comori.org
comori.org

Numele care ne adună

Georges André

Prefaţă

Subiectul Adunării lui Dumnezeu a fost expus de mai multe ori în broşuri şi scrieri care sunt la îndemâna noastră.

Unele dintre ele prezintă acest subiect în ansamblu, dintre care cea mai de curând, Andre Gibert -„Adunarea lui Dumnezeu” îşi atinge în mod deosebit scopul. Altele, scrise mai de demult, rămân mereu actuale, cum este: A. L. „Cina Domnului şi Masa Domnului”. Alte scrieri tratează anumite aspecte, de exemplu Henri Rossier „Ce este o strângere laolaltă a adunării?”, J. N. Darby „Ce este o sectă?”, W. Trotter „Cinci scrisori cu privire la închinarea şi slujba prin Duhul”, J. N. Darby „Despre disciplină” şi „Despre adorare”.

S-ar putea enumera şi alte scrieri. De ce atunci şi paginile care urmează? Ele nu au nicidecum ca scop să rezume, nici mai ales să înlocuiască ceva din comoara care ne stă la dispoziţie. Fiind un rezultat al unor convorbiri cu cei tineri, reînnoite timp de mai mulţi ani, adeseori alături de slujitori ai Domnului care astăzi sunt acasă la EL, ele nu au alt scop decât să dea un cadru pentru subiectul acesta atât de întins. Vom fi folosiţi de ele numai îndreptându-ne mereu spre însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi aprofundând scrierile menţionate mai sus, la care deseori ne referim.

Fiecare generaţie are nevoie ca ea însăşi să vină la izvor, pentru a rămâne la lucrurile nu numai „învăţate” dar şi despre care „eşti deplin încredinţat” (2. Timotei 3:14 ). Nu este vorba de a menţine o tradiţie, de a te conforma unor practice general primite, ci de a te întemeia pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a şti să foloseşti slujba scrisă pe care Domnul ne-a lăsat-o, pentru a avea inima angajată în tot ceea ce El are mai preţios pe pământ: Adunarea, pe care El a iubit-o şi pentru care S-a dat pe Sine Însuşi.

Georges André.

Numele care ne adună

Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20 ).

Cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:30 ).

„Nume care adună în timpul absenţei Tale pe cei răscumpăraţi în jurul Tău”.

Isus - „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12 ). Şi nu este un alt centru care să strângă laolaltă pe cei răscumpăraţi (Matei 18:20 ).

După ce a scos pe fiii lui Israel din Egipt, Dumnezeu a vrut să-i strângă laolaltă şi să locuiască în mijlocul lor în cort (Exod 25:8 ; 29:45,46 ).

Odată ce a intrat „în ţară” (Deuteronom 12 ), poporul trebuia să caute locul unde Domnul avea să-Şi pună numele. Au trecut secole până ce Ierusalimul a fost cucerit şi templul a fost înălţat pe muntele Moria, unde Avraam oferise pe Isaac şi David adusese jertfe cu ocazia ciumei. Norul a umplut templul (2. Cronici 5:13 ), aşa cum umpluse altădată cortul (Exod 40:34 ). După secole de necredincioşie din partea poporului şi de răbdare din partea lui Dumnezeu, norul a părăsit templul (Ezechiel 10:4,18 ; 11:23 ); acesta, dărâmat şi reconstruit în două rânduri, în final a fost distrus, după patruzeci de ani de la moartea Domnului Isus.

Astăzi, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ nu mai este într-o casă făcută de mâna omului, ci, prin Duhul Său, El locuieşte în inimile celor ai Săi. Efeseni 2:21 ni-i arată pe cei credincioşi sub forma unei clădiri în construcţie, care „creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul”, clădire care nu va fi terminată decât la venirea Sa din nou. Dar versetul 22 ni-i prezintă ca fiind zidiţi împreună ca să fie „o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”.

Oile lui Israel erau ţinute împreună prin îngrădirea legilor şi rânduielilor: era perioada „staulului” (Ioan 10:1 ). Domnul a scos din staul oile Sale dintre evrei (versetele 3-4), dar El adaugă: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc (versetul 16: cele pe care El urma să le scoată dintre neamuri). Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o singură turmă, un singur Păstor”. De acum înainte nu mai sunt ziduri care să ţină oile împreună, ci un centru: singurul Păstor, care atrage oile.

Vedem în Faptele Apostolilor cum sufletele erau adăugate „adunării” (Fapte 2:47 ), „Domnului” (Fapte 5:14 : dintre evrei) şi iar „Domnului” (Fapte 11:24 : dintre neamuri) pentru a forma „adunarea” (versetul 26).

El singur este centrul strângerii laolaltă. Hristos, cunoscut în putere şi în har, El este Cel care trebuie să grupeze sufletele în jurul Lui, nu anumite învăţături, oricât de folositoare ar fi ele şi la locul lor.

Cuvântul foloseşte între altele patru imagini ca să reprezinte ansamblul celor- credincioşi:

Turma, al cărei centru este Păstorul, Trupul, al cărui Cap este Hristos, Casa, a cărei piatră din capul unghiului este Isus Hristos, Mireasa, al cărei Soţ este Mielul.

Cel credincios este chemat să urmeze pe Domnul în mod individual. Aceasta este umblarea lui, în care Hristos îi este Modelul. De asemenea este dorinţa Domnului să adune în jurul Său pe răscumpăraţii Săi, ca să fie Centrul lor. Dar cât de mult trebuie să luăm seama să nu pretindem să aplicăm strict şi în mod teoretic adevărurile strângerii laolaltă, în acelaşi timp umblând individual în aşa fel încât să necinstim pe Domnul: ar fi o necinste aruncată asupra Numelui Său, asupra mărturiei Sale şi o piatră de poticnire pentru cei care ar vrea să se apropie.

I. Trupul lui Hristos

Pentru ce Mă prigoneşti?” a spus Domnul din slavă, lui Saul, care căzuse cu faţa la pământ pe drumul Damascului; Saul nu prigonea totuşi pe Isus, ci pe ai Săi; cu toate acestea, urmărindu-li, el se atingea de fapt de Domnul Însuşi, care îi recunoştea ca fiind una cu El. Saul avea să fie vasul prin care Dumnezeu să descopere taina ascunsă de veacuri: unitatea lui Hristos cu răscumpăraţii Săi într-un singur trup.

1. Cine face parte din trupul lui Hristos?

1. Corinteni 12:13 ne spune: „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi intr-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi”.

Botezul Duhului Sfânt a avut loc la Cincizecime; expresia aceasta este folosită numai în legătură cu formarea trupului lui Hristos. De atunci, toţi care au auzit Evanghelia şi au crezut-o, au fost „pecetluiţi cu Duhul Sfânt” (Efeseni 1:13 ). Toţi cei credincioşi au devenit astfel părtaşi ai botezului acestuia şi prin Duhul Sfânt ei alcătuiesc un singur trup. Duhul Sfânt ca Persoană, care a venit pe pământul acesta la Cincizecime, va părăsi lumea aceasta împreună cu Biserica la venirea Domnului (2. Tesaloniceni 2:7 ). Toţi credincioşii, deci, de la Cincizecime până la venirea din nou a Domnului, fac parte din trupul lui Hristos (Efeseni 1:23 ). Expresia aceasta este de asemenea folosită pentru a indica fie pe toţi sfinţii care trăiesc pe pământ la un moment dat (Romani 12:5 ), fie pe cei care sunt într-un anumit timp într-o localitate (1. Corinteni 12:27 ).

Unitatea aceasta a trupului lui Hristos există deci; ea este produsă de Duhul Sfânt, ca rezultat al lucrării lui Hristos la cruce. Nu este cazul ca noi s-o creem, ci s-o păstrăm (Efeseni 4:3 ) şi s-o arătăm. Potrivit celor scrise în 1. Corinteni 10:17 nu există alt mijloc de a reprezenta sau de a exprima în mod public unitatea trupului lui Hristos, decât luând parte la frângerea pâinii” (R.B.).

Trupul lui Hristos este un organism viu, nu este o organizaţie din care să faci parte dacă vrei, pentru că ai fi de acord cu o anumită mărturie de credinţă sau cu anumite puncte de vedere. Fie că ştie sau nu, fie că ar vrea sau nu, orice răscumpărat al Domnului este un mădular al trupului lui Hristos, datorită lucrării pe care Domnul Isus a făcut-o pentru el şi din el. Este deci vorba de a arăta ceea ce eşti şi nu de a deveni mădular al trupului.

2. Cum funcţionează trupul lui Hristos?

Efeseni 4:15 şi 16 şi Coloseni 2:19 ne arată că trupul îşi primeşte totul de la Cap: de la Hristos, care este în cer. De la El, prin lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, „trupul... îşi face creşterea”. În trupul „bine alcătuit şi strâns legat” şi „hrănit” poate fi prosperitate numai prin „încheieturi şi legături”, „fiecare parte în măsura ei” împlinind ce i-a fost încredinţat; dacă nu, nu va rezulta decât slăbiciune şi confuzie.

Toate vin de la Cel care este Capul; dar Domnul a voit să Se servească de mădularele trupului pentru funcţionarea lor practică pe pământ. Trupul este unul, dar se compune din mai multe mădulare, având o mare diversitate în funcţiile lor şi în darurile lor (Romani 12 ; 1. Corinteni 12 ; Efeseni 4 ).

Nimeni nu are de ales slujba, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut” (1. Corinteni 12 - 18 ); El vrea ca mădularele să îngrijească unele de altele. El a pus „daruri” în Adunare, dar şi tot felul de funcţii sau îndatoriri: ajutorări, administrări, slujiri.

Trei pericole ameninţă mădularele trupului.

Cel dintâi şi cel mai frecvent este de a nu deosebi şi a nu îndeplini funcţia pe care Domnul ţi-a încredinţat-o. Se poate să adormi; să fii indiferent faţă de interesele Adunării lui Dumnezeu; să nu arăţi interes nici ca să ştii ce dar a putut Domnul să-ţi încredinţeze, nici să doreşti cu înflăcărare un dar şi mai mare (1. Corinteni 12:31 ). Ce pierdere, nu numai pentru tine însuţi, dar şi pentru adunare.

Al doilea pericol este gelozia (1. Corinteni 12:15-17 ): lucrarea care ni s-a dat este atât de puţin însemnată; aş vrea pe a altuia, mai scoasă în evidenţă!

Al treilea pericol este de fi atât de pătruns de funcţia primită, încât să ajungi să dispreţuieşti pe cei slabi (1. Corinteni 12:21-23 ): numai darul meu este important şi eu n-am nevoie de darurile altora! Este un pericol mult mai frecvent decât s-ar părea la prima vedere. Să nu uităm îndemnul din 1. Corinteni 4:7 : „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?

Dar aceste pericole nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere frumuseţea acestui organism unic, pe care Domnul şi credinţa îl consideră astăzi tot atât de real ca şi în cele dintâi zile ale Bisericii pe pământ. „Este un singur trup”. Credinţa nu se îndoieşte de lucrul acesta, ci cuprinde în acest organism pe toţi răscumpăraţii Domnului, din toate ţările, din toate condiţiile, din toate grupările omeneşti care deseori îşi ascund adevăratul caracter.

De ce Duhul lui Dumnezeu a voit să aşeze între 1. Corinteni 12 , care ne vobeşte despre trup şi mădularele lui - şi 1. Corinteni 14 , care ne arată funcţionarea practică în adunare, capitolul 13? Pentru că nimic nu poate prospera fără dragoste.

Acesta este cadrul din Efeseni 4:15-16 : „spunând adevărul în dragoste... se zideşte în dragoste”. Nu o dragoste pe care s-o cauţi la alţii; nu o dragoste pe care s-o pretinzi să se găsească în adunarea locală; ci dragostea Domnului de care să fii pătruns şi care ne aduce în situaţia să iubim „pentru că El ne-a iubit mai întâi”; dragoste fără care „sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător... nu sunt nimic... nu-rni foloseşte la nimic”. Dragostea este „cea mai mare” din lume, dragostea „nu va pieri niciodată”.

II. Casa lui Dumnezeu

(1. Petru 2:4-7 )

Cuvântul ne prezintă de asemenea pe cei credincioşi ca formând împreună casa lui Dumnezeu aici pe pământ.

Scândurile folosite la cort ne dau o imagine: fiecare bucată fusese luată dintr-un arbore care crescuse pe pământ, fusese modelată, acoperită cu aur, instalată pe temelia ei de argint. Tot aşa este şi cel răscumpărat - luat din lumea aceasta, îmbrăcat cu dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, întemeiat pe răscumpărare. Dar o scândură singură n-ar fi putut sta în picioare; trebuia ca scândurile să fie adunate împreună pentru a forma cortul, care devenea casa lui Dumnezeu.

La fel a fost şi cu pietrele de la templul lui Solomon. Scoase din carieră, tăiate de anumite dimensiuni, erau apoi aduse la clădirea care se înălţa. Şi astăzi, ni se spune: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească”. Această casă duhovnicească este „o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” la un moment dat pe pământ, „un templu sfânt în Domnul” care creşte mereu până când Domnul îl va lua la El (Efeseni 2:21-22 ).

Sub aspectul acesta, casa lui Dumnezeu este:

1. cea pe care Domnul o zideşte.

El spune în Matei 16 : „Voi zidi Adunarea Mea”. El este deci Cel care voia s-o construiască; însă această clădire avea să fie în viitor; abia în Faptele Apostolilor 2 o vedem că îşi începe existenţa. El Însuşi este stânca pe care stă temelia, piatra din capul unghiului. De-a lungul veacurilor, El îi adaugă pietre vii, una câte una, până când lucrarea Sa, fiind terminată, Adunarea devine cetatea sfântă pe care o vedem strălucind la sfârşitul Apocalipsei.

Dar zidirea acestei clădiri a fost, sub un alt aspect,

2. încredinţată omului.

1. Corinteni 3:9-17 ne dă tabloul acestei construcţii. Temelia a fost pusă: Isus Hristos. Apostolii, apoi slujitorii de-a lungul veacurilor au zidit pe temelia aceasta. Unii au adus „aur, argint sau pietre scumpe”: învăţături care folosesc sufletelor care au viaţă din Dumnezeu, fiind îmbrăcate în dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, întemeiată pe răscumpărare, reflectând ceva din slava lui Hristos.

Alte învăţături nu au produs decât „lemn, fân, trestie”: lucruri mari în exteriorul lor, un volum mare (în contrast cu pietrele preţioase), dar nicio realitate. Când focul încearcă o astfel de lucrare, ea este consumată, iar slujitorul însuşi - dacă a avut într-adevăr viaţă din Dumnezeu - este mântuit ca prin foc. Alţii, de asemenea, nu numai că au adus materiale rele, dar au stricat templul lui Dumnezeu şi de aceea „Dumnezeu îi va nimici”.

Într-o astfel de clădire - creştinătatea – este deci un amestec de persoane care au viaţă din Dumnezeu şi altele care poate au o viaţă morală şi ordonată, dar nu sunt născute din nou, iar altele sunt într-adevăr stricate. „Casa lui Dumnezeu” devine „o casă mare”, cum vom vedea în 2. Timotei 2 .

Trupul lui Hristos ne-a dat deci ideea predominantă a unităţii de nedespărţit a celor răscumpăraţi; casa lui Dumnezeu ne aduce înainte răspunderea celor care o zidesc şi a celor care pretind că iau parte la zidire.

III. Ruina

De ce casa aceasta atât de bine întemeiată şi zidită la început, a fost ruinată încât prezintă confuzia de acum? „Un vrăjmaş a făcut aceasta... în timp ce oamenii dormeau”.

Domnul a spus lucrul acesta, îndeosebi în pildele din Matei 13 . Cea a neghinei ne vorbeşte despre amestecul fiilor împărăţiei cu a fiilor Celui Rău. Sămânţa de muştar vorbeşte despre dezvoltarea împotriva legii naturii, ajungând un copac mare care adăposteşte răul în toate ramurile lui; cea a aluatului ne spune cum cele trei măsuri de făină desăvârşirea şi curăţia Persoanei Domnului Isus şi a tuturor celor ai Lui - au fost amestecate în învăţătura contaminată de puţin aluat, încât toată frământătura s-a dospit. 1. Corinteni 5:6 ne arată pericolul aluatului ca rău moral în purtarea acelora care sunt „numiţi fraţi”; Galateni 5:9 foloseşte aceeaşi expresie pentru învăţăturile greşite care fac sufletele să se abată de la har.

Apostolii de asemenea au prezis ruina aceasta. Apostolul Pavel spune bătrânilor din Efes despre „lupi” care vor intra printre ei şi nu vor cruţa turma; despre nişte oameni care se vor ridica dintre ei şi „care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei”. Mai multe epistole, ca 2 Timotei, 2 Petru, Iuda şi epistolele lui Ioan ne aduc înainte tabloul acestui rău care creştea. Şi scrisorile către cele şapte adunări din Apocalipsa 2 şi 3 ne arată cum, după ce a părăsit dragostea dintâi, adunarea s-a tot depărtat de Domnul, pentru a ajunge în starea din Laodiceea, în care El nu-Şi mai are locul (Apocalipsa 3:20 ).

Ruina aceasta este de asemenea vizibilă în jurul nostru; în câte grupări, necredinţa şi raţionalismul n-au făcut ravagii! De altă parte, vedem slujirea rânduită de oameni, ierarhia stabilită; şi, mai peste tot, formalismul, diviziunile şi subdiviziunile.

Nu poţi să tăgăduieşti această ruină. Trebuie s-o recunoşti, să te smereşti pentru ea, înţelegând consecinţele. A crede că s-ar putea „începe iar” ca altădată ar însemna să te expui la o ruină nouă, căci omul rămâne om, în ciuda a tot ce i-a adus harul.

Nu avem deci de aşteptat restabilirea Bisericii ca mărturie pe pământ. Dumnezeu nu repară ce a stricat omul.

Dar putem fi tot aşa de siguri că ceea ce a făcut Hristos rămâne: „Porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui”. Este deci important lucru să facem deosebire între ceea ce a fost ruinat: casa lui Dumnezeu ca fiind încredinţată răspunderii omului - şi ceea ce rămâne; trupul lui Hristos, mireasa Mielului, făgăduinţa prezenţei Domnului în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru numele Lui.

Ce este de făcut?

Trebuie să rămâi singur? Acesta este un gând care are atracţie pentru unii. J. N. Darby scria odată: „Este mai uşor să mergi de unul singur, decât să-ţi iei partea de tristeţe a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ!”. Dar nu este dorinţa Domnului să strângă laolaltă pe ai Săi? Cu tristeţe le spunea El în Ioan 16:32 : „Veţi fi risipiţi fiecare la ale lui”. Dar cu ce bucurie, în seara Învierii, El vine în mijlocul lor, le arată mâinile şi coasta Sa; „ucenicii s-au bucurat deci când L-au văzut pe Domnul”.

Ezechiel 43:10 ne dă o învăţătură practică, aplicabilă situaţiei actuale: „Arată templul acesta casei lui Israel; ei să-i măsoare planul şi să se ruşineze de nelegiuirile lor”. Domnul pune înaintea noastră ce a făcut El, casa lui Dumnezeu aşa cum El a zidit-o. „Dacă se vor ruşina de toată purtarea lor, arată-le forma casei acesteia, întocmirea ei, ieşirile şi intrările ei, toate planurile şi toate legile ei”. Dacă inimile noastre sunt umilite şi întristate să vadă ce am făcut noi din ceea ce ne-a încredinţat Domnul - căci toţi suntem solidari şi răspunzători - dacă suntem într-adevăr ruşinaţi, nu ne va arăta Domnul o cale, o ieşire, nu ne va face El să-I cunoaştem gândurile, cu toate greutăţile zilelor de acum?

Astăzi, ca şi altădată, El ne cheamă să ieşim la El, afară din tabără şi, acum, să facem lucrul acesta ca mădulare ale trupului Său.

Pentru a înţelege poziţia pe care o pot lua astăzi răscumpăraţii Domnului care doresc, cu toate acestea, să se strângă laolaltă în jurul Lui, trebuie să vedem două principii fundamentale pe care le vom numi:

1. principiul „rămăşiţei”,

2. principiul că ceea ce este de la Dumnezeu rămâne.

1. Principiul rămăşiţei

Când Israel a făcut viţelul de aur, dreptatea lui Dumnezeu ar fi trebuit să nimicească poporul. El a răspuns totuşi mijlocirii lui Moise şi l-a cruţat.

Acesta „a luat cortul şi l-a întins afară din tabără şi l-a numit cortul întâlnirii. Şi toţi cei care căutau pe DOMNUL se duceau la cortul întâlnirii care era afară din tabără”. Poporul, în întregul lui nu ieşea din tabără; de la uşa corturilor lor, ei urmăreau cu ochii pe Moise până ce el intra în cortul întâlnirii (Exod 33:8 ) ; dar unii totuşi ieşeau afară din tabără (versetul 7), o rămăşiţă care se alipea de Dumnezeul ei.

În Ezechiel 9 Vedem pe omul îmbrăcat în haine de in subţire făcând un semn pe fruntea celor care suspinau şi gemeau din cauza tuturor urâciunilor care se făceau în Ierusalim. Ceilalţi aveau să fie atinşi de judecată, dar o rămăşiţă care se temea de Domnul era cruţată.

În Maleahi 3:16 găsim acelaşi principiu. Trecuse un secol de la întoarcerea din captivitate; printre cei care aclamaseră cu bucurie punerea din nou a temeliei templului nu rămăseseră, în mijlocul unei mulţumiri care se abătuse, decât câţiva care „se temeau de Domnul şi vorbeau unul cu altul”; era o rămăşiţă care se gândea la Numele Lui şi pentru care „o carte de aducere aminte a fost scrisă”.

Este acelaşi principiu pe care îl găsim şi în 2. Timotei 2:17-22 . Unii făceau luptă de cuvinte care nu este de nici un folos „ci este spre dărâmarea celor care ascultă”. Erau vorbării „goale şi lumeşti”, iar cei care le ţineau înaintau tot mai mult în nelegiuire, cuvintele lor rodeau ca o cangrenă. Sunt arătate cazuri specifice de învăţători mincinoşi, ca Imeneu şi Filet. Unii îi ascultau şi credinţa le era răsturnată. Era mare răspunderea celor care învăţau greşit şi a celor care îi ascultau. Ce să faci într-o astfel de situaţie?

Ce a stabilit Dumnezeu rămâne, cum vom vedea îndată: „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Răspunderea celor care se alipesc de El este atunci dublă: „să se depărteze de fărădelegi”, adică de tot ce a stabilit omul şi care nu se potriveşte Cuvântului lui Dumnezeu; şi „să se curăţească” de vasele de necinste.

De asemenea, potrivit contextului versetor mai dinainte, în 2. Timotei 2 se înţeleg ca „vase de necinste” cei care învaţă pe alţii lucruri greşite. În sfârşit, este vorba nu numai de realitatea lăuntrică a vieţii dumnezeieşti, pe care uneori numai Domnul o poate observa (versetul 19), ci şi de mărturia dată (versetul 22).

Însă nu este potrivit gândului lui Dumnezeu ca un credincios să rămână singur: „Urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”. În felul acesta se formează o rămăşiţă, după aceleaşi principii ca şi în Vechiul Testament, pentru a se alipi de Domnul şi a nu rosti în deşert Numele Său.

Dar trebuie, potrivit cuvintelor din Evrei 13 , să ieşim „afară din tabără”, Cuvântul subliniind „la El”, ceea ce înseamnă că Hristos rămâne ca centru al strângerii laolaltă. Şi astăzi, ca şi în cele dintâi zile ale Bisericii, El este Numele care ne adună.

2. Principiul că ceea ce este de la Dumnezeu rămâne

Casa lui Dumnezeu încredinţată răspunderii omului a fost la început minunată, însă nu este tot aşa şi cu trupul lui Hristos care cuprinde pe toţi cei răscumpăraţi şi care, în ochii Domnului şi pentru credinţă, rămâne şi astăzi aşa cum era în cele dintâi zile. Dacă este cazul să ne adunăm realizând principiul rămăşiţei, trebuie să facem lucrul acesta ca mădulare ale trupului lui Hristos şi nu pentru a forma o colectivitate întemeiată pe acordul membrilor între ei. Tocmai pentru că Domnul Isus ne-a unit, avem dreptul şi datoria să ne strângem laolaltă ca mădulare ale trupului Său; nu există alt temei al adunării. Nu este vorba de a crea vreun lucru, ci, cum s-a zis, „de a exprima ceea ce există”. Într-o astfel de strângere laolaltă fiecare va fi supus Domnului, Capul trupului şi Capul Adunării, singurul care rânduieşte daruri şi cheamă la lucru pe cei care sunt slujitori ai Săi. Nu va fi nici consacrare oficială, nici ierarhie omenească. Fiecare va fi supus Cuvântului şi anume întregului Cuvînt, evitând cu grijă vederile personale. Duhul Sfânt va conduce lucrurile în adunare şi nu un cler stabilit.

În practică observi că este o problemă dificilă şi deseori dureroasă când cauţi să uneşti două principii; a aplica numai principiul rămăşiţei ar conduce la o poziţie sectară. A susţine numai principiul că ceea ce este din Dumnezeu rămâne, te conduce să te ataşezi tuturor credincioşilor, fără deosebire.

De fapt trupul lui Hristos include pe toţi răscumpăraţii şi strângerea laolaltă are loc pentru că eşti mădular al acestui trup şi nu pentru că eşti de acord cu privire la unele idei sau asupra unor anumite puncte de unire. După ce „ai ieşit la El, afară din tabără”, te aduni cu cei credincioşi, pentru că El ne-a pus împreună. O astfel de adunare exprimă unitatea trupului prin frângerea pâinii, potrivit locului din 1. Corinteni 10:17 ; ea exclude orice organizaţie omenească sau colectivitate care este pe altă temelie; ea include de fapt pe toţi credincioşii şi este deschisă pentru toţi cei care sunt mădulare ale trupului; ea primeşte pe toţi cei care sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi vor să se strângă laolaltă în jurul Domnului Isus, ca mădulare şi care aduc învăţătura lui Hristos fără să fie amestecată cu învăţături greşite sau în asociere cu ele şi care umblă în temere de Dumnezeu.

A merge la o alt fel de adunare stabilită pe o temelie diferită şi, mai mult, a lua parte acolo la frângerea pâinii înseamnă a nesocoti însăşi temelia strângerii laolaltă potrivit unităţii trupului şi a recunoaşte practic denominaţiile stabilite pe alte principii.

Toate acestea nu ating relaţiile individuale ale copiilor lui Dumnezeu între ei, potrivit unităţii familiei lui Dumnezeu, toţi sunt copii care au acelaşi Tată, aceeaşi viaţă: „Această unitate de principiu rămâne pe deplin şi părtăşia dintre fraţi este realizată uneori, chiar foarte viu, între copii ai lui Dumnezeu separaţi din punct de vedere eclesiastic”.

Niciodată nu avem să ne comportăm faţă de nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care umblă în temere de El - chiar dacă nu ne putem strânge laolaltă în jurul Domnului din cauza poziţiei pe care o iau ei - cum ne-am purta faţă de nişte persoane din lume. Un necredincios este, cum spuneCuvântul, „un copil al Diavolului” (1. Ioan 3:10 ), un „străin de viaţa din Dumnezeu” (Efeseni 4:18 ), cu care nu putem avea „un jug nepotrivit”.

Ştim cum în practică, îndeosebi în ultimele două generaţii, vrăjmaşul a căutat să întunece şi să strice mărturia dată cu privire la aceste adevăruri; dar acesta nu este un motiv ca noi să le abandonăm. A recunoaşte ruina şi consecinţele ei; a fi siguri că ce este de la Dumnezeu rămâne; a realiza cu urnilinţă tot ce încă se poate avea prin har, deşi fiind conştienţi şi mâhniţi pentru ceea ce lipseşte; a te baza pe făgăduinţa Domnului Isus că El este de faţă în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său; - toate acestea pot rămâne partea noastră, de care putem fi convinşi, dar veghind cu grijă să nu ridicăm alte pretenţii deplasate, care n-ar putea duce decât la judecată din partea Aceluia care singurul are dreptul să spună: „Ştiu faptele tale”.

Dacă, prin harul lui Dumnezeu, te afli chiar într-o astfel de adunare, ce mult face s-o apreciezi, cu toate slăbiciunile şi inconsecvenţele care s-ar putea să se arate. Să avem pe inimă, în dependenţă de Domnul şi fiind supuşi unii altora în frica lui Hristos, să fim acolo o unealtă de binecuvântare, care aduce binele, ajută, zideşte, încurajează (Romani 14:19 ), „un vas folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună”. Ţinerea strânsă de Cel care este Capul, Centrul, ne va păzi şi de descurajare şi de mândrie.

IV. Strânşi laolalta ca adunare

Cuvântul recunoaşte ocazii în care adunarea este „strânsă laolaltă” în prezenţa Domnului, având încredere în promisiunea Sa: „Eu sunt acolo, în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu”.

Aceste strângeri laolaltă pot fi de patru feluri:

a) pentru a oferi: aceasta este închinarea,

b) pentru a cere: aceasta este rugăciunea,

c) pentru a primi: aceasta este zidirea,

d) pentru ocazii de înstristare: aceasta este smerirea.

Alte întâlniri ocazionale sau limitate nu au caracterul acesta de strângere laolaltă ca adunare: şcoala de duminică, întâlniri pentru cei tineri, o reuniune de evanghelizare convocată de un evanghelist pe care Domnul l-a dăruit în această direcţie. Alte întâlniri, potrivit împrejurărilor, ar putea să aibă sau să nu aibă caracterul unei strângeri laolaltă a adunării, cum sunt cele cu ocazia unei căsătorii sau învăţătura în adunare ca în Faptele Apostolilor 11:26 sau chiar pentru a informa adunarea cu privire la lucrarea Domnului în alte ţinuturi, ca în Faptele Apostolilor 14:27 şi 15:7,12.

1. Închinarea

De citit cu atenţie, între altele, versetele următoare: Ioan 4:23,24 ; 1. Petru 2:5 ; Evrei 13:13-16 ; Filipeni 3:3 .

Ce este închinarea? Este adorarea adusă în comun lui Dumnezeu, pentru ceea ce este El în Sine Însuşi şi pentru ce este El şi ce a făcut El pentru noi. Este cea mai înaltă slujbă pe care o are creştinul pe pământ; ea răspunde dorinţei Tatălui care caută adoratori (Ioan 4:23 ); Domnul Însuşi Şi-a arătat lauda în ziua Învierii (Psalmul 22:22 ) ; şi numai prin Duhul Sfânt ne putem închina (Filipeni 3:3 ). Obiectul închinării este Tatăl şi Fiul. Adorarea nu se adresează Duhului Sfânt; El îi este puterea. Subiectul adorării nu este numai recunoştinţă pe care ne-o arătăm faţă de Dumnezeu şi faţă de Domnul Isus pentru ce s-a făcut pentru noi şi îndeosebi la cruce; adorarea se înalţă pentru a cuprinde ceea ce este Dumnezeu în El Însuşi şi ce a făcut pentru Hristos şi cu Hristos; ea sărbătoreşte ceea ce este Domnul Isus în El Însuşi, devotamentul Lui pentru Dumnezeu, lucrarea Sa pentru noi; ea se poate înălţa şi mai mult, până la dragostea veşnică a Tatălui pentru Fiul şi a Fiului pentru Tatăl.

Jertfele din Levitic ne ajută să intrăm mai bine în aspectele diferite ale adorării în legătură cu lucrarea de la cruce.

În ce constă adorarea?

Dumnezeu este Duh şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr”. Apostolul Petru ne vorbeşte despre „jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”, şi Evrei 13 ne spune despre „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”.

În Cuvântul lui Dumnezeu vedem că numai cei răscumpăraţi cântă. Găsim un prim cântec atunci când Israel, eliberat din Egipt, dincolo de Marea Roşie, intonează lauda către Acela care l-a răscumpărat. Unele cântece sau strofe vorbesc despre Dumnezeu sau despre Hristos; altele însă se adresează direct Tatălui şi Fiului.

Mulţumirile vor fi exprimate de un frate, gura adunării, care, dacă este într-adevăr călăuzit de Duhul Sfânt, va exprima sentimentele tuturor şi va rămâne în şuvoiul pe care Duhul Sfânt l-a imprimat închinării în acele momente.

Dar şi clipele de tăcere vor putea face parte din adorare: „Pe Tine Te aşteaptă lauda în tăcere, Dumnezeule, în Sion!” (Psalmul 65:1 ). Când Maria şi-a spart vasul de alabastru, nici un cuvânt n-a fost rostit, dar „casa a fost umplută de mireasma parfumului” (Ioan 12 ).

Citirea potrivită a unor versete din Cuvânt va putea stimula, va putea orienta lauda şi va fi de folos ca adorarea să poată fi exprimată mai bine. Însă slujirea propriu-zisă nu-şi are locul cu ocazia adorării; la sfârşitul orei rezervate adorării, ea se poate totuşi exercita într-un mod folositor, în legătură cu gândurile pe care Duhul le-a pus în inimi şi pe buze.

Binefacerea face de asemenea parte din închinare, cum ni se spune în Evrei 13:16 : „lui Dumnezeu, jertfe ca acestea Îi plac”; se aminteşte prin aceasta Deuteronom 26:12 şi 13, unde nevoile slujitorilor lui Dumnezeu, ca şi cele ale orfanilor, ale văduvei şi ale străinului sunt puse înaintea israelitului care venea să ofere coşul cu zeciuiala.

Chiar mai mult decât cuvintele, decât cântecele şi rugăciunile, actul însuşi al frângerii pâinii va exprima recunoştinţa şi adorarea; acesta este centrul normal al închinării, deşi se poate să fie strângere laolaltă pentru adorare şi fără cină.

Când adorarea este adusă într-adevăr „prin Duhul lui Dumnezeu” există armonie de gândire şi un anumit curent de idei se va îndrepta când într-o direcţie, când în alta pentru a-L lăuda pe Tatăl pentru dragostea Lui - sau pe Mielul lui Dumnezeu pentru jertfa Sa - sau se va aminti cum a fost deschis Locul Preasfânt - sau se va lăuda felul cum S-a smerit şi a fost înălţat Acela „care umple toate”.

Nu vii la închinare ca să primeşti o binecuvântare, ca să iei în felul acesta o putere; nicidecum nu vii ca să găseşti iertarea de păcate; tocmai pentru că ai primit toate aceste lucruri, poţi să-ţi exprimi recunoştinţă. Adevărata închinare nu poate fi realizată dacă nu ai mai întâi pacea cu Dumnezeu, dacă nu intri în Locul Preasfânt „cu o deplină siguranţă a credinţei” (Evrei 10:22 ).

Toţi cei credincioşi sunt preoţi. De aceea este mult de dorit ca lauda - sub forma cântărilor şi a rugăciunilor - să fie exprimată de cât mai mulţi fraţi, să nu fie rezervată numai la câţiva. Şi dacă avem sentimentul adânc al insuficienţei laudelor noastre, să ne aducem aminte că ele sunt oferite lui Dumnezeu „prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ), Marele nostru Preot (Evrei 10:21 ); datorită Lui, ele sunt plăcute (vezi Exod 28:36-38 ).

Nu există pe pământ timp mai preţios, slujire mai înălţată, decât de a răspunde dorinţei Tatălui care caută adoratori; dorinţei Domnului Isus, care ne cere să „facem aceasta în amintirea Lui”; este, aşa cum a făcut Maria, „o faptă bună faţă de Mine”.

2. Adunările de rugăciune

Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, orice vor cere le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 18:19 ).

Promisiunea aceasta este chiar înaintea versetului 20, în care Domnul ne asigură de prezenţa Sa în Inijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său şi de aici rezultă însemnătatea adunării de rugăciune şi a frecventării ei.

Cei care se roagă „sunt învoiţi”. Nu este vorba de o învoire pregătită mai dinainte; ei nu sunt „puşi de acord”, ci Duhul Sfânt produce în ei acest acord, încât cel care rosteşte rugăciunea nu face decât să-l exprime. Se înţelege atunci că acele zise rugăciuni care exprimă dezacordul între fraţi nu sunt decât nişte urâciuni care duc la judecata despre care scrie Iacov 5:9 .

Ca şi pentru adorare, însemnat lucru este să te rogi „prin Duhul Sfânt” (Iuda 20 ). Rugăciunile vor fi scurte, cerându-se „un lucru” (Matei 18:19 ), evitând cu grijă o înşirare lungă de lucruri, care, aşa cum s-a spus: „slăbesc mâinile” celor care ar avea pe inimă să se roage după aceea. Rugăciunea în adunare nu are rostul să I se expună lui Dumnezeu nişte adevăruri. Fără îndoială, ne vom sprijini pe aceste adevăruri ca temei al nevoilor prezentate; dar aceasta este cu totul alt lucru. Apoi nu situaţii personale vor fi prezentate, ci lucruri ale adunării sau chiar ale unor persoane care fac parte din ea, lucrarea Domnului în lumea aceasta, sufletele pierdute; pe scurt, nevoile nenumărate pe care adunarea le are pe inimă să le aducă înaintea Domnului prin gura aceluia care rosteşte rugăciunea.

Mai mult decât la orice altă strângere laolaltă/toţi fraţii sunt chemaţi să aducă rugăciuni; este aici şi o răspundere deosebită a celor tineri, care vor fi şi încurajaţi de cei mai în vîrstă, dacă este cazul, în dependenţă de Domnul, cu tact şi cu măsură, ca să ia parte activă la o astfel de adunare.

Adăugăm apoi că toţi, fraţi şi surori, nu numai că pot, dar trebuie să zică „amin”, afară doar de cazul când rugăciunea n-a fost de înţeles (1. Corinteni 14:16 ) sau a fost într-adevăr greşită. Aminul nu trebuie numai să fie gândit, ci şi rostit.

Pentru a fi practic în stare să te exprimi în adunarea de rugăciune, trebuie să fi luat obiceiul de a te ruga împreună cu alţii: între prieteni, în familie, cu ocazia unor vizite. Nimic altceva nu întăreşte mai mult o prietenie în Hristos, decât apropierea împreună de Domnul în rugăciune. Să nu ne temem să ne învăţăm în privinţa aceasta chiar din tinereţe.

Risipirea gândurilor

Ce armă putemică în mâna vrăjmaşului ca să ne facă să pierdem foloasele adorării şi ale adunării de rugăciune!

Pentru a evita împrăştierea gândurilor pe care ne-o aduce ocupaţia pe care o avem în fiecare săptămână, să luăm obiceiul hotărât, aşa cum Neemia altădată închidea porţile cetăţii, de a închide „porţile” duhului nostru faţă de lucrurile acestea, îndată ce „le va ajunge umbra” dinaintea zilei Domnului, ca să le deschidem numai după ce ea a trecut. Dacă ne bazăm pe El, cu rugăciune, El ne va da tăria să lucrăm în felul acesta (Neemia 13:19-21 ).

Este important ca, în legătură cu preocupările noastre, cu grijile noastre, înainte de a veni ora de închinare sau adunarea de rugăciune, în orice lucru să aducem cererile noastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4 ). Este o promisiune preţioasă pe care putem să ne-o însuşim şi al cărui îndemn trebuie să-l punem în practică.

Odată ce suntem adunaţi în jurul Domnului, să ne îndreptăm gândurile şi privirile sufletului nostru spre El şi nu la ceea ce ne înconjoară; privirile zâmbitoare care se schimbă uneori, se potrivesc ele totdeauna cu prezenţa Aceluia care este acolo, deşi nevăzut? Şi se poate să fi ieşit în duh din locul Acela mai înainte de a se fi terminat adunarea, chiar dacă fizic ai rămas pe scaunul tău!

3. Adunările de zidire

1. Corinteni 14 ne dă tabloul unei astfel de adunări. Întreaga adunare este împreună şi, printr-un frate sau altul, Domnul dă „un psalm, o învăţătură, o descoperire”. Nu este cazul, la drept vorbind, de folosirea darurilor; ci „puteţi să prorociţi toţi, unul după altul” (versetul 31). În acelaşi text, norma este „doi sau trei” (adică nu este ceva limitativ, ca pentru limbi: „doi sau cel mult trei”); dar în strângerea laolaltă în adunare, fiecare poate fi un instrument de care să Se servească Domnul.

Totul trebuie să fie făcut „pentru zidire”: citirea în public a Cuvântului (1. Timotei 4:13 ), îndemnul şi mângâierea care vine de aici; cântecele de asemenea pot să zidească (Coloseni 3:16 ), la fel şi rugăciunile (1. Corinteni 14:17 ).

Dacă venim să-L căutăm pe Domnul Isus Însuşi şi dacă avem încredere în lucrarea Duhului în adunare, vom găsi binecuvântare în astfel de întâlniri. Este important lucru ca toţi fraţii să aibă ceva de adus în această lucrare; n-ai să aştepţi numaidecât ca unul sau altul care are un dar deosebit să găsească un anumit loc din Scriptură. Dar cum ai putea să aduci înainte ceea ce nu te-a hrănit pe tine personal? Cum ai putea să fii dependent de Domnul când eşti la adunare, dacă n-ai umblat zilnic în părtăşie cu El şi pe urmele Lui?

Trebuie de asemenea să ne amintim că cel care vorbeşte trebuie să facă lucrul acesta ca şi cum ar spune cuvintele lui Dumnezeu (1. Petru 4:11 ). Mare răspundere pentru el, dar şi pentru ascultători!

Nu stingeţi Duhul!” spune apostolul Pavel (1. Tesaloniceni 5:19 ). Se poate face lucrul acesta, luând cuvântul când nu trebuie sau abţinându-te atunci când Duhul te-ar îndemna. Dar desigur, criticile prea dese ale ascultătorilor, spiritul acesta de înjosire a altora sunt cea mai mare piedică în calea acţiunii libere a Duhului în adunare. O observaţie, chiar în întregime îndreptăţită, făcută fără tactul necesar sau fără dragoste, poate de asemenea să stingă Duhul.

Se înţelege de la sine că „darurile” pe care Domnul le-a încredinţat alor Săi se vor desfăşura liber, dar în nici un caz în mod exclusiv, în strângerile laolaltă ale adunării.

V. Slujirea şi darurile

De citit: 1. Corinteni 12 ; Efeseni 4:7-16 ; Romani 12:4-8 ; 1. Petru 4:10-11 .

Din toate textele acestea rezultă un lucru de toată însemnătatea: Domnul este Cel care dă. În Efeseni, Hristos este Cel care dă; în Corinteni, Dumnezeu este Cel care a pus în adunare; în Romani, ca şi în 1 Petru sunt felurite daruri de har.

Deci nu prin alegerea oamenilor, oricât de aleşi ar fi ei, nici a unui grup de fraţi sau chiar a unei adunări este cineva chemat la slujirea Cuvântului sau la vreo slujbă oarecare, ci Dumnezeu este Cel care rânduieşte darul „aşa cum a vrut El”, „aşa cum Îi place”. Nu există deci nici împuternicire, nici consacrare, nici succesiune. Adunarea va da „mâna de însoţire” celui care a fost dotat în felul acesta; ea va recunoaşte ce a făcut Dumnezeu, dar ea nu va acorda nici un titlu.

Care este scopul acestei slujiri?

Efeseni 4:12-16 ne dă răspunsul:

a) „Pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (versetul 12). Scopul slujirii este deci pe prim plan zidirea, ridicarea clădirii acesteia pe care Domnul a încredinţat-o alor Săi. Evanghelistul, în lucrarea potrivită lui, va aduce prin harul Domnului, suflete din lumea aceasta până la locul de adunare; întocmai ca samariteanul care găseşte pe cel căzut între tâlhari pe marginea drumului, se pleacă plin de milă spre el, îl pansează, îl pune pe măgarul său şi-l duce la casa de poposire. Acolo îl încredinţează gazdei, imagine a Duhului Sfânt care lucrează prin darurile prorocilor, păstorilor şi învăţătorilor în adunare, pentru desăvârşire şi zidire.

b) „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur” (versetul 13). Este vorba de a creşte. Un copilaş în Hristos, care abia „s-a născut din nou” are deja în el tot ce va avea întotdeauna; dar el nu-şi cunoaşte nici poziţia, nici moştenirea. Scopul slujirii este deci de a-l face să crească, pentru ca el şi toţi cei ca el să ajungă la starea de om matur: cea a unui credincios care şi-a însuşit poziţia în Hristos, care are siguranţă cu privire la ea şi se bucură de ea. („Voi în Mine şi Eu în voi”!)

c) „Ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vînt de învăţătură” (versetul 14). Cel care nu este întărit în adevăr şi n-a învăţat să deosebească binele de rău este uşor îndepărtat de diferite influenţe. De aici, pe de o parte, nevoia de slujire pentru a aduce întărire în adevăr şi, de altă parte, pericolul, îndeosebi pentru tineri, de a citi sau a asculta învăţături despre care nu ştiu mai dinainte dacă se potrivesc cu gândurile Domnului. cât de uşor se strecoară idei străine şi îşi fac lucrarea în suflet, pentru a-l îndepărta pe căi rătăcite!

d) „Spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate”, până la Hristos (versetul 15). Iată scopul cel mai important al slujirii: „până la Hristos”. „Să-L cunosc pe El”, spunea apostolul. Mai presus de hrană şi de zidire, mai presus de întărirea în adevăr, mai presus de cunoştinţe este Persoana Domnului. Nu poţi creşte până la El decât ţinând adevărul în dragoste, dragoste pentru El şi pentru ai Săi.

Care este motivul slujirii?

1. Corinteni 13 , atât de clar aşezat între capitolul 12 şi capitolul 14, ne dă secretul: dragostea. Cel mai frumos dar de sus, fără dragoste nu este decât o aramă sunătoare, nu este nimic şi nu foloseşte la nimic. Celălalt motiv este slava lui Dumnezeu, cum este scris în 1. Petru 4:11 : „pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Hristos”.

Grija pentru tine însuţi, dorinţa de influenţă, mândria, obişnuinţa pot să facă fără rod un dar care ar fi foarte bun; şi cel puţin aşa va fi până când, judecând lucrurile acestea, cel care a primit darul se va întoarce iar la izvor.

Ce daruri sunt încredinţate celor credincioşi?

Efeseni 4:7 ne spune că „fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos”. Şi 1. Corinteni 12:7 precizează: „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor”. Rezultă de aici că toate mădularele trupului au primit ceva din partea Domnului pentru a fi de folos „altora” (1. Petru 4:10 ), „spre a fi de folos” (1. Corinteni 12:7 ). Un har primit are drept consecinţă o răspundere, deşi rămânând conştienţi totdeauna că nimic nu este de la noi: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi?” (1. Corinteni 4:7 ).

Dar sunt unele daruri fundamentale, care nu sunt încredinţate tuturor. Ele sunt date de Domnul pentru binele Adunării Sale:

a) Apostolii şi prorocii (1. Corinteni 12:28 ; Efeseni 4:11 ) au pus temelia (Efeseni 2:20 ). Nu a existat o succesiunea apostolică, nimic din Scriptură nu ne spune aşa ceva, însă apostolii lucrează mereu în mijlocul nostru prin scrierile inspirate pe care ni le-au lăsat.

b) Evangheliştii, păstorii şi învăţătorii continua să-şi exercite slujba şi astăzi. Evanghelistul îşi face lucrarea de a aduce sufletele la Hristos; păstorii şi învăţătorii - şi de asemenea prorocii, care potrivit locului din 1. Corinteni 14:3 vorbesc spre zidire, încurajare şi mângâiere - ca să zidească pe sfinţi, să vorbească inimii lor, conştiinţei lor şi minţii lor.

Şi în privinţa aceasta, astfel de slujitori ne-au lăsat în scris ceva din lucrarea lor. Nu putem nicidecum să punem scrierile lor pe acelaşi plan cu Cuvântul lui Dumnezeu inspirat; totuşi cât de folositoare sunt şi ele pentru toţi cei care au pe inimă să crească în lucrurile lui Dumnezeu!

Sunt menţionate şi daruri - semne: minuni, limbi, daruri de vindecare. Scopul lor esenţial, în timpul de la început, era să dea încredere creştinismului, potrivit celor scrise în Marcu 16:20 : „Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l însoţeau”. S-ar putea să te gândeşti că aceste daruri s-ar mai putea uneori întâlni în împrejurări asemănătoare în unele ţări păgâne, unde evanghelia la începuturile ei are nevoie să fie „întărită”; dar, în orice caz cu privire la limbi este scris clar: „limbile vor înceta” (1. Corinteni 13:8 ).

Sunt de asemenea diferite daruri, care nu sunt totdeauna împreună cu darurile fundamentale: cuvântul de înţelepciune, cuvântul de cunoaştere, credinţa, deosebirea duhurilor, potrivit celor scrise în 1. Corinteni 12:8-10 . Să nu uităm nici darurile din Romani 12:8 : cine îndeamnă, cine dă, cine conduce şi cine face milostenie.

O smerenie falsă te-ar face să gândeşti că nu trebuie să cauţi astfel de daruri. Dar Cuvântul este clar: „Să doriţi cu înflăcărare darurile duhovniceşti” (1. Corinteni 14:1 ). Este deci bine şi potrivit gândului lui Dumnezeu să facem din aceasta un subiect de rugăciune şi, în dependenţă de Domnul, să fim aduşi să deosebim ce poate El să ne încredinţeze.

Dar se poate să fi primit vreun dar şi să-l laşi să se slăbească, aproape să se stingă din lipsă de folosire; de aceea avem îndemnul dat lui Timotei: „Să înflăcărezi (sau: să reaprinzi, să reînsufleţeşti) darul lui Dumnezeu care este în tine” (2. Timotei 1:6 ).

Se poate ajunge chiar - şi poate că este cazul mai frecvent decât gândim - să neglijăm cu totul darul primit. Ce mare trebuie să fi fost mirarea lui Arhip când, pentru prima oară, epistola către Coloseni a fost citită înaintea adunării şi, după salutări diferite, deodată s-a auzit îndemnul acesta direct: „Şi spuneţi lui Arhip: „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti!” Fiul lui Filimon trebuia desigur să-şi aducă aminte de ea.

În final, să ne amintim că Scriptura ne îndeamnă: „să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-I preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1. Tesaloniceni 5:12,13 ). Să nu fie critică destructivă sau defăimare, ci stimă, amabilitate, dragoste, ascultare, pentru ca cei care veghează asupra sufletelor noastre „să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (Evrei 13:17 ).

VI. Cina Domnului şi Masa Domnului

Locurile referitoare la instituirea Cinei în primele trei Evanghelii şi în 1. Corinteni 11 vorbesc în primul rând inimilor noastre. Dorrmul a „dorit mult” să mănânce ultimul Paşte cu ucenicii Săi; nu atât din cauza Paştelui însuşi, ci pentru că atunci, cu acea ocazie, El avea să instituie Cina, care, de-a lungul veacurilor avea să aducă aminte alor Săi cât de mult i-a iubit. Expresiile „mai înainte de a suferi” şi „noaptea în care a fost dat prins” marchează aceste momente în care se aude glasul care repetă: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”. Împreună cu prorocul Isaia 26:8 , n-am vrea să răspundem şi noi: „Sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după amintirea Ta”?

De ce oare Duhul lui Dumnezeu a vrut să pună înaintea noastră, în Luca 22:24 , imediat după instituirea Cinei, cearta care a avut loc între ucenici „ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit ca cel mai mare”? Nu a prevăzut Domnul că de-a lungul veacurilor şi prea adesea chiar cu privire la Cină, aveau să fie certuri asemănătoare între cei care totuşi aveau să-L iubească? El voia deci să arate ce atitudine trebuiau să aibă ei între ei. Fără îndoială, trebuie apărat adevărul şi trebuie să te depărtezi de orice deviere sau deformare a învăţăturii Domnului, dar în ce spirit trebuie făcut lucrul acesta? El Însuşi ne dă în privinţa aceasta un exemplu izbitor, spunând: „Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujeşte”. „Eu sunt”, Domnul, Acelaşi era în mijlocul lor. Ce har nemărginit ca El să Se coboare atât de mult! Dar şi mai mult: El nu era în mijlocul lor în toată puterea şi slava Sa, ci „ca Cel care slujeşte”. Nu ne-a lăsat El un model de atitudine smerită care este potrivită în faţa arnintirii suferinţelor Lui, smerenie care dovedeşte şi credincioşie faţă de Cuvântul Său şi faţă de lupta pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3 )?

Ne vom opri la patru aspecte sau semnificaţii ale Cinei.

1. Sărbătoarea creştinilor

Iudeii sărbătoreau Paştele în amintirea eliberării din Egipt. Numai cel născut israelit, tăiat împrejur şi care nu era necurat era admis să mănînce din mielul fript la foc. Dacă un străin voia să ia parte, trebuia să fie tăiat împrejur şi să accepte tot ce se arăta ca o poziţie de separare a lui Israel.

Tot aşa astăzi, Cina este rezervată numai copiilor lui Dumnezeu, răscumpăraţi prin Sângele scump al lui Hristos.

Paştele se sărbătorea o dată pe an; nici o regulă nu este dată cu privire la sărbătorirea Cinei, însă în cea dintâi zi a săptămânii, în seara Învierii, Domnul a venit în mijlocul alor Săi şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa. A mai aşteptat opt zile pentru a veni din nou în acelaşi fel. De asemenea, în ziua întâi a săptămânii vedem că la Troa, apostolul Pavel frângea pâinea împreună cu ucenicii (Faptele Apostolilor 20:7 ).

De mai multe ori este repetat în Exod şi în alte părţi că Paştele este Paştele Domnului. 1. Corinteni 11 insistă asupra faptului că cina este a Domnului, când vestim moartea Domnului, când avem în faţa ochilor trupul Domnului şi Sângele Domnului, paharul Domnului. El este într-adevăr Mântuitorul, dar drepturile Sale ca Cel care este Domnul, slava şi autoritatea legate de aceasta sunt în mod special puse înainte în legătură cu Cina.

2. Amintirea

Dar Cina este în mod deosebit amintirea Domnului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”. Deci pentru El, pentru a ne aduce aminte de El, şi nu pentru a obţine un har sau o binecuvântare luăm Cina; amintirea aceasta nu se opreşte numai la moartea Sa, la lucrarea Sa, la eliberarea care a rezultat pentru noi, ci chiar la însăşi Persoana Sa: „în amintirea Mea”.

Acesta este trupul Meu”, spune Domnul ucenicilor Săi adunaţi în camera de sus. Pâinea aceea putea fi ea alt lucru decât pâine, când Domnul Însuşi trăia şi o dădea ucenicilor Săi, spunând: „Acesta este trupul Meu”? Şi când Isus înviat şi înălţat în slavă reînnoieşte într-un fel lui Pavel instituirea Cinei („am primit de la Domnul ce v-am învăţat”), trupul Său înviat şi slăvit nu era în cer? Cum ar fi putut ca pâinea aceasta să fie trupul Său? când spunem, arătând o fotografie sau un tablou: „Acesta este tatăl meu”, nimeni nu mă înţelege greşit. când Domnul spune: „acesta este trupul Meu”, El exprimă gândul că pâinea aceasta este simbolul trupului Său, iar vinul al sângelui Său. Dar este ceva şi mai mult, fără îndoială: pentru sufletele noastre şi în mod duhovnicesc, pâinea de la Cină şi paharul Domnului sunt, pentru credinţă, „o părtăşie cu trupul şi sângele lui Hristos” (1. Corinteni 10:16 ).

Aceasta este... pentru voi” (Luca 22:19 ) spune Domnul. Am luat asupra Mea judecata, părăsirea, suferinţa; „aceasta este pentru voi”. Să nesocotim noi ce ne oferă El în felul acesta şi ne spune să-l facem în amintirea Sa?

Să faceţi lucrul acesta...”: nu este acesta cel mai măreţ lucru pe care l-am putea face pentru El, aici pe pământ? El fiind în slavă, nu va aprecia pe toţi cei care, într-o anumită măsură, deseori cu multă neştiinţă sau pierzând din vedere o parte din semnificaţia acestei amintiri, fac totuşi lucrul acesta în amintirea Lui? Deşi vom căuta să răspundem dorinţei Sale, pe cât se poate cu grijă potrivit Cuvântului Său, să ne ferim de a dispreţui vreodată pe cei care fac lucrul acesta cu toată inima în colectivităţi amestecate sau într-un mod care arată lipsa de cunoaştere. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să acceptăm ideile greşite în legătură cu Cina; departe de aşa ceva, este de toată însemătatea să aperi adevărul împotriva oricărei deformări sau oricărei folosiri deplasare sau greşite care s-ar face din această amintire. Dar aceasta este cu totul alt lucru decât de a privi de sus pe cei care, într-o ignoranţă mai mult sau mai puţin responsabilă, au totuşi pe inimă să-şi aducă aminte de moartea Domnului.

3. Vestirea morţii Sale

De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1. Corinteni 11:26 ).

O mărturie puternică este deci dată fără cuvinte, înaintea lumii şi a îngerilor, cu privire la moartea Domnului. Se înţelege că Satan se înverşunează să acopere, să întunece, să deformeze o astfel de mărturie sau caută să-i facă să cadă pe cei care o dau, pentru a-i discredita. A produce certuri şi frecuşuri între fraţi este lucrarea directă a vrăjmaşului, pentru a îndepărta sufletele de la amintirea aceasta şi de la Domnul Însuşi. Trebuie deci să fim atenţi într-un mod deosebit, să nu dăm noi ocazii vrăjmaşului, ci cu smerenie şi fermitate să veghem ca această mărturie dată morţii Domnului nostru să poată fi menţinută.

Deşi Cuvântul ne vorbeşte despre ruină, vestită de Domnul şi de apostoli, totuşi nu ne arată nici o perioadă - nu vorbim de împrejurări locale – în care să nu fie posibil să iei Cina. Dimpotrivă, ni se spune clar: „... până ce va veni El”. Când Domnul va fi venit, va fi prea târziu să răspunzi dorinţei Lui şi să dai mărturie despre moartea Lui. Poate că nu este decât pentru „încă puţin timp” să mai putem face lucrul acesta.

4. Expresia unităţii trupului

Merită toată atenţia să citim cu grijă tot textul din 1. Corinteni 10:14-22 şi de a-l vedea în legătură cu ce este scris mai înaintea lui şi după el. Începând cu capitolul 8, apostolul are în vedere idolatria şi lucrurile jertfite idolilor. După diverse digresiuni, el revine la subiectul acesta îndeosebi în versetul 14: „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie”. Va da în versetele care urmează, motivele pentru care trebuie să fugi de idolatrie.

După cum creştinii au părtăşie cu sângele şi cu trupul lui Hristos, au părtăşie unii cu alţii prin frângerea pâinii - după cum preoţii în Israel care mâncau din jertfe aveau părtăşie cu altarul – tot aşa, cei care mănâncă din lucrurile jertfite idolilor au părtăşie cu demonii care sunt în spatele idolului. Iată de ce nu poţi să bei şi paharul Domnului şi paharul demonilor.

Tot textul acesta are ca scop să arate că, participând la o masă, la un altar, eşti în părtăşie cu acel altar, cu ceea ce se aduce pe el şi cu cei care iau parte la el. Acest „principiu de părtăşie”, din care rezultă solidaritatea şi răspunderea comună, este cel de al treilea principiu, a cărui sinteză împreună cu cel al „rămăşiţei” şi cu „ce este din Dumnezeu rămâne” ne arată calea strângerii laolaltă astăzi, potrivit gândului lui Dumnezeu.

Apostolul, folosind cu această ocazie expresia „masa Domnului”, noi avem de înţeles prin cuvintele acestea, aspectul Cinei în care în mod deosebit se arată părtăşia.

Părtăşia aceasta este dublă: de o parte, părtăşia sângelui lui Hristos şi părtăşia trupului lui Hristos; de altă parte, părtăşia între noi, unii cu alţii. Luând parte din aceeaşi pâine, arătăm că suntem „o singură pâine, un singur trup”. Este şi astăzi singurul mijloc de a exprima public pe pământ unitatea celor credincioşi într-un singur trup.

De aceea nu trebuie să mergi împotriva acestei unităţi, adunându-te pe o altă temelie sau pentru alte motive sau asociindu-te pentru frângerea pâinii cu anumite strângeri laolaltă. Aceasta ar însemna în plus să te faci solidar lucrurilor greşite care ar fi învăţate sau susţinute acolo. Trebuie deci să stai în afara oricărei organizaţii care, chiar la temelia ei, contrazice strângerea laolaltă ca mădulare ale trupului lui Hristos. Dar este important lucru să cuprinzi în gândirea ta, în inima ta, în vederile tale pe toţi cei răscumpăraţi aşa cum îi vede Domnul: toţi sunt mădulare ale unui singur trup, chiar dacă numai unii exprimă unitatea aceasta, participând la frângerea pâinii.

Cum se participă la cină?

Cine este demn să ia parte la această aducere aminte? Nimeni, dacă privim la noi înşine; dar nu este Domnul vrednic ca să ne amintim de El? El a făcut totul, aducându-Se ca jertfă, pentru a face „desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi”. Deci, ca rod al lucrării sufletului Său şi „fiind primiţi în Cel Preaiubit”, putem să ne apropiem de masa Sa.

Însă o stare morală este cerută, aşa cum ne arată versetele 27-34 din 1. Corinteni 11 . „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi” ca să vadă dacă este vrednic? Nu, ci „şi aşa să mănânce”. Cercetându-te pe tine însuţi, te-ai vedea nedemn; în lumină, vei fi în stare să-ţi judeci greşelile şi pe tine însuţi, îţi vei aduce aminte de asemenea că lucrarea lui Hristos a şters totul. Te vei întemeia pe făgăduinţa că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nedreptate”. Şi în felul acesta vei mânca din pâine şi vei bea din vin, în sentimentul harului, singurul care ne permite să avem parte la masa aceasta.

Rezultă că nişte copii mici, chiar dacă sunt ai Domnului, n-ar putea lua parte la Cină. Trebuie un anumit discernământ moral, adică „să umbli”, „să te judeci”, de asemenea să fii „om cu judecată” (1. Corinteni 10:15 ), care face deosebire între lucruri. Nu este vorba de un anumit bagaj de cunoştinţe, ci mai degrabă de o stare morală în stare să facă deosebire.

Suntem atenţionaţi „să nu bem paharul Domnului în chip nevrednic”. Sensul literal este „într-un mod nevrednic”, adică aşa cum făceau corintenii, printr-o comportare şi o atitudine chiar în momentul acela, cu totul nepotrivite cu actul pe care-l împlineau; dar se vede din context că a te apropia fără a te judeca pe tine însuţi înseamnă de asemenea a lua parte într-un chip nevrednic. A veni la Masa Domnului cu un alt sentiment decât cel al harului - de fapt, eu sunt mai vrednic ca celălalt! sau cu uşurătate, aceasta înseamnă a te expune să fii „vinovat cu privire la trupul şi la sângele Domnului”.

Prin atitudinea ta, prin starea ta morală, printr-o atmosferă de nemulţumiri şi de certuri, poţi să ajungi să „dispreţuieşti adunarea lui Dumnezeu” (1. Corinteni 11:22 ). Nelegiuirea judecăţii de sine te expune la disciplina din partea Domnului: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm”. Este o disciplinare care se arată din punct de vedere fizic şi spiritual.

Cine poate participa?

Cina Domnului” aparţine Domnului. El este Cel care decide cine poate participa.

Este clar că numai cei răscumpăraţi, care au fost spălaţi în sângele Mielului sunt invitaţi la această masă de amintire. La începutul Faptelor Apostolilor vedem că întoarcerile la Dumnezeu erau atât de evidente, arătarea vieţii era de aşa fel încât nu era nici o ezitare: cei care primeau Cuvântul erau imediat „adăugaţi”. Dar vedem cum repede răul a intrat între ei şi a fost nevoie să se dea diferite îndrumări. 1. Corinteni 5 ne arată cum cel rău trebuie înlăturat; deci, cel care are un astfel de caracter nu poate fi primit la Masa Domnului: ar aduce aluat care ar întina toată adunarea. Dar aluatul reprezintă nu numai răul moral, ci şi doctrinal, cum se arată în Galateni 5:9 . Cel care nu aducea învăţătura lui Hristos nu trebuia să fie primit în casele celor credincioşi şi chiar dacă numai îl salutai, „participai la faptele lui rele” (2. Ioan 10 şi 11). Cu cât mai mult, exprimând părtăşia împreună cu el la Masa Domnului, ai participa la starea lui rea! Şi 2. Timotei 2 ne-a arătat că, ruina fiind avansată, este lucru important, în timpul „rămăşiţei” să te desparţi mai întâi de nelegiuire şi să te curăţeşti de vasele de necinste, înainte de a te putea aduna împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.

Anumite lirnitări au fost deci aduse de Cuvânt, în aşa fel încât, dacă din punct de vedere fundamental toate mădularele trupului lui Hristos îşi au locul la Masa Domnului, deseori diferite piedici se prezintă, care împiedică realizarea practică a unei asemenea părtăşii.

Cine va decide dacă cel care doreşte să se apropie de frângerea pâinii corespunde gândului Domnului în privinţa aceasta? Nu este un frate, nici nişte fraţi, ci numai adunarea a primit de la Domnul autoritatea administrativă aici pe pământ (Matei 18:18 ). Dacă adunarea din Ierusalim a avut greutăţi în primirea tânărului Saul, nefiind sigură de întoarcerea lui la Dumnezeu, cu cât mai mult astăzi nu este deloc uşor să-ţi dai seama dintr-o dată dacă o persoană corespunde învăţăturii Cuvântului privitor la frângerea pâinii. Nu numai cuvintele unuia ar putea dovedi că are credinţă, ci şi faptele credinţei sunt necesare (Iacov 2:1 8); va trebui poate ceva timp ca să se vadă clar lucrurile şi tot aşa pentru a fi siguri că nu sunt piedici ca cele menţionate mai sus. De aceea astăzi trebuie „să-ţi ceri locul” la Masa Domnului; şi un timp oarecare se va scurge până ce conştiinţa adunării va fi lămurită în privinţa primirii. În practică, adunarea poate să greşească prin grabă, dar tot aşa şi prin încetineală. Timpul acesta va fi chiar şi atunci folosit de cel interesat, pentru a aprofunda îndeosebi învăţăturile Cuvântului în legătură cu Adunarea şi cu Cina; este un timp pe care nu-l mai ai altădată ca să faci lucrul acesta. Adunarea, odată convinsă că cel care doreşte să participe este un copil al lui Dumnezeu la care nu se vede vreo piedică, îl va recunoaşte aşa cum este. El va lua atunci parte la Cină, nu „pentru că a fost primit” sau pentru că „ar fi devenit membru al adunării”, ci pentru că este un copil al lui Dumnezeu, un mădular al trupului lui Hristos.

Într-o asociaţie profesională, de exemplu, pentru admitere, un candidat trebuie să aibă meseria cerută, cum ar fi un medic; el va fi admis la cerere printr-o decizie a comitetului sau a adunării generale a acestei asociaţii. Din acel moment, el este membrul ei. Dacă într-o zi nu-i mai place de asociaţie, el îşi va da demisia, care va fi acceptată la sfârşitul perioadei prevăzută de statut. Dar nu este nicidecum aşa cu adunarea lui Dumnezeu. Devii mădular al trupului lui Hristos prin naşterea  din nou şi pecetluirea cu Duhul Sfânt; de asemenea, când un credincios îşi cere locul la Masa Domnului, adunarea nu face altceva decât să-l recunoască. Este dată atunci o mărturie publică; şi cel care îşi „ia locul” la Masa Domnului, face lucrul acesta ca mădular al trupului lui Hristos şi ca nimic altceva.

Aşa cum s-a spus, dacă „o colectivitate creştină socoteşte că ar avea dreptul să primească la Cină ca membri ai ei, apare o unitate formală opusă unităţii trupului lui Hristos... Se umblă într-un spirit de sectă când numai aceştia sunt recunoscuţi practic, chiar dacă nu-şi zic că ar fi membri ai unei colectivităţi anumite” (J. N. Darby).

Pentru ce mulţi tineri care sunt totuşi fără îndoială ai Domnului stau departe de această adunare specială de amintire? Poate se tem ca nu cumva să dea deoparte ceva din libertatea lor scumpă? Poate de asemenea se tem că nu vor merge spre slava Domnului şi se vor expune disciplinei adunării? Prea adesea ei se arată indiferenţi sau văd piedici închipuite. De unde vin toate aceste ezitări? Oare nu vrăjmaşul ştie să le aducă, fie chiar cu motive care ar putea fi îndreptăţite, pentru a nu răspunde la ultima dorinţă a Domnului? Aceasta ne arată, o dată mai mult, că numai dragostea pentru Domnul, pusă mai presus de toate consideraţiile omeneşti, ne poate aduce „să facem lucrul acesta în amintirea Lui”. Numai pentru El singur luăm parte la Cină, nu sub influenţa cuiva sau pentru că aşa este obiceiul. Dacă, din dragoste pentru Domnul, răspundem dorinţei Lui, nu putem atunci, cu credinţă, să ne bazăm pe puterea Lui pentru a ne păzi de rău şi a ne face să umblăm judecându-ne pe noi înşine, în sentimentul harului?

Disciplina

Sunt diferite răspunderi în legătură cu Cina. Mai întâi este cea de a participa la ea. Apoi, cea de a te judeca pe tine însuţi şi de a deosebi trupul. În afară de asta, de a nu aduce aluat care să întineze adunarea, „toată plămădeala”. În final este răspunderea adunării: „Măturaţi aluatul cel vechi... înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela!” Aceasta este disciplina în sensul ei restrâns.

Dar aceasta nu este decât ultima fază. Există o disciplină preventivă şi o disciplină corectivă; şi numai când toate n-au dat rezultat şi caracterul celui „rău” este clar arătat, urmează această înlăturare.

Disciplina părintească va îndemna, va spăla picioarele, ca în Ioan 13 ; va sfătui, cum este scris în 1. Timotei 5 ; va îndrepta, ca în Galateni 6 ; va mustra, cum ni se spune în 1. Tesaloniceni 5:14 .

Dacă disciplina aceasta părintească s-a dovedit fără efect, Cuvântul ne spune despre mustrarea publică, în 1. Timotei 5:20 ; despre depărtarea de cele care aduce dezbinări, în Tit 3:10 şi 11. Ni se arată în 2. Tesaloniceni 3:6-15 să ne despărţim de cei care umblă în neorânduială; în Romani 16:17 şi 18 se merge şi mai departe cu privire la cei care fac dezbinări, partide. În cazurile de greşeli personale, Matei 18:15-17 ne arată calea de urmat.

Numai când toate lucrurile acestea n-au reuşit, în ultima fază se ajunge la darea afară, potrivit cuvintelor din 1. Corinteni 5 .

Dacă este un rău cunoscut, un „aluat”, toată adunarea este contaminată (ca în Iosua 7 ). Adunarea trebuie deci să se cureţe, să înlăture răul din mijlocul ei, dar mai întâi făcându-se una cu el înaintea lui Dumnezeu şi mâhnindu-se, „pentru ca cel care a comis fapta aceasta să fi fost dat afară din mijlocul vostru” (1. Corinteni 5:2 ).

Se vede în Levitic 13 , în legătură cu lepra, cu ce grijă şi cu ce prudenţă trebuia preotul să se poarte înainte de a ajunge la hotărârea finală. Dacă sub lege lucrurile acestea cereau atenţie, cu atât mai mult sub har; însă harul nu înseamnă indiferenţă faţă de răul evident.

Disciplina este făcută de adunare, nu de unul sau de câţiva fraţi, chiar dacă aceştia au trebuit să facă mai înainte unele cercetări. În puterea sa apostolică, Pavel putea să judece şi să „dea pe mâna Satanei pe un astfel de om, pentru nimicirea cărnii”, dar nu el putea să înlăture aluatul cel vechi; trebuia ca adunarea din Corint să facă lucrul acesta. Aceasta era tot ce putea face adunarea; a da pe mâna Satanei nu este partea ei.

Hotărârea adunării, odată rostită, este hotărîre şi în cer, potrivit cuvintelor din Matei 18:18 ; ea este deci valabilă pentru toate adunările. Scopul ei este dublu: „ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat” (1. Corinteni 5:7 ) şi pentru ca cel vinovat să fie restabilit, îndată ce răul va fi fost într-adevăr judecat. Şi aşa ne învaţă 2. Corinteni 2:5-11 . Dar şi acolo, această restabilire nu putea să fie fapta unui frate sau a mai mulţi fraţi, nici chiar a unui apostol, ci numai a adunării, singura care putea „dezlega” ceea ce mai înainte „legase”.

Este nespus de serios şi grav lucru să ajungi la o astfel de situaţie şi deseori trebuie să te întrebi dacă toate eforturile disciplinei părinteşti şi a disciplinei corective au fost bine împlinite. Dar dacă a trebuit să se ajungă la acest sfârşit trist, important lucru este şi să ţii seama de ce ne învaţă Cuvântul: „Să nu aveţi nici un fel de legături cu el; cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună” (1. Corinteni 5:11 ).

Este nevoie să adăugăm că îndată ce lucrarea Duhului în conştiinţă şi în inimă se vede că s-a făcut, atitudinea se schimbă şi, cum spune Cuvântul: „ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi... să-l asiguraţi de dragostea voastră” (2. Corinteni 2:7,8 ). N-ar trebui noi să avem, în astfel de situaţii, atitudinea tatălui din Luca 15 , care era mereu în aşteptarea reîntoarcerii fiului său? când l-a văzut, „pe când era încă departe”, a alergat la el plin de dragoste, s-a aruncat de gâtul lui şi l-a acoperit de sărutări. Privilegiu al harului, care vrea să restabilească, să aducă înapoi, să ierte! Şi care, când restabilirea este pe deplin făptuită, nu mai revine asupra căderilor din trecut.

VII. Mireasa

De citit: Efeseni 5:22-32 ; Matei 13:45,46 ; Apocalipsa 19:7-9 şi 21.

Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte exemplul trupului pentru a arăta unitatea dintre Hristos şi răscumpăraţii Săi, aşa cum Duhul Sfânt a înfăptuit-o. Am văzut imaginea casei, clădire pe care Domnul o înalţă, dar, de altă parte, încredinţată omului şi atinsă de ruină. Trebuia o altă imagine ca să ne facă să înţelegem adâncimea dragostei lui Hristos pentru adunare. Unde s-o găseşti?

Pentru a ne face să înţelegem intr-o oarecare măsură relaţiile Dumnezeirii, aşa cum ni s-au descoperit, Duhul lui Dumnezeu foloseşte numele de Tată şi de Fiu. Noi înţelegem prin experienţă pe pământ însemnătatea unor astfel de relaţii.

Dragostea dintre fraţii de trup rezultă din faptul că au aceeaşi viaţă, aceeaşi natură, acelaşi tată, se trag din aceeaşi origine. Dar legătura dintre soţ şi soţie vine dintr-o altă sursă. Ei nu au, amândoi, aceeaşi origine; dimpotrivă. Fiecare trăia în sfera lui, neavând aceeaşi viaţă, aceeaşi familie. Ce îi apropie şi îi uneşte mai de nedespărţit decât pe nişte fraţi? Este dragostea: „Hristos a iubit Biserica”. Iată izvorul a toate.

El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”: El n-o sfinţeşte ca s-o facă să fie a Sa, ci o face a Sa pentru ca s-o sfinţească. Tot ce era El a fost dat de El Însuşi. Şi acum tot ce este în El este pus deoparte pentru binele Adunării. Nu există calităţi, nu există perfecţiuni în Hristos care să nu fie pentru noi în lucrarea lor, ca urmare a darului de Sine Însuşi.

După ce Şi-a câştigat-o, El o sfinţeşte. El o formează pentru realităţile cereşti, prin prezentarea acestor lucruri în care El este plinătatea şi slava. El face lucrarea aceasta prin Cuvînt, comunicând în dragoste tot ce aparţine naturii, măreţiei şi slavei lui Dumnezeu.

Dar, mai mult, El o curăţeşte. El foloseşte Cuvântul de asemenea pentru a judeca tot ceea ce, în afecţiunile de acum ale Bisericii, este în dezacord cu ce comunică El. El lucrează pentru a ne face în stare să ne bucurăm de dragostea Sa.

Este deci o lucrare în trecut: El S-a dat pe Sine Însuşi; o lucrare în prezent: El sfinţeşte şi El curăţeşte; şi un scop în viitor: El Îşi va prezenta Adunarea, slăvită.

Totul era deja rezumat în mica pildă a perlei, în Matei 13 . Ne-am gândit cu tristeţe la pildele care ne vorbesc despre ruină: lucrarea vrăjmaşului în ţarină; răul care se adăposteşte în ramurile copacului care a crescut exagerat de mare; aluatul care a pătruns în cele trei măsuri de făină. Dar Domnul nu S-a oprit aici. El a avut bucuria să ne mai spună despre un negustor care „găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce şi vinde tot ce are şi-l cumpără” (versetul 46). Este o frumoasă imagine a Celui care a dat totul ca să-Şi câştige Adunarea, scoţând-o din adâncul oceanelor acestei lumi, unde ea s-a format cu încetul; „S-a dus” s-o cumpere, aşa cum ţapul Azazel se ducea în pustie încărcat cu păcatele lui Israel (Levitic 16 ), dând pentru ea tot ce avea, ca s-o facă Sfântă şi fără pată.

Într-o zi, El Îşi va prezenta Adunarea „Lui Însuşi”. În Evanghelie, Domnul vorbea într-o pildă despre acest împărat care a făcut sărbători de nuntă „pentru fiul său”. Ne place să ne gândim la lucrarea Domnului pentru noi, dar să nu uităm niciodată că totul este „din El, prin El şi pentru El”.

Apocalipsa 19:7-9 ne dă oarecum cel dintâi tablou al acestei adunări slăvite pe care El Şi-o va prezenta Lui Însuşi. Este, cum se spune în 3:11 , „ziua veseliei inimii Lui”. Mielul care a suferit atât de mult, primeşte rodul lucrării sufletului Său, recompensa dragostei Sale.

Soţia lui s-a pregătit”. În expresia aceasta se pot descoperi două semnificatii. Sărbătoarea nunţii corespunde în cer cu momentul Cinei pe pământ.

Pentru a te pregăti pentru Cină trebuie să te judeci pe tine însuţi şi, înainte de a participa la sărbătoarea din cer, va trebui să treci pe la scaunul de judecată al lui Hristos: nu pentru a fi condamnat, ci pentru ca tot ce am făcut când trăiam în trup, fie bine, fie rău, să fie pus în lumină; pentru ca tot ceea ce este de la noi înşine să dispară; vom înţelege în sfârşit pe deplin valoarea sângelui care a curăţit totul; nu va rămâne în felul acesta nici o umbră între Domnul nostru şi noi. Pregătirea este absolut necesară şi admirabilă, pentru deplina bucurie făcută de dragostea Lui! Dar este în această „pregătire” un gând paralel cu veşmintele de in subţire, care sunt „dreptăţile sfinţilor”. Nu este vorba de haina îndreptăţirii, aşa cum Dumnezeu a dat-o în Hristos, ci de veşmântul pe care fir cu fir noi l-am ţesut pe pământ: fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare atitudine, roadă a vieţii dumnezeieşti în noi, va fi ca unul din firele acestui veşmânt, ca unul din punctele acestei broderii. câte gânduri umplu inima unei logodnice care îşi prepară în felul acesta veşmintele de nuntă! Cum se bucură ea de ziua în care le va purta alături de soţul ei! Ce lumină plăcută aruncă faptul acesta asupra credincioşiei Domnului, aici pe pământ: nu ascultarea legală de nişte porunci, ci dorinţa inimii care vrea să-I fie plăcută, care caută ce este plăcut Domnului, care umblă cu grijă, din dragoste pentru El.

Este în sfârşit nunta Mielului; aici pe pământ este Cina Domnului: noi Îi datorăm ascultare. Dar în slavă, caracterul Său de Miel străluceşte în ochii tuturor, în mijlocul scaunului de domnie şi la ospăţul nunţii: Cel care a suferit, care a fost ascultător până la moarte, care a împlinit totul pentru răscumpăraţii Săi.

Apocalipsa 21 ne prezintă în sfârşit Mireasa în slavă; versetele 2-5, în starea veşnică; versetele 9-22, în timpul împărăţiei de o mie de ani.

Contrast izbitor cu prostituata cea mare din capitolul 17! Pentru a o privi, Ioan a fost dus în duhul „într-un deşert”: un loc unde nu este nimic pentru Dumnezeu. Dar pentru a vedea cetatea cea Sfântă, el a fost „pe un munte mare şi înalt” (Apocalipsa 21:10 ): departe de lume, de agitaţia ei, de poftele ei, de preocupările ei. Tot aşa odinioară Domnul care Se smerise, S-a schimbat la faţă „pe un munte înalt”, unde ucenicii au văzut slava Lui.

Cetatea Sfântă „coboară”. Apostolul Pavel ne prezintă nişte oameni morţi în greşelile şi în păcatele lor, adică trăind în păcatele lor, pe care Dumnezeu îi scoate din lumea aceasta, îi răscumpără, îi aduce la viaţă, îi învie, îi face să se aşeze în Hristos în locurile cereşti. Adunarea va fi luată din această lume în slavă. Apostolul Ioan, invers, ne vorbeşte despre Cuvântul care era la Dumnezeu, devenind carne şi locuind printre noi. El ne dă în epistolele lui desfăşurarea naturii divine în lumea aceasta; şi aici ne prezintă Adunarea coborând de la Dumnezeu, pentru ca în timpul administrării împărăţiei, să reflecte lumina: razele slavei lui Hristos.

În cetate, totul vorbeşte despre El; iaspisul: Dumnezeu cunoscut în slava Sa; pietrele scumpe: slava felurită a lui Hristos; porţile cetăţii: perle care amintesc valoarea pe care această Adunare o are pentru El. Totul este curăţie, strălucire şi lumină: „o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23 ).

Dar la sfârşitul acestui tablou, versetul 27 rămâne solemn: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună”. Cine deci va putea intra în cetatea Sfântă? „Numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”, „cei care îşi spală hainele” „şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 21:27 ; 22:14 ; 7:14 ).

În starea veşnică, vedem din nou, ca o mireasă împodobită pentru soţul ei, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, Adunarea „coborând”. Cu ce scop? „Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor”. Atunci, potrivit cuvintelor din 1. Corinteni 15 , „Dumnezeu va fi totul în toţi”. Prezenţa lui Dumnezeu a fost pierdută cu ocazia căderii; în mod parţial regăsită în cort şi apoi în templu, ea străluceşte în Isus aici pe pământ; realizată şi mai mult în Adunare, ea va fi binecuvântarea veşnică a tuturor oamenilor care vor popula cerurile şi pământul cel nou.

Pentru ultima oară, Cuvântul menţionează Mireasa pentru ca să ne spună: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” (Apocalipsa 22:17 ). Cartea Sfântă îşi va închide paginile, dar încă trebuie să răsune strigătul acesta: „Vino!” „Aminl Vino, Doamne Isuse!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *