolul 27 şi continuă până la capitolul 35. În aceasta avem aproape în exclusivitate prezentarea sfinţeniei lui Dumnezeu, în contrast cu păcatul lui Israel. În cea de a doua secţiune s-a vorbit şi despre mântuire, dar înainte de a înţelege mântuirea, trebuie ca ei să înţeleagă adâncimile stării lor de păcat. Aşadar, această a treia secţiune vorbeşte despre sfinţenia liu Dumnezeu, şi arată necurăţia şi păcatul lor, şi doar după ce acestea sunt date la iveală, Dumnezeu poate să binecuvânteze. Doar atunci când păcătosul îşi vede nu doar starea pierdută, ci înţelege adâncimea stării sale deznădăjduite, se poate ca el să primească binecuvântarea deplină. Cred că în zilele noastre adesea nu ne bucurăm deplin de binecuvântare pur şi simplu pentru că ne mulţumim cu mântuirea de judecata pe care o meritam; pentru că nu înţelegem bucuria de a fi făcuţi părtaşi naturii divine. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât a dat pe Fiul Său preaiubit nu doar ca să poarte păcatele noastre, ci ca să înlăture păcatul, şi, în moartea Sa, nu văd numai răscumpărarea mea pecetluită pentru veşnicie prin sângele Său, ci mă văd şi pe mine, eliberat prin acea moarte de legea păcatului; deci dacă dorim să avem bucurie adevărată, putere adevărată, eliberare adevărată, trebuie ca într-un anumit fel să trecem prin ceea ce prezintă această secţiune a cărţii, să privim sfinţenia lui Dumnezeu pusă în contrast cu necurăţia noastră.

Şi veţi observa că şi aici avem în încheiere un cântec. De fiecare dată când prezintă un subiect, el încheie cu o cântare de laudă. Tot aşa şi aici, când tema a fost una întunecată - aşa încât ai putea spune că profetul şi-a făcut datoria, şi-a îndeplinit misiunea, şi a făcut cunoscut poporului lui Dumnezeu păcatul lor, şi cu aceasta poate să încheie. Dar nu, după ce a spus toate aceste lucruri, el începe să laude şi să adore. Floarea cântării de biruinţă poate răsări şi în pământul sumbru şi întunecos al convingerii de păcat. Vedeţi capitolul 35: „Pustiul şi ţara uscată se vor bucura, şi pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul, va înflori din belşug”. Şi tot aşa în versetul 8: „şi va fi un drum larg şi o cale şi ea se va numi Calea Sfinţeniei. Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinţi; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci. Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Şi cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor veni cu cântări de bucurie în Sion; şi o bucurie eternă le va  încununa capul; veselia şi bucuria îi vor ajunge din urmă, iar durerea şi suspinul vor fugi”. Căile sfinte ale lui Dumnezeu, şi lumina care mă face să îmi văd păcatele şi natura păcătoasă sunt binevenite, atunci când cercetarea înaintea Sa conduce la o asemenea izbucnire de bucurie şi cântare, ca aceea la care tocmai am privit; pustiul este transformat în pământ roditor, unde cresc toate roadele binecuvântate ale Domnului, pentru gloria Sa!

Trecem mai departe la cea de a patra secţiune, care se întinde de la capitolul 36 până la 39. După cum ştiţi, este partea istorică a acestei cărţi, o bucăţică de istorie aruncată parcă în mijlocul profeţiei. Ea relatează atacul Asiriei împotriva Ierusalimului în vremea lui Ezechia, şi felul în care ei nu sunt învinşi prin putere, ci prin slăbiciune. Ezechia nu conduce o armată, nu poate să le iasă în întâmpinare ca unul care este mai puternic şi-l învinge pe cel slab. El ia poziţia de slăbiciune şi pune înaintea lui Dumnezeu toate ameninţările împăratului Asiriei, iar Dumnezeu intervine, aşa cum face întotdeauna. El dovedeşte că slăbiciunea este doar o ocazie ca El să-Şi arate puterea. Cele patru capitole sunt de fapt patru subdiviziuni, şi corespund exact structurii lor numerice.

Ajungem apoi la cea de a cincea secţiune, care este şi cea mai importantă, de la capitolul 40 până la 48, care se încheie cu cuvintele: „Pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”. Este remarcabil că în primele trei secţiuni ale cărţii judecata este tema principală, şi ele se încheie cu câte o cântare de laudă, în timp ce în ultimele trei secţiuni tema principală este îndurarea, şi ele se încheie cu câte o avertizare solemnă la sfârşit. După cum aici se spune „pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”, tot aşa la sfârşitul următoarei secţiuni, şi apoi la sfârşitul cărţii, vedem cum pieirea celor neevlavioşi vine asupra lor înaintea ochilor tuturor. Lucrul acesta este interesant şi ne arată că Dumnezeu păstrează întotdeauna echilibrul între adevărurile Sale preţioase.

În acest capitol 40 avem ceea ce ne place tuturor. Cine nu s-a întors de atâtea ori spre acel prim verset, „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeeul vostru”. Este un capitol minunat pentru a fi citit în momente de durere, sau în orice alte momente. Dar observaţi construcţia lui: ce credeţi că vine exact înainte de mângâirea pentru profet şi pentru popor, şi de odihna lui Dumnezeu? Este profeţia cu privire la captivitatea în Babilon, cu privire la lepădarea şi judecarea naţiunii. În mijlocul pustirii, în mijlocul judecăţii împotriva necredincioşiei lor, cuvântul lui Dumnezeu priveşte spre vremea restabilirii lor. Oriunde ne-am afla, sau cât de severă a fost nuiaua lui Dumnezeu care a trebuit să ne mustre, El va mângâia pe poporul Său, şi va aduce binecuvântare chiar în mijlocul nebuniei şi falimentului nostru.

Aşadar în acest capitol, ca şi în întreaga secţiune, Îl vedem pe Dumnezeu cu poporul Său, pentru că este a cincea secţiune. El discută cu ei despre idolatrie. De ce au dat gloria Sa unor chipuri cioplite, lucrări ale mâinilor omului? Aceasta este controversa care străbate întreaga secţiune. Începem acum cea de a şasea secţiune, de la capitolul 49. Numărul şase ne spune despre două lucruri, despre puterea deplină a omului, dar şi despre puterea lui Dumnezeu care stăvileşte, sau pune o limită. Omul poate lucra şase zile, dar apoi Dumnezeu Îşi pune mâna peste el şi-l face să se oprească. Legat de fiara care reprezintă chintesenţa puterii şi energiei omului (Apocalipsa 13 ), veţi vedea că numărul ei este şase, repetat de trei ori, ca şi cum ea ar fi făcut un efort întreit pentru a atinge perfecţiunea, dar nu a putut ajunge decât la cea mai înaltă formă de putere omenească. Şi acelaşi număr şase ne spune despre o mână care este pusă asupra acelei fiare, chiar atunci când ea îşi arată măreţia, când se înalţă pe sine, şi când îi obligă pe toţi să i se închine ca Dumnezeu, chiar şi atunci mâna lui Dumnezeu este asupra ei.

Acum, în această a şasea secţiune, de la capitolul 49 până la 59, am fost izbit în mod special e un lucru. Aici există capitolul 53, pe care toţi îl preţuim atât de mult în inimile noastre, pentru că el prezintă adevărul preţios despre Hristos care a fost dus ca un miel la tăiere, şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund. În acel capitol minunat pare că Duhul lui Dumnezeu a rupt perdeaua subţire dintre trecut şi viitor, şi în loc să vorbească despre ceea ce va fi, vorbeşte despre viitor ca şi cum deja ar fi fost. El Îl vede pe Isus înaintea sa; aşa că atunci când Filip se întâlneşte cu famenul care se întorcea de la Ierusalim citind acel capitol, Filip nu trebuie să se întoarcă în altă parte a cărţii pentru a îi spune despre mântuire, ci începând de la acel verset i-L poate vesti pe Isus. Isus este atât de frumos prezentat acolo, ca jertfă ispăşitoare. Dar acel capitol minunat este în secţiunea care vorbeşte despre cea mai înaltă formă a răului, stăvilită totuşi, şi învină prin puterea divină. Cel mai mare păcat dintre toate a fost răstignirea şi respingerea Domnului gloriei. Acolo unde eforturile zadarnice ale omului a atins punctul lor maxim, acolo unde a părut că el a obţinut victoria, când tocmai Domnul gloriei se găsea în mâinile lui necurate, acolo unde vinovăţia sa se arată în toată hidoşenia ei - tot acolo mâna Dumnezeului veşnic este pusă asupra victoriei omului, şi victoria măreaţă a harului aduce cu sine împlinirea tuturor planurilor îndurării Sale. „Acolo unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult”.

Aceasta ne aduce la cea din urmă secţiune pe care o mai avem înainte, de la capitolul 60 până la sfârşitul cărţii. Suntem oare surprinşi dacă la începutul capitolului 60 profetul spune: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit”? Ce îi mai rămâne Sionului decât să se scuture de praf şi să se ridice şi să strălucească, nu în lumina sa proprie, ci cu lumina glorioasă a Domnului care a strălucit peste el, şi care nu va mai apune niciodată? În cea de a şaptea secţiune vedem împlinirea planurilor lui Dumnezeu, a scopurilor Sale, da, chiar şi mai departe de gloria împărăţiei de o mie de ani. În capitolul 65 avem o privire spre gloria eternă, spre cerurile noi şi pământul nou, unul dintre puţinele pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre aceasta - despre descoperirea gloriei lui Dumnezeu, pentru veşnicie, iar toţi cei răscumpăraţi ai Săi intră în odihnă veşnică. Vai, vai, judecata celor răi are loc şi ea în final.

Am zăbovit mai mult asupra cărţii Isaia, nu doar pentru că este profeţia cea mai de seamă şi cea mai completă, ci şi pentru că arată că toate celelalte cărţi pot fi analizate în acelaşi fel. Trebuie să trecem mai repede prin Ieremia. Atunci când ajungi la această carte eşti izbit de unul sau două lucruri. Profetul simte fiecare cuvânt pe care îl spune. Fie că le vorbeşte despre judecata care a căzut peste ei, fie că le spune de păcatul lor, toate acestea îl marchează atât de profund încât îşi doreşte să nu se fi născut niciodată, pentru a nu avea de transmis un asemenea mesaj. Atunci când le vorbim păcătoşilor pierduţi despre starea lor, simţim şi noi are grozăvia acestui mesaj? aşa cum spune Pavel: „cunoscând deci frica de Domnul”. Nu ar trebui să lucreze şi în sufletul nostru acea milă divină, care să implore şi să înduplece, da, care să plângă pentru soarta lor? Priviţi în capitolul 9 unde Ieremia priveşte la păcatele poporului, pe care le denunţă cu toată solemnitatea. „De mi-ar fi capul ape şi ochiul meu izvor de lacrimi, ca să-i plâng zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului meu!”. Nu vedem nicio urmă de indiferenţă, ci o durere care, deşi este omenească, şi deşi îl face uneori pe profet să se plângă chiar împotriva lui Dumnezeu, are şi o măsură de milă divină care se manifestă prin ea. Nu este oare durerea Aceluia care, venind lângă cetatea preaiubită şi privind-o aşezată pe dealurile despre care Dumnezeu spusese că vor fi temelia ei pentru veşnicie, plânge pentru ea şi spune: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi”. Ce durere atunci când spune: „Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la ea! De cât ori am vrut să adun pe copii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”. Durere, milă, dor pentru poporul Său preaiubit, toate acestea le veţi găsi în Ieremia. Este o carte profund umană.

Celălalt gând proeminent este mântuirea. Este cea de a doua carte, la fel ca şi Exodul, vorbind despre izbăvire, şi am să ilustrez lucrul acesta cu un pasaj din capitolul 31: „Un glas s-a auzit în Rama, jale şi plângeri amare: Rahela, plângându-şi fiii, refuză să fie mângâiată pentru fiii ei, pentru că nu mai sunt”. Aşa zice Domnul: „Opreşte-ţi glasul de la plâns şi ochii de la lacrimi, pentru că este o răsplată pentru lucrarea ta”, zice Domnul; „şi ei se vor întoarce din ţara vrăjmaşului. Şi este speranţă pentru viitorul tău”, zice Domnul, „şi fiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor”. Vă amintiţi că o parte din această profeţie este citată în evanghelia după Matei, partea care cuprinde cuvintele de jale: Rahela plânge pentru copii ei, care nu mai sunt, şi nu vrea să fie mângâiată. Cât de minunată avem aici prezentată mântuirea care va veni după ceea ce constituie tema profeţiei.

După judecăţile divine asupra poporului, asupra lor va veni mântuirea divină. Citiţi puţin mai departe. Mai jos, în acelaşi capitol, în versetul 23: „Aşa zice Domnul oştirilor: „Din nou vor spune cuvântul acesta în ţara lui Iuda şi în cetăţile lui, când îi voi întoarce pe captivii lor: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!”. Şi Iuda va locui în el şi în toate cetăţile lui împreună, şi cei care lucrează pământul şi cei care merg cu turma. Pentru că am săturat sufletul obosit şi am îndestulat orice suflet întristat”. La aceasta m-am trezit şi m-am uitat; şi somnul îmi fusese dulce”. El a trebuit să le spună veşti triste, a trebuit să verse lacrimi pentru un popor vinovat, dar aici el poate să le aducă un mesaj de mântuire şi eliberare. Vă puteţi imagina bucuria cu care el vesteşte un astfel de mesaj care înviorează inimile obosite cu astfel de cuvinte de dragoste de la Dumnezeu Însuşi.

În acelaşi capitol avem un alt aspect al mântuirii, care ne arată eternitatea ei. Versetul 31 spune: „Iată, vin zile” zice Domnul, „când voi încheia un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” şi apoi versetul 33: „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea”, zice Domnul, „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor. Şi Eu le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor”. Este noul legământ, sigur, şi statornicit în toate privinţele, care nu poate fi înlăturat atât timp cât va dăinui creaţia lui Dumnezeu.

Ar fi bine ca cei care cred că trebuie să spiritualizeze tot ceea ce are de a face cu Israel să privească spre cerurile întinse şi să înţeleagă că, la fel de sigur cum soarele şi luna vor dăinui, tot aşa va dăinui şi Israel ca naţiune înaintea lui Dumnezeu.

Acum trecem mai departe pentru a spune câteva lucruri despre Plângeri. Aşa cum am spus mai înainte, este un fel de apedix al cărţii Ieremia. Ea prezintă plângerile sale, o revărsare deosebit de frumoasă a inimii profetului sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi în ea poţi vedea o structură alfabetică remarcabilă şi deosebit de interesantă. Fiecare capitol este un acrostih alfabetic, mai puţin ultimul; adică, în fiecare capitol sunt cele 22 de litere ale alfabetului în ordine, iar ultimul capitol are 22 de versete. În capitolul 3, numărul învierii, alfabetul este de teri ori; adică, sunt trei versete pentru fiecare literă a alfabetului, pecetluind în felul acesta ordinea numerică a întregii cărţi.

Ezechiel. Aceasta este cartea levitică, cea de a treia, cartea locului sfânt, şi este străbătută de la un capăt la altul de gândul sfinţeniei preoţeşti. În primul capitol, în versetul 3, vedem că profetul aparţine unei familii preoţeşti. El nu este profet doar pentru că este preot, însă preoţia caracterizează întreaga carte. Priviţi de exemplu la două sau trei teme foarte proeminente în ea. Din capitolul 40 şi până spre sfârşitul cărţii avem restabilirea sanctuarului lui Dumnezeu în mijlocul poporului; ordinea preoţească, jertfele, reconstruirea templului; de fapt, întreaga ţară este un loc sfânt pentru Domnul. Întreaga ţară este împărţită între cei din popor, şi vedem cum cetatea este în mijlocul acelei ţări care este gloria tuturor ţărilor; cetatea cu cele doisprezece porţi ale ei, o imagine a celei descrise în ultima parte din Apcalipsa. Şi numele ei atât de frumos, Iehova-Şama, Domnul este acolo.

Acolo unde sfinţenia este tema principală, ea dă la iveală tot ceea ce este contrar ei. Un altul a observat că în numele lui Isaia şi Ieremia găsim numele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israel; Isaia înseamnă Mântuirea Domnului (Iehova) şi la fel şi numele  lui Ieremia vorbeşte despre Domnul („Iah”), în timp ce în numele lui Ezechiel şi Daniel nu avem numele Domnului, ci „El” sau „Dumnezeul Atotputernic”, privit ca Unul care este în afara poporului Său.

Ezechiel nu doar că prezintă sfinţenia despre care am vorbit, dar ne spune şi că Dumnezeu este în afara poporului Său. Ezechiel este printre captivii de la râul Chebar, şi în timp ce era acolo el a văzut gloria Domnului, gloria care era deasupra heruvimilor, acei agenţi măreţi ai puterii divine, adevăraţii heruvimi, nu cei din aur. În afara ţării, lângă îndepărtatul Chebar, un profet al cărui nume nu vorbeşte despre Dumnezeul care a încheiat un legământ cu Israel, vede o viziune a lui Dumnezeu în afara lui Israel. Dacă deschideţi la capitolul 3 al aceleiaşi cărţi, la versetul 23 puteţi citi: „Şi m-am ridicat şi am ieşit în vale; şi, iată, gloria Domnului stătea acolo, ca gloria pe care o văzusem lângă râul Chebar; şi am căzut cu faţa la pământ”. Este gloria lui Dumnezeu.

Din nou, în capitolul 8, versetele 3 şi 4: „Şi El a întins chipul unei mâini şi m-a apucat de o buclă a capului meu. Şi Duhul m-a ridicat între pământ şi ceruri şi m-a adus în viziunile lui Dumnezeu la Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru, care priveşte spre nord, unde era scaunul idolului geloziei, care întărâtă la gelozie. Şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel era acolo, ca viziunea pe care o avusesem în vale”. Aici este gloria lui Dumnezeu pusă faţă în faţă cu idolul care Îl provoca la gelozie. El a ieşit deja din ţară, dar acum le arată că a fost drept să facă aşa. El îl aduce pe Ezechiel, îl ridică prin cu mână atotputernică, şi îl aşează din nou în Ierusalim, ca şi cum i-ar spune: „îţi voi arăta motivul absenţei mele din oraşul unde am promis că Numele Meu va locui pentru totdeauna”.

Tocmai aici, în locul sfânt, idolul geloziei şi gloria lui Dumnezeu; aproape că spune: Puneţi gloria Mea lângă ceea ce este urâciune pentru Mine, şi ce pot face eu? Pe tot parcursul capitolului 8, El îl conduce pe profet pentru a îi arăta o urâciune după alta. El îi arată cum bătrânii poporului său se închină soarelui care răsare, cum femeile îl plâng pe Tamuz. Şi astfel întinăciunea groaznică a poporului este pusă alături cu gloria Sa, a unui Dumnezeu gelos. Ce este de făcut? Să privim mai departe. În capitolul 9 şi versetul 3: „Şi gloria Dumnezeului lui Israel se înălţase de la heruvimul deasupra căruia era, la pragul casei; şi El a strigat la bărbatul îmbrăcat în in, care avea cornul cu cerneală de scriitor la brâu. Şi Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe frunţile oamenilor care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui”.

Priviţi aici cum harul minunat lucrează împreună cu sfinţenia divină. Gloria face primul pas pentru a se retrage din templul unde era pus Numele lui Dumnezeu. Onoarea Sa nu poate rămâne acolo unde El este dezonorat; El nu va mai sta acolo unde gloria Sa este dată altora. Dar aici este un om îmbrăcat cu haine albe de in, simbol al sfinţeniei lui Dumnezeu, cu un corn de cerneală pentru a îi însemna pe toţi; şi El îi spune: Înainte de a pecetlui pieirea acestui loc blestemat, caută-i pe cei care constituie rămăşiţa, care Mă iubesc şi mă onorează. Dar cum vor fi cunoscuţi? După bucuria lor strălucitoare? Prin faptul că sunt oameni deosebiţi? În mijlocul apostaziei Dumnezeu are oameni care sunt recunoscuţi prin faptul că suspină şi strigă din cauza urâciunilor.

Priviţi la gloria care se ridică, parcă ezitând. „Cum să te predau”, auzim; „îndurările Mele s-au aprins toate împreună”. El se opreşte, şi îl trimite pe mesagerul Său pentru a vedea câţi sunt în oraş care încă Îl iubesc şi cărora le pasă de El. În capitolul 10, versetul 4, gloria lui Dumnezeu nu mai poate întârzia în acel loc nelegiuit şi corupt.

Şi gloria Domnului a plecat de deasupra pragului casei şi a stat deasupra heruvimilor. Şi heruvimii şi-au întins aripile şi s-au înălţat de pe pământ înaintea ochilor mei, când au ieşit; şi roţile erau lângă ei; şi s-au oprit la intrarea porţii dinspre răsărit a casei Domnului; şi gloria Dumnezeului lui Israel era peste ei, deasupra”. Ce privelişte solemnă şi îngrozitoare! Gloria lui Dumnezeu care pleacă, din cauza întinării şi a urâciunilor din ţară! Citiţi mai departe, în capitolul 11, la versetul 23: „Şi gloria lui Dumnezeu s-a suit din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele care este pe partea de răsărit a cetăţii”. Acolo a plecat - a părăsit cetatea.

Aceasta ne prezintă latura responsabilităţii omului, necurăţia poporului păcătos.

Dar harul va interveni; şi aceasta o găsim în ultima parte a profeţiei, în capitolul 43, atunci când lucrarea lui Dumnezeu este încheiată şi poporul s-a pocăit de păcatele sale, şi a fost adus din nou în ţară. „Şi m-a dus la poartă, la poarta care priveşte spre răsărit” (tocmai poarta prin care gloria a plecat) „şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel venea pe calea dinspre răsărit; şi glasul Său era ca glasul unor ape mari; şi pământul era luminat de gloria Sa”. Aici, gloria se întoarce, şi ea va acoperi cetatea preaiubită, pentru că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău”. În acea glorie care se întoarce în templu, şi îl umple din nou - da, îl umple într-un fel în care nu a mai fost umplut niciodată, pentru că este în legătură cu Hristos Însuşi - găsim binecuvântare pentru toate nemurile. Apele care curg din tronul lui Dumnezeu, din locul sfânt al templului Său către Marea Moartă. Şi ele aduc fertilitate şi binecuvântare oriunde ajung. Aceasta ne arată tema profeţiei. Vedeţi, există armonie în descrierea sfinţeniei şi a milei lui Dumnezeu, care, după ce îi pedepseşte, îi aduce înapoi în binecuvântări depline.

Am să mai adaug unul sau două gânduri. În capitolul 37 avem încă o caracteristică a acestei a treia secţiuni, şi anume reînvierea lui Israel ca naţiune. Trei, aşa cum ştiţi, este numărul învierii, aşa cum de exemplu Domnul a înviat a treia zi. În acest capitol, aveţi înainte învierea lui Israel, nu în mod literal a celor care au murit, ci a poporului împrăştiat printre naţiuni. Aceasta se vede în viziunea profetului cu oasele uscate în vale, care sunt aduse la viaţă şi se ridică, alcătuind o armată măreaţă.

În acelaşi capitol, avem adus înaintea noastră atât de frumos şi unirea lui Israel cu Iuda, aduşi din nou împreună pentru a forma un singur popor. El ia două bucăţi ale unui toiag în mână, şi ele se unesc împreună. Cât de minunat este că, în ziua lui Dumnezeu, atunci când Domnul  va lua toiagul lui Israel şi a lui Iuda, în mâna Sa ele vor deveni un singur toiag. Vor fi una, aşa cum nu au mai fost niciodată de la despărţirea lor. Toate eforturile din trecut au fost inutile. Roboam a vrut să se lupte pentru a aduce înapoi triburile răzvrătite, dar în zadar. La fel au fost şi eforturile celorlalţi împăraţi: Ezechia îi poate invita cu bunăvoinţă pe cei din Israel să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor; câţiva se pot întoarce; dar este doar ceva parţial şi temporar. Dar atunci când Fiul măreţ al lui Dumnezeu ia stăpânirea asupra poporului Său, toiagul frânt va fi reunit şi va deveni una, o nuia, un sceptru prin care El va domni asupra întregului pământ. Aşa ni se arată în această carte învierea naţiunii şi reunirea lor ca un singur popor care va arăta înaintea întregului pământ puterea de înviere a lui Dumnezeu.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *