Psalmul 87
Citind acest psalm ne amintim de un verset deja amintit: „Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la locul pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne, locaşul sfânt, Doamne, pe care mâinile Tale l-au întemeiat“ (Exod 15:17 ). Această promisiune, rostită cu secole înainte, a devenit aici realitate, iar cei fideli se desfătează privind obiectul dragostei şi al puterii lui Dumnezeu. Întemeierea acestei cetăţi este lucrarea lui Dumnezeu. Oamenii au zidit de-a lungul istoriei oraşe frumoase şi renumite; toate vor dispărea, dar Sion vă rămâne, pentru că este întemeiat de Dumnezeu. Ce onoare să fi numărat printre locuitorii acestei cetăţi şi să te naşti în ea! Dacă această cetate pământească va fi atât de mult lăudată în Împărăţia de o mie de ani, ce va fi partea celor care aparţin de Ierusalimul ceresc! - Ultimul verset răsună în noi: „Toate izvoarele mele sunt în Tine!“ Cât de preţioase sunt aceste cuvinte, dacă le aplicăm la Domnul Isus!
Psalmul 88
Versetele 1-7
Aici stă din nou înaintea privirilor noastre Hristos în suferinţă. Adeseori am atras atenţia cu privire la deosebirea care există între evanghelii şi psalmi. În timp ce primele relatează mai mult despre viaţa şi activitatea Domnului Isus, în psalmi găsim ceea ce a simţit sufletul Său în mijlocul oamenilor păcătoşi, care L-au urât, L-au batjocorit şi L-au dispreţuit.
Tocmai în acest psalm auzim strigătul sufletului Său: „Doamne, Dumnzeul mântuirii mele, zi şi noapte am strigat înaintea Ta“. Cunoaştem această latură a suferinţelor Sale? Ne este cunoscută plângerea Sa: „Pentru că sufletul meu este sătul de suferinţe“? Poate ne gândim mai mult la durerile fizice, pe care i le-au cauzat soldaţii, când a fost condamnat de Pilat şi apoi răstignit pe cruce. Este bine şi de folos să ne adâncim privirea în aceste suferinţe; dar aici ca şi în alţi psalmi, în mod deosebit Psalmii 69 şi 102, putem să privim la simţămintele sufleului Său sfânt. Ce viaţă plină de suferinţe se descoperă acolo!
Versetele 8-9
Aceste două versete ne permite să pătrundem mai mult în suferinţele Domnului. Despre acest subiect, J. N. Darby scria: „Cu privire la păcat nu ne ruşinăm prin nimic mai mult, decât atunci când privim la suferinţele Domnului. Dumnezeu foloseşte acest mijloc, în cazul în care răul şi-a făcut cuib în inimile noastre. Trebuie să ne oprim în mod deosebit la suferinţele Sale interioare.... La noi există deseori o anumită indiferenţă, o lipsă de simţământ care îşi are cauza în faptul că trecem indiferenţi pe lângă suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului.“ Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne dă posibilitatea prin Cuvântul Său să pătrundem într-o zonă care de altfel ar fi închisă. Să nu ne fie indiferent faptul că apropiaţii Domnului s-au îndepărtat de El, că nu mai putea avea o relaţie plină de încredere cu ei – ceva ce pentru noi este întotdeauna plăcut şi preţios. Mai departe citim: „Mi se topeşte ochiul de întristare“, iar în alt psalm, El spune: „Eu însă sunt întristat şi sărac... Dumnezeul meu, nu întârzia“ (Psalm 40:17).
Versetele 10-18
În versetele 10-12, psalmistul vorbeşte despre moarte ca fiind ţara uitării. Moartea este regele spaimelor; omul nu se teme de nimic atât de mult ca de moarte. Cât de mult a suferit Isus în gândurile Sale că şi El trebuie să moară şi să fie pus în mormânt! În grădina Ghetsimani, sufletul Său era îndreptat spre faptul că trebuie să treacă prin moarte, iar din cuvintele Sale recunoaştem adâncimea durerii Sale; a se vedea Evrei 5:7 : „În zilele întrupării Sale, aducând cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte....“ Moartea stătea în faţa lui în toată ...; putem adăuga că niciun om nu a simţit şi nu a aflat vreodată ca Mântuitorul nostru ce înseamnă într-adevăr moartea. Din tinereţe a văzut în faţa Sa umbrele întunecoase ale morţii, iar sufletul Său a fost conştient de mânia aprinsă a lui Dumnezeu faţă de păcat. În ce adâncimi de suferinţă a coborât Isus, Locţiitorul nostru! Într-adevăr, El merită veşnic toată adorarea!
Psalmul 89
Versetele 1-2
În psalmul precedent L-am privit pe Hristos în suferinţă; aici însă atenţia noastră este îndreptată spre bunătăţile lui Dumnezeu, pentru că până la versetul 37, psalmistul vorbeşte numai despre bunătatea, credincioşia şi mărimea lui Dumnezeu. Observăm că el se bucură să-L înalţe şi să-L preamărească pe Dumnezeu. Etan, ezrahitul, scriitorul acestui psalm, este un bun exemplu în acest sens; să păşim pe urmele paşilor săi! El începe psalmul cu cuvintele: „Voi cânta întotdeauna bunătăţile Domnului; din generaţie în generaţie voi face cunoscut credincioşia Ta cu gura mea“. Etan cunoscuse bunătatea lui Dumnezeu; ea era măreaţă înaintea ochilor săi. De aceea el era convins că această bunătate va fi cântată nu numai pe pământ, ci şi în veşnicie.
În Vechiul Testament, expresia „bunătate“ cu privire la Dumnezeu are în multe cazuri acelaşi înţeles cu dragoste. Dar Dumnezeu ca şi dragoste (1. Ioan 4:8-9 ) a fost descoperit doar prin venirea Fiului Său pe pământ. Noi vom preamări veşnic această dragoste şi în acelaşi timp ne vom gândi la toate bunătăţile lui Dumnezeu.
Versetele 3-8
În versetele 3 şi 4 Îl auzim pe Dumnezeu vorbind despre unsul Său. El îl încoronase pe David ca împărat peste tot poporul Său Israel. Expresia „Îţi voi întări sămânţa pentru totdeauna şi îţi voi zidi tronul din generaţie în generaţie“ indică spre textul din 2. Samuel 7:16 . Noi ştim că această promisiune se va împlini în Isus Hristos, care a venit din sămânţa lui David, după carne (Romani 1:3 ). El este ca urmare Fiul lui David şi este numit deseori astfel (a se vedea Matei 1:1 şi altele; a se compara cu Apocalipsa 22:16 ).
În acest psalm, pe lângă bunătatea lui Dumnezeu găsim şi credincioşia Sa; ea este numită de şapte ori. Cât de bine este să ştim că Dumnezeu este credinicios (a se vedea 1. Corinteni 1:9 ; 10:13 ). Şi despre Marele nostru Preot scrie acelaşi lucru în Evrei 2:17 . Putem conta pe această credincioşie, ne putem baza pe ea: este credincioşia lui Dumnezeu. Ea stă în contrast direct cu ceea ce este acum pe pământ la ordinea zilei: infidelitate, minciună, neîncredere. Mulţumiri fie aduse Domnului, că avem un Tată, pe care ne putem baza, care nu ne dezamăgeşte niciodată, şi un Mare Preot care nu va înceta să ne reprezinte înaintea lui Dumnezeu.
Versetele 9-14
Versetul 9 ne aduce aminte de o întâmplare din viaţa Domnului Isus când a fost pe pământ (a se vedea Matei 8:23-27 ): „Apoi, ridicându-Se, a mustrat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare“. Isus era om adevărat, dar şi Dumnezeu adevărat – Acelaşi care este înălţat în acest psalm. Rahab este Egiptul, ţara faraonilor puternici. Dar ce este naţiunea cea mai mare în ochii Celui atotputernic? „Ca o picătură din vadră şi ca praful fin de pe cântar“ (Isaia 40:15 ). Dumnezeu nu este numai puternic, ci în versetul 14 citim: „Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău; bunătatea şi adevărul merg înaintea feţei Tale“. În aceste cuvinte este ascuns un gând frumos şi binefăcător. Acest tron reprezintă de fapt dreptatea şi judecata – ceva ce inspiră oamenilor groaza, dar dacă păşeşte Dumnezeu în faţă, atunci înaintea Sa merg bunătatea şi adevărul. În Fiul Său El S-a făcut cunoscut ca un Dumnezeu bun, care iubeşte şi vrea să salveze păcătosul.
Versetele 15-18
Citind psalmul înţelegem că promisiunile şi binecuvântările israelite sunt altfel decât cele ale noastre. Aici găsim expresii care ne aduc aminte de drepturi care sunt acum şi partea noastră: de ex. „Ferice de poporul care cunoaşte strigătul de bucurie! ... Ei se bucură toată ziua în Numele Tău“. Acest gând este înrudit cu cuvintele pe care le citim în 1. Petru 1:8 : „ ...deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă....“ Faptul că această bucurie nu îşi are sursa în bunăstarea materială, observăm foarte bine în cazul apostolului Pavel. El le scrie corintenilor: „ ...sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru“ (2. Corinteni 7:4 ); în mijlocul suferinţelor din temniţa din Roma, el exclamă: „Şi chiar dacă sunt turnat ca jertfă dde băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, mă bucur şi mă bucur cu voi toţi“ (Filipeni 2:17 ). Suferinţa şi adevărata bucurie merg adesea mână în mână.
Versetele 19-37
Ceea ce priveşte împărăţia asupra lui Israel, David a fost dintotdeauna omul după gândurile lui Dumnezeu. Cu mult timp înainte să se nască, patriarhul Iacob l-a amintit în prorocia sa: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui, până va veni Şilo şi a Lui va fi ascultarea popoarelor“ (Geneza 49:10 ). Mulţi oameni drepţi din Vechiul Testament au cugetat desigur asupra acestor cuvinte, dar fără să ştie despre cine este vorba. Dar gândurile lui Dumnezeu mergeau mai departe decât până la David, fiul lui Isai. Hristos este adevăratul David; despre El şi despre împărăţia Sa citim: „ ...tronul lui ca soarele înaintea Mea; ca luna va fi întărit pentru totdeauna“.
Versetele 38-52
Privind acest psalm, observăm că Dumnezeu face o deosebire între David şi fiii săi. Despre David citim: „Îi voi păstra bunătatea Mea pentru totdeauna şi legământul Meu îi va fi asigurat“. Această promisiune se extinde asupra lui Hristos. Dar când este vorba despre fiii lui David, citim: „Dacă fiii săi vor părăsi legea Mea şi nu vor umbla în judecăţile Mele... voi cerceta fărădelegea lor cu nuiaua şi nelegiuirea lor cu lovituri“. Aşa cum ştim din istoria lui Iuda, cei mai mulţi au părăsit legea; chiar şi Solomon, urmaşul lui David, a cărui împărăţie s-a întins peste tot Israelul şi până la mare până la râul Eufrat, a încălcat la bătrâneţe poruncile Domnului.
Versetele 38-45 fac referire la încercările care i-au lovit pe urmaşii lui David, ca urmare a neascultării lor. Având în vedere suferinţa poporului Său, cum ar fi putut psalmistul să nu se tânguie? Dar totuşi el încheie cu cuvintele măreţe: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna! Amin, da, amin!“