Duhul zidind biserica
Dispensaţia actuală a harului este diferită de tot ce a fost înainte în istoria căilor lui Dumnezeu cu omul. Fiul binecuvântat al lui Dumnezeu a venit pe pământ, a împlinit prin Sine lucrarea măreaţă de răscumparare, prin jertfa Sa, a fost înviat în glorie de către Tatăl, a fost înaltat ca Om în trup la dreapta lui Dumnezeu, a trimis pe Duhul lui Dumnezeu să locuiască în Adunarea lui Dumnezeu; toate acestea au pus o temelie nespus de preţioasă şi curată, singura temelie a Creştinismului practic.
Dispensaţia precedentă, cea a Legii, a fost introdusa prin stabilirea unui legiuitor - Moise; a unui mare preot - Aaron, reprezentând împreuna cu fiii săi o preoţie aleasă; a unei închinări exterioare şi ceremoniale, cu multe jertfe de animale, cu slujba de la cort şi cu multe legi şi porunci detaliate.
În contrast cu aceasta, când scumpul nostru Domn Şi-a sfârşit lucrarea, s-a înălţat înapoi în ceruri şi a trimis pe Duhul lui Dumnezeu, marcând începutul istoriei Bisericii pe pământ, iar în cartea Faptele Apostolilor nu găsim nimic asemănător cu începutul istoriei Israelului ca naţiune. Nimeni nu este uns legiuitor sau mare preot. Apostolii care L-au însoţit pe Domnul Isus erau prezenţi, dar nici unul nu avea între ei o poziţie de autoritate mai mare, totul având mai degrabă scopul de a afirma sau de a confirma autoritatea Domnului Isus în poporul Său şi libertatea Duhului lui Dumnezeu de a conduce potrivit cu voia lui Dumnezeu. Nefiind încă scris Noul Testament, apostolii au fost rânduiţi în mod special de către Duhul lui Dumnezeu pentru a comunica Cuvântul lui Dumnezeu, dar atunci când Noul Testament a fost complet, ei au fost toţi retraşi din scenă, Cuvântul lui Dumnezeu rămânând într-un mod clar ca singură autoritate prin care să fim călăuziţi. El este cu atât mai preţios, cu cât este scris într-un limbaj care se adresează noii naturi a omului credincios şi care trezeste o experienţa vie în sufletul său, aceea de a asculta şi a se supune Cuvântului lui Dumnezeu de buna voie şi cu devotament. Aceasta nu este robia unor porunci legaliste, ci libertatea adevarată a Duhului lui Dumnezeu.
Prezenţa vie a Duhului Sfânt
Duhul Sfânt rămâne în Adunare în toată istoria ei pe pământ, indiferent cât de trist am eşuat în a-I da Lui locul cuvenit, indiferent cât de slab am răspuns călăuzirii Sale, indiferent cum (uneori poate neintenţionat) am împiedicat libertatea Sa.
Acea libertate a Duhului ar trebui să fie evidentă în caracterul şi în viaţa personală, în comuniunea şi închinarea personală, în slujba şi lucrarea noastră, şi, desigur, ar trebui să fie evidentă în caracterul şi viaţa Adunării, în rugăciune şi lucrare şi, mai presus de toate, în comuniunea şi închinarea Adunării. Dacă în acest ultim aspect Duhului Sfânt nu Îi este dată libertate deplină, atunci această libertate nu va exista în mod real nici în alte aspecte ale vieţii Adunării.
Frângerea pâinii este expresia acestei unitaţi în comuniune ( 10:16-17 ), şi este lăsată în amintirea Domnului Isus. Nepreţuită comuniune! Nepreţuită amintire într-adevăr! Aspectul esenţial aici este gloria Persoanei Sale binecuvântate şi valoarea infinită şi perfecţiunea lucrării Sale. Să nu pierdem niciodată din vedere acest aspect în preocuparea noastră, în orice detaliu al acestei sărbători, căci este “Cina Domnului”.
Este izbitor faptul că Duhul lui Dumnezeu nu se prezintă pe Sine în nici o menţionare pe care o face despre Cina Domnului. Desigur, aceasta nu este din cauză că El nu ar fi activ în acest moment, ci mai degrabă pentru că activitatea Sa este de a concentra fiecare ochi şi inima la Persoana şi lucrarea Domnului Isus, pentru ca din inimile sfinţilor Lui preaiubiţi să izbucnească un răspuns spontan, plin de dragoste.
Încă o dată, călăuzirea Duhului la Cina Domnului nu ar trebui să fie întâmplătoare sau ocazională. Luca 22:14 ne spune : „Când a sosit ceasul, El a stat la masă şi apostolii au stat împreună cu El”. Nu ni se spune că ar trebui sa fie la o anumită oră, dar, indiferent de oră, aceasta trebuie ştiută dinainte, şi desigur că scopul pentru care sfinţii se adună trebuie să fie clar. O expresie din Fapte 20:14 trebuie avută în vedere: „În prima zi a săptămânii, când ucenicii s-au adunat pentru a frânge pâinea”. Nici o regula nu trebuie făcută din aceasta, pentru că Scriptura spune “De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” ( 11:26 ). Dacă Adunarea este într-o asemenea stare încât să doreasca să frângă pâinea în fiecare zi, nu este nici o interdicţie în aceasta privinţă, deşi este evident faptul că prima zi a săptămânii a devenit momentul cel mai convenabil pentru acest lucru. În orice caz, oricând este făcută, ora trebuie cunoscută dinainte, ca şi scopul.
Călăuzirea Duhului în cele mai mici detalii
Unii au insistat asupra faptului că, de vreme ce prima Cină a Domnului a fost luată în camera de sus, şi noi trebuie să facem la fel. Cu siguranţă că nu este nici o problema dacă se foloseşte o cameră de sus, dar a face din aceasta o lege ar însemna să depăşim limitele Scripturii, care nu ne spune unde trebuie luată Cina. Într-adevăr, în anumite locuri ar fi imposibil să găsesti o cameră de sus, şi, în privinţa locului, Domnul spune: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). De fapt, camera de sus semnifică un nivel deasupra lumii, cu alte cuvinte implicând faptul că închinarea noastră adevărată nu este pe pământ, ci în Adunare, în prezenţa lui Dumnezeu, acolo unde toate vorbesc despre slava Sa. Acest înţeles spiritual este aspectul esenţial, nu locul fizic al întâlnirii.
De asemenea, unii au insistat că, de vreme ce plămădeala trebuia pusă deoparte la Paştele Domnului, atunci Domnul trebuie să fi folosit pâine nedospită, şi deci aşa trebuie să facem şi noi. Oricum, în orice loc unde se vorbeşte despre Domnul luând pâine pentru a institui Cina, cuvântul pentru pâine nu este ,,azumos”, cuvântul grecesc pentru pâine nedospită, ci ,,artos”, cuvânt uzual folosit pentru orice fel de pâine. Accentul nu este pus sub nici o forma pe felul de pâine, deci a face din aceasta o regula ar fi legalism.
La fel, unii se opun faţă de folosirea vinului la Masa Domnului, sau de faţă de folosirea lui oricând. Aceasta ar fi din nou pură lege omenească, pentru că lui Timotei îi este spus să folosească puţin vin din cauza stomacului său bolnav ( 5:23 ). Domnul Însuşi a făcut „vin bun” (Ioan 2:7-11 ) şi a băut în mod evident vin (Matei 11:19 ), deşi cu siguranţă nu în exces, cum Îl acuzau unii. Dar El nu face nici o regulă cu privire la ce să conţină sau ce să nu conţină paharul, şi nici noi nu trebuie să facem astfel de reguli. Să ne amintim că pâinea vorbeşte de trupul lui Hristos şi vinul de sângele Său, şi să nu ne lăsăm abătuţi de gânduri legaliste omeneşti.
Simplitatea comemorării
Lăsând la o parte gândurile negative de mai sus, să evaluăm atent simplitatea a ceea ce înseamnă frângerea pâinii. Recunoştinţa, lauda şi închinarea sunt cu siguranţă potrivite la o astfel de masă, şi Duhul Sfânt trebuie să aibă libertatea în conducerea fiecărei activităţi spirituale. Domnul Însuşi S-a rugat o rugăciune de mulţumire înainte de a frânge pâinea, şi S-a rugat încă o dată înainte de a le da paharul. Înainte de a pleca, ei au cântat o cântare (Marcu 14:22,23,26 ). Nu este stabilit şi nici sugerat că aceasta ar trebui să fie ordinea urmată: nu este spus în ce moment trebuie frântă pâinea, nici ce ar trebui să fie înainte sau după. Dar toate trebuie făcute în amintirea Domnului Isus.
Nu ne învaţă acestea cu toată solemnitatea că în aceste lucruri trebuie să depindem total şi cu toata încrederea de călăuzirea lui Dumnezeu prin Duhul Său? Este total opus închinării fireşti, formale, a lui Israel sub lege. Nu se cere o împlinire rigidă a regulilor, ci exerciţiul credinţei preocupate, devotate care caută nu un tipar formal, ci dulceaţa constantă a prezenţei Domnului, şi călăuzirea Lui prin Duhul.
Să avem deci această intenţie hotărâtă şi duhul dependent, şi putem fi siguri de călăuzirea plină de har a Duhului lui Dumnezeu în fiecare strângere a preaiubiţilor Săi sfinţi. Cu siguranţă că dacă vom face aşa, ne putem aştepta ca El să ne conducă în orice ordine I se pare potrivită.
Dar este bine să avem întotdeauna vii în minte cuvintele Domnului la instituirea Cinei: „Să faceţi aceasta în amintirea Mea”. El nu le cere mulţumire, laudă sau închinare. Pentru că dacă ne strângem cu scopul de a ne închina, atunci suntem în pericol de face aceasta forţat, de la noi, fără prospeţimea spontaneităţii libertăţii Duhului. Dacă suntem cu adevărat acolo pentru a ne aminti de Domnul, atunci cu siguranţă că atunci când ne gândim la El, închinarea va fi spontană, lauda se va înălţa din inimi atinse într-un mod potrivit, mulţumirea va fi de buna voie şi din toată inima. Aceasta va fi închinarea „în duh şi în adevăr” şi ea va fi exprimată în mulţumire şi laudă, în libertatea Duhului. Simplitatea tuturor acestora este minunată.
Diferite gânduri ale Duhului despre Hristos
Atunci când ne amintim de El, putem să ne întoarcem la părtăşia Sa veşnică cu Tatăl, mai înainte de a fi lumea, la trimiterea Lui de către Tatăl, ca expresie a întregii glorii a lui Dumnezeu, la uimitoarea Sa întrupare, la binecuvântata unire a lui Dumnezeu şi a Omului într-o singură Persoană, la viaţa Sa fără pată de ascultare de Dumnezeu şi bunătate faţă de oameni, lucrarea lui de har şi adevăr făcută în credincioşie, răbdarea persecuţiilor din partea oamenilor. Iar apoi marele şi preţiosul sacrificiu de Sine, când El singur a purtat suferinţele, nu doar cele pricinuite de maltratările abominabile din partea creaturilor Sale, ci şi cele pricinuite de părăsirea Sa de ccătre Dumnezeu, ca adevărata jetfă pentru păcat, blestemat pentru noi. Pentru că nu ne amintim doar moartea Lui: ne amintim de El, şi proclamăm moartea sa. Ne amintim de El trecând prin toate aceste împrejurări în drumul Său pe pământ, totul conducând către momentul culminant al jertfei Sale minunate.
Jertfele din Levitic vorbesc despre toate acestea. Jertfa de ardere de tot (Lev 1 ), scoate în evidenţă valoarea nepreţuită şi meritul personal al Domnului Isus ca Cel care S-a dat pe sine Însuşi pe deplin (cu tot devotamentul) Dumnezeului şi Tatălui Său, după cum ne învaţă Evanghelia după Ioan. Totul se ridică la Dumnezeu ca o mireasma dulce, care Îi umple de plăcere inima. La frângerea pâinii avem marele privilegiu de a-L prezenta pe Domnul Isus în acest preţios aspect al jertfei de ardere de tot ca subiect adoraţiei noastre, către Dumnezeu.
Jertfa de mâncare vorbeşte despre El în frumuseţea copleşitoare a Umanităţii Sale, fiecare grăunte din floarea de făină indicând o virtute preţioasă a Sa ca Om, toate fiind o jertfă ce trebuie adusă înaintea lui Dumnezeu de către inimi mişcate în adorarea plină de recunoştinţă a Persoanei Sale. Duhul Sfânt îşi găseşte cu siguranţă plăcerea în a Îl aduce pe Hristos în atenţia noastră în felul acesta, şi Tatăl nu este mai putin încântat de prezentarea lui Hristos de către noi astfel.
Jertfa pentru pace era împărţită între cel ce o oferea, preot şi Dumnezeu; fiecare având partea sa şi fiecare împărtăşind în comuniune valoarea jertfei lui Hristos, după cum este scris atât de frumos în Evanghelia după Luca. În acest caz, Hristos este prezentat lui Dumnezeu ca jertfa prin care pacea şi înţelegerea sunt stabilite între Dumnezeu şi credincioşi, iar sfinţii au privilegiul de a-L prezenta în acest fel pe Domnul Isus lui Dumnezeu, prin puterea Duhului.
În jertfa pentru păcat Îl vedem pe Domnul Isus luând asupra Sa mânia groaznică şi judecata neabătută a lui Dumnezeu asupra păcatului ca rădăcină, ca esenţă răului care a afectat toată creaţia atât de mult şi pe care nimic altceva decât numai jertfa Sa nu l-a putut îndepărta. Fără aceasta, nu am fi avut parte în El sau cu El. Evanghelia după Marcu ne prezintă această viziune a jertfei lui Hristos, şi noi, de asemenea, în amintirea Domnului, putem să-L prezentăm pe El lui Dumnezeu în acest caracter de jertfă pentru păcat, unica jertfă prin care păcatul este judecat, iar noi suntem curăţiţi pentru a putea sta în prezenţa Sa.
Jertfa pentru vină este cea mai elementară înţelegerea cea mai elementară, şi totuşi atât de nepreţuită, a sacrificiului lui Hristos, deoarece ne vorbeşte despre ceea ce a fost necesar pentru iertarea păcatelor; nu a păcatului ca rădăcină, ci faptele rele. Putem deci să-L prezentăm, de asemenea, pe Hristos lui Dumnezeu ca Cel Căruia Îi mulţumim şi pe care Îl lăudăm şi Îl adorăm pentru că ne-a salvat de păcatele noastre prin jertfa Lui binecuvântată. Evanghelia după Matei prezintă acest aspect al jertfei lui Hristos şi în aceasta Evanghelie Domnul Nostru spune când instaurează Cina Domnului: „acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”(Matei 26:28 ).
În Vechiul Testament actul în sine de a aduce jertfa era „închinare firească”. La frângerea pâinii, credincioşilor li se spune să facă acesta în amintirea Domnului Isus. Apoi, desigur, când îşi amintesc de El în oricare sau în toate trăsăturile Sale cereşti, inimile lor vor fi umplute în închinare duhovnicească (nu firească, sau carnală), pentru a-L prezenta pe Cel binecuvântat lui Dumnezeu ca o jertfă care încântă inima Tatălui. Dacă, cu alte cuvinte, amintirea Lui este un lucru real în noi, atunci închinarea în tăcere, fără cuvinte, va fi spontană, închinare în duh şi în adevăr. O astfel de închinare se va manifesta în mulţumire şi laudă care pot fi auzite. Poate fi exprimată în rugaciune sau printr-o cântare, ori citind pasaje potrivite din Scriptură, în orice ordine ne călăuzeşte Duhul lui Dumnezeu. Totodată, El ne va călăuzi de fiecare dată şi cu privire la momentul potrivit când trebuie frântă pâinea.
Duhul călăuzindu-i pe cei ce participă
Îndemn pe fiecare frate să-şi cultive un duh de bunăvoinţă, să fie gata să a fi folosit de Dumnezeu în orice citire din Scriptură, rugăciune sau propunere a unei cântări, după cum este mişcat de către Duhul lui Dumnezeu. Nu exista nici un motiv pentru un frate pentru a nu fi oricând gata înaintea Domnului, pentru a mulţumi pentru pâine şi vin, după cum Domnul călăuzeşte prin Duhul Său. Să nu ne obişnuim niciodată să lăsăm aceasta pe seama a doi sau trei frati, astfel încât să uităm că trebuie să ne ocupam de ea. Domnul cu siguranţă doreşte la fel de mult să folosească un frate tânăr ca şi pe unul în vârstă. Câtă vreme noi nu acceptam nici o iniţiativă nepotrivită, şi totuşi ezităm atunci când Domnul ne călăuzeşte, este de asemenea un lucru nelalocul său. Să ne dedicăm mai mult studiului Scripturii, să cunoaştem cântările, să medităm mai mult la Persoana şi lucrarea binecuvântată a Domnului Isus, şi vom avea un coş plin din care să scoatem, aducând onoare Numelui Său.
La fel şi surorile, deşi nu participă prin ceva ce poate fi auzit, au un rol vital în menţinerea unui duh de adorare şi închinare în tăcere, care are un efect extraordinar în ceea ce este exprimat “cu voce tare” de către fraţii care iau parte. Pentru că închinarea nu ceva care să poată fi auzit: este pur şi simplu adorarea Dumnezeului celui viu din inimă. O imagine frumoasă a acestui lucru este ungerea picioarelor Domnului Isus de către Maria din Betania, şi ştergerea lor cu părul ei. Mirul ei scump a fost „cheltuit” în întregime pe El personal, nu pe lucrarea Sa, ci pe El. Ea nu a avut nevoie să spună nimic. Şi astăzi, Duhul lui Dumnezeu poate să vorbească unei surori astfel încât chiar atitudinea ei de închinare să aibă un efect preţios în a exprima lauda pe buzele fraţilor.
Lauda este auzibilă, „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”(Evrei 13:15 ). Lauda poate fi pentru Persoana sau pentru lucrarea Sa. „Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat”(Psalmul 148:13 ). Aceasta este lauda pentru Numele Lui, pentru ceea ce este El. „Lăudaţi-L pentru faptele Sale mari”(Psalmul 150:2 ) este desigur lauda pentru ceea ce a făcut El. Recunoştinţa, pe de altă parte, este pentru ceva primit. „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui de nespus.”(2. Corinteni 9:15 ). Acest dar este fără îndoială Hristos Însuşi. Toate acestea îşi au locul lor la frângerea pâinii, cel puţin dacă acolo chiar ne amintim de Domnul.
Nu doar o repetare făcută de Duhul
Trebuie insistat pe faptul că la frângerea pâinii ne amintim de moartea Domnului. Totuşi ne amintim de El nu numai ca Cel ce a murit, ci şi ca Cel înviat dintre cei morţi, şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Într-adevăr, Îl cunoaştem ca Cel înviat, şi ca Cel din mijlocul sfinţilor Săi. În înviere El spune: „Îţi voi cânta laudele în mijlocul Adunării.”(Evrei 2:12 ). Sensul acestor lucruri ar trebui să fie adânc în inimile noastre întrucât avem privilegiul să ne strângem „în Numele Lui”. El Însuşi este în mijlocul nostru pentru a prezenta în formă perfectă lui Dumnezeu laudele sfinţilor Săi răscumpăraţi. Aşa cum Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu”(Efeseni 5:2 ), la fel fiecare ofrandă a sfinţilor Săi în amintirea Sa şi a jertfei Sale, se înalţă prin El ca o mireasma preţioasă către inima lui Dumnezeu. Totodată, în astfel de momente, este bine să ne amintim că aşa cum atunci când Avraam şi Isaac „au mers amândoi împreună” ( 22:6-8 ) către locul jertfirii lui Isaac, inima lui Avraam a fost atât de implicată în aceasta; tot astfel şi sacrificiul Dumnezeului şi Tatăl nostru în a da pe Fiul Său la moarte a fost la fel de mare ca şi cel al Fiului de a se da pe Sine Însuşi. Cât de potrivit şi de bine este că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îşi au fiecare locul Său în această amintire preţioasă.
Se poate întâmpla ca la un moment dat ordinea în care Duhul ne conduce să ne impresioneze atât de mult încât am dori să repetăm această ordine, şi în anumite cazuri chiar să o adoptăm ca o practică constantă. Dar aceasta nu este decât o dovadă tristă a tendinţei noastre naturale de a ne însuşi ceea ce ne place nouă cel mai mult, şi de a păstra pentru noi ceea ce ne-ar place să credem că este cea mai înaltă sau mai bună formă de închinare. Făcând aceasta, uităm realitatea vie şi puterea Duhului Sfânt precum şi libertatea Sa de a folosi o altă ordine decât aceea care ne place nouă. Să ne păzim serios de acest pericol, pentru că este în măsură să ne întoarcă la închinarea formală mai repede decât am crede.
Sunt multe moduri în care acest gen de lucruri se pot strecura printre sfinţii lui Dumnezeu, şi de multe ori imperceptibil tindem să ne lăsăm atraşi într-un tipar formalist. Cel puţin să nu justificăm niciodată aceasta, nici să nu o predicăm ca şi cum ar fi conform Scripturii. Cu cât mai mult timp este acceptat un astfel de tipar, cu atât mai mare este tendinţa noastră naturală de a îl considera lucrul potrivit. Fie ca Domnul să ne dea în loc de aceasta, exerciţiul real al inimii pentru a rămâne în dependenţă de conducerea adevarată a Duhului mai degrabă decât a rămâne legaţi în mod practic de tradiţia omenească, atât de contrară libertăţii Duhului.
Există belşug nelimitat de material în Scriptura pe care Duhul poate sa-l folosească în amintirea Domnului. El poate la un moment dat să călăuzească într-un mod minunat într-unul din aspectele gloriei Persoanei şi lucrării lui Hristos; şi este bine dacă suntem antrenati să discernem aceasta şi sa fim gata să abordăm acest subiect special. Într-un alt moment, accentul poate cădea total diferit, şi totusi la fel de preţios. Să fim deci maleabili în mâinile Duhului, şi preocupaţi să contribuim în adevarată afecţiune şi unitate indiferent de ce ne pune El pe inimă, şi desigur în timpul calauzirii Sale. Prin acest exerciţiu, ca şi prin cel de a ţine seama unul de altul, Duhul vede potrivit să ne călăuzească în libertate deplină.
Dar nu ne putem aştepta niciodată să ne ridicăm mai sus decât starea noastră actulală. Dacă slăbiciunea spirituală este evidentă în comemorarea Domnului, ea nu va fi îmbunătăţită prin adoptarea vreunei formalităţi sau a vreunui tipar plăcut nouă. Să căutăm individual o comuniune din toata inima cu Domnul, bucurându-ne în El şi în prezenţa Cuvântului. Acesta este lucrul care va încuraja un răspuns spontan şi călăuzirea preţioasă a Duhului când ne adunăm. Nu exista nici un înlocuitor pentru aceasta, pentru că Dumnezeu este gelos pentru gloria Sa şi pentru afecţiunea noastră. Fie ca fiecare frate să fie liber înaintea lui Dumnezeu să îşi exprime în laudă recunoscătoare ceea ce este în inima sa după cum îl călăuzeşte Duhul, şi fie ca noi toţi să ne păzim atent de orice duh de critică într-un astfel de moment, arătând în acelas timp adorare adevărată către Tatăl şi Fiul. Dacă într-adevăr depindem de lucrarea plină de har a Duhului lui Dumnezeu, El va călăuzi infailibil pe sfinţii Săi preaiubiţi în libertate şi unitate.