comori.org
comori.org

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

Andrew Miller

După ce am umrărit pe scurt evoluţia lui Zwingli în lucrările din trei cantoane, Glaris, Schweiz şi Zurich, vom trece la alte scene pentru a cunoaşte câţiva din acei oameni devotaţi pe care Dumnezeu i-a ridicat în Elveţia pentru aceeaşi lucrare a harului său suveran şi a puterii sale.

Johann Hausschein, care în greacă este numit Oecolampadius, s-a născut la 1482 la Winsberg, în Franconia, cam cu un an înainte de Zwingli şi Luther. Descindea dintr-o familie respectabilă care venise de la Basel. Tatăl său hotărâse la-nceput ca el să urmeze o carieră în domeniul comercial sau juridic, dar mama sa evlavioasă a dorit ca el să fie închinat lui Dumnezeu şi bisericii Lui, şi, în acel scop, a vegheat asupra lui ca odinioară Monica asupra lui Augustin. El avea un temperament blând şi liniştit, un caracter excelent şi de timpuriu s-a distins dintre contemporanii săi prin abilităţile lui pentru învăţătura. A fost trimis la Heidelberg şi apoi la Bologna, unde a studiat jurisprudenţa, dar cum acele studii erau contrare înclinaţiilor sale şi dorinţei mamei sale, şi tatăl său a dorit ca el să se dedice studiului teologiei.

Potrivit dorinţei părinţilor săi, el a început să slujească în locul unde s-a născut, dar având un cuget foarte sensibil el a ajuns la convingerea că nu era calificat pentru o asemenea slujbă, aşa că în scurt timp a plecat la Basel. Acolo el a fost numit să slujească în biserica cea mai importantă biserică de acolo, iar doi ani mai târziu a primit titlul de doctor în teologie la Universitatea din Basel. El a fost un creştin sincer şi un predicator elocvent al lui Hristos. El a fost iubit mult şi admirat de cei care-l auzeau, nu numai pentru slujirea lui publică ci şi pentru smerenia, blândeţea şi evlavia lui. Între timp el a devenit un foarte bun cunoscător al celor trei limbi ale acrierilor religioase, într-atât încât a atras atenţia lui Erasmus. Basel era atunci marea cetate a învăţăturii şi a tipăriturilor. “Erasmus era pe atunci ocupat cu pregătirea primei sale ediţii a Noului Testament şi a fost ajutat de Oecolampadius în compararea citatelor din Vechiul Testament, care sunt date în Noul Testament, cu originalul în ebraică”. Oecolampadius a ajuns curând să fie ataşat cu mult entuziasm de Erasmus şi s-ar fi putut ca sufletul lui să sufere mult din cauza ideilor lui de reformă făcută pe jumătate, dar Domnul, în providenţa Lui cea bună, l-a chemat pentru un timp să se retragă în liniştea locurilor sale natale. Şi Erasmus pare să fi avut la fel de multă afecţiune faţă de tânărul predicator. El a recunoscut serviciile importante pe care acesta i le-a adus: “În această privinţă am fost ajutat destul de mult prin lucrările auxiliare ale unui om eminent nu numai pentru evlavia lui că şi prin cunoaşterea celor trei limbi necesare unui teolog adevărat. Mă refer la Johann Oecolampadius, pentru că eu nu sunt atât de bun cunoscător al limbii ebraice pentru ca să am autoritatea de a mă pronunţa asupra acelor pasaje”.

De la Basel el a mers la Augsburg, primind invitaţia de la preoţii bisericii catedralei să vină pentru a predica acolo. El a avut ocazia de a-l predica pe Hristos unui mare număr de oameni, dar încă o dată a fost biruit de timiditatea lui şi determinat să demisioneze. Deşi era creştin, el nu ajunsese la odihna deplină a sufletului său în lucrarea lui Hristos. Pacea cu Dumnezeu este singurul remediu pentru suflete atât de tulburate şi fără odihnă. Aceasta dă stabilitate şi consecvenţă a gândirii chiar şi în chestiunile obişnuite ale vieţii. Putem privi la lucruri cu maimultă linişte, le putem cântări în prezenţa lui Dumnezeu şi evalua în lumina care ne descoperă adevărata natură a fiecărui lucru. “Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea,” spune psalmistul. Şi care este urmarea? “Pentru că El este la dreapta mea nu mă voi clătina. De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte sufletul” (Psalmul 16:8 ). Acestea sunt negreşit rezultatele când Îl avem întotdeauna pe Domnul ca unicul obiect al nostru: la dreapta noastră sediul puterii, de unde decurge stabilitatea gândurilor şi bucuria inimii şi bucurie continuă. Dar, ca multe alte mii de oameni de-a lungul veacurilor, Oecolampadius nu a părăsit sistemul corupt în care se afla. În loc să încereze să mai facă rău şi să înveţe să facă bine (cum este îndemnul în Vechiul Testament) sau să urască ceea ce este rău şi să se alipească de ceea ce este bun (ca în Noul Testament), el a rămas cu Roma şi în zadar a dorit purificarea romano-catolicismului. Dezamăgit şi deznădăjduit, cum trebuie că este orice suflet credincios care încearcă să pună petece la haina cea veche în loc să primească haina cea nouă, el s-a închis într-o mânăstire, propunându-şi să-şi petreacă tot restul vieţii retras şi în studiu.

A stat acolo timp de aproape doi ani şi a ajuns să se familiarizeze, ca şi Luther, cu viaţa monastică, care este cea mai înaltă expresie a sistemului papal. După ce a părăsit mânăstirea Sf. Brigitte, el s-a refugiat în castelul renumitului Francisc Sickingen, care era pe atunci locul unde stăteau mulţi învăţaţi, iar, după moartea acestuia, s-a întors la Basel, unde s-a angajat serios în lucrarea bună a reformei, şi acolo şi-a trăit restul vieţii.

Leo Juda este reprezentat de istorici ca un om scund, dar cu un spirit eroic, la fel de plin de iubire faţă de cei săraci ca şi de zel împotriva învăţăturii false. S-a spus despre Leo Juda că avea orice trăsătură a unui om bun, şi, pe deasupra, şi din abundenţă. El s-a născut în anul 1482, descendent al unei familii nobile din Alsacia. După ce a studiat pentru un timp la Schelstadt, în 1505 s-a mutat la Basel, unde a fost coleg de studii cu Zwingli, sub excelentul profesor Wittenbach. Prima lui slujbă pastorală a avut-o, ca şi Oecolampadius, în priovincia lui natală, dar, tot ca şi el, s-a întors curând la Basel. După ce a predicat un timp în biserica Sf. Theodor, el i-a succedat lui Zwingli la Einsidlen în 1518, de unde s-a mutat şa Zurich în 1523 pentru a ocupa postul de pastor la biserica Sf. Petru şi a deveni colaborator cu Zwingli în lucrarea reformatoare. El era nu numai un predicator zelos al evangheliei, ci şi un student sârguincios al scrierilor lui Reuchlin, Erasmus şi Luther. El a tradus în germană o parafrazare a Noului Testament făcută de erasmus, care în acea epocă era considerată deosebit de importantă, din vreme ce pe atunci nu era în circulaţie mai nici o prezentare a scripturilor în limba populară. S-a folosit de cunoştinţele lui de ebraică pentru a produce traduceri valoroase ale scrierilor sacre în limba germană şi în latină.

Conrad Kirshner sau Pellican s-a născut în Alsacia în anul 1478. El era renumit pentru cunoaşterea limbii ebraice şi a literaturii orientale, de care s-a folosit pentru a ilustra adevărul divin. Cu toată împotrivirea prietenilor săi, el a intrat în viaţa monastică la vârsta de şaisprezece ani. La douăzeci şi cinci de ani, învăţătura şi evlavia lui îl recomandau pentru funcţia de profesor de teologie la Basel, iar peste doi ani, printr-o bulă papală, a primit titlul de doctor în teologie. El s-a îmbolnăvit la Milano, în drumul prin Italia, unde urma să fie încununat cu onoruri mai mari, aşa că s-a întors la Basel, unde episcopul l-a angajat pentru a întocmi un sumar al punctelor principale ale credinţei creştine direct din sfintele scripturi. Faima şi influenţa lui au sporit rapid şi a dobândit rapid mai multe onoruri, dar, odată cu acestea a avut loc şi o importantă schimbare în gândirea lui. El a ajuns să nu mai aibă încredere în învăţăturile dominante şi în născocirile papalităţii: indulgenţe, confesiuni, purgatoriu şi supremaţia papei. Cam pe atunci începuseră să se răspândească scrierile lui Luther. Cele nouăzeci şi cinci de teze pe care le publicase reformatorul i-au ajuns în mâini şi el a fost în general de acord cu ele, dar spera ca Luther să i le explice mai bine. După aceea, Pellican s-a pregătit să renunţe la veşmintele monastice şi pa perspectivele de promovare şi a lucrat un timp la Basel pentru răspândirea adevărului lui Dumnezeu. În 1526 s-a mutat la Zurich, unde a rămas până la moartea lui, în 1556.

Wolfgang Fabricius Koefflin sau Capito a fost fiul unui senator alsacian. Mama lui era dintr-o familie nobilă. S-a născut la Haguenau în anul 1478. Astfel, provincia Alsacia a avut onoarea de a fi locul de naştere a trei dintre cei mai distinşi şi mai zeloşi reformatori. Capito avea înclinaţii spre biserică, dar tatăl său avea o puternică aversiune faţă de caracterul clerului din acel timp, aşa că el s-a ocupat cu studii medicale, A studiat succesiv fizica, teologia şi legea canonică şi a obţinut titlul de doctor în fiecare din acele domenii, iar după moartea tatălui său s-a limitat la profesia clericală, care fusese alegerea lui iniţială.

Relatăm pe scurt cariera lui. A fost profesor de filozofie la Freiburg pentru puţin timp, apoi predicator la spires timp de trei ani, după care, cu ocazia unei vizite la Heidelberg, a legat o prietenie cu Oecolampadius, care a fost întreruptă numai de moartea acestuia din urmă. În 1513 a ajuns la Basel. La invitaţia senatului el a acceptat postul de preot al bisericii catedralei din oraş. Erasmus spune că el era “un teolog profund, un om cu talent deosebit în cele trei limbi şi având o evlavie şi o sfinţenie deosebită”. După ce s-a stabilit la Basel l-a convins pe Oecolampadius să i se alăture şi aceasta a adus reforma în acel loc. Cei doi oameni credincioşi au lucrat mult pentru evanghelie şi slujirea prin cuvânt. A fost semănată multă sămânţă bună, care a produs o bogată recoltă de suflete mântuite spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.

Timp de cinci ani, până în 1520, Capito a fost angajat în prezentarea scripturilor, în special a Evangheliei după Matei în mari adunări. Astfel, în acel an el şi-a anunţat succesul în curs: “Aici lucrurile merg tot mai bine. Teologii şi călugării sunt cu noi. Un auditoriu foarte numeros ascultă prelegerile mele din Matei. Sunt, într-adevăr, unii care fac ameninţări groaznice la adresa lui Luther, dar învăţătura este prea adând înrădăcinată pentru a fi suprimată prin violenţă. Unii mă acuză că favorizez lutheranismul, dar am grijă să-mi ascund faţă de ei acea înclinaţie”. Acea stare liniştită a lucrurilor nu a continuat mult timp. El a fost acuzat de erezia lui Luther şi preoţii şi călugării au conspirat împotriva lui. Fiind solicitat de Albert, Arhiepiscopul de Metz, să devină cancelarul său, a acceptat invitaţia şi a părăsit acel loc. Auzind aceasta, poporul a fost foarte impresionat şi indignat împotriva preoţilor şi a călugărilor, aşa că în oraş s-a produs o tulburare violentă.

Faima lui Capito ca învăţat şi om evlavios era atât de mare încât Leo al X-lea, fără să i se fi cerut, i-a oferit funcţia de protopop. Împăratul Carol al V-lea l-a înnobilat, iar Albert, primul prinţ al Imperiului German, l-a numit consilier ecleziastic şi cancelar. Dar aceste poziţii înalte şi onoruri nu se potriveau cu spiritul lui şi cu dorinţa inimii lui, deşi pe atunci el nu prea înţelesese marea lucrare pentru care îl pregătea Dumnezeu. Treptat, i s-au deschis ochii pentru a descoperi adevărul, mesa a ajuns să fie ceva contrar conştiinţei sale şi el a refuzat să o mai celebreze. După o şedere de aproximativ trei ani la curtea arhiepiscoului cardinal, el a demisionat şi i s-a alăturat lui Bucer la Strasbourg ca simplu predicator al evangheliei, unde a lucrat până la moartea lui, în 1541. Aceea a fost lucrarea care era desfătarea sufletului său. El a început să insiste asupra necesităţii unei reforme şi a căutat să lucreze în dependenţă de dumnezeu. Încă dn 1512, el a fosrt de acord cu Pellican că cina Domnului era doar un memorial al lui Hristos, şi aceasta cu mult timp înainte ca învăţătura să fi fost prezentată public de reformatorii elveţieni.

Caspar Hedio s-a născut în marchizatul Baden din Şvabia. A primit educaţia la Basel, unde şi-a luat şi licenţa. El a lucrat mult timp şi cu succes în vestirea evangheliei, întâi la Meinz, apoi la Strasbourg. Când Capito a părăsit Basel, Hedio a fost ales ca succesor al lui. Partida papală a adus obiectţii. Predicatorul neînfricat a spus: “Adevărul înţeapă şi nu este prudent ca prin predicarea lui să răneşti urechi sensibile. Dar aceasta nu contează! Nimic nu mă va face să mă abat de la calea cea dreaptă”. Călugării şi-au intensificat eforturile. “Este discipolul lui Capito,” au strigat ei, sporind tulburarea generală. “Voi fi aproape singur,” îi scria Hedio lui Zwingli, “abandonat în slăbiciunea mea, să lupt împotriva acestor monştri urâcioşi. Învăţătura şi creştinismul sunt acum între ciocan şi nicovală. Luther tocmai a fost condamnat de universităţile de la Louvain şi Koln. Dacă biserica a fost vreodată în pericol iminent, acum este acel moment”. S-ar părea că s-a retras la Strasbourg pentru un timp, unde lucrările sale nu au fost întrerupte aşa de mult. A fost un om cu un temperament blând şi moderat.

Berthold Haller, reformatorul Bernei, s-a născut la Aldingen, în Wurtemberg, cam prin anul 1492. A studiat la Pforzheim, unde l-a avut profesor pe Silller şi Melanchton i-a fost coleg. Cei din Berna, care fuseseră ostili noilor opinii şi mâniaţi împotriva Zurichului pentru că cedase faţă de ceea ce ei numeau lutheranism, au început să mai relaxeze prejudecăţile lor la predicarea blândă dar evanghelică a lui Berthold Haller. În anul 1520, el a fost numit pe post de preot şi predicator la catedrală. Lui i s-a alăturat Sebastian Meyer, un franciscan care fusese papistaş, dar a devenit un predicator zelos al evangheliei harului lui Dumnezeu. Haller era învăţat şi elocvent şi forţa predicilor lui a făcut ca el să capete multă influenţă asupra cetăţenilor. Prin eforturile concertate ale acestor doi reformatori, sentimentele religioase au evoluat în scurt timp astfel încât a fost necesară intervenţia guvernului.

Cu o fire timidă şi modestă, el a apelat la Zwingli pentru a-i da sfaturi în necazurile lui şi a avut încredere în el în toate încercările, iar Zwingli s-a dovedit potrivit să-i inspire curaj. “Sufletul meu este copleşit,” îi spunea într-o zi lui Zwingli, “nu pot suporta un tratament atât de nedrept. Sunt hotărât să demisionez de la amvonul meu şi să mă retrag la Basel, să mă angajez deplin în societatea lui Wittembach, pentru studiul învăţăturii sacre”. “Vai!” îi răspundea Zwingli, “şi eu simt că descurajarea mi se strecoară în suflet când mă văd atacat, dar Hristos îmi trezeşte conştiinţa prin puterea stimulatoare a ameninţărilor şi a promisiunilor Sale. El mă alarmează spunând: «Oricene se va ruşina de mine înaintea oamenilor, mă voi ruşina şi Eu de el înaintea Tatălui» şi îmi redă pacea spunând: «Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu». O! Curaj, dragul meu Berthold! Numele noastre sunt scrise cu litere de neşters în registrele cetăţenilorcerului. Sunt gata să mor pentru Hristos... O! Dacă acei feroci pui de urs ai tăi să audă învăţătura lui Isus Hristos, atunci se vor îmblânzi. Dar trebuie să faci această lucrare cu multă blândeţe, ca să nu se întoarcă spre tine cu furie şi să te facă bucăţi”. Berthold a prins curaj. Flacăra care ardea atât de strălucitor în inima lui Zwingli a aprins-o pe cea a lui Haller. El a predicat cu mai mult zel şi cu mai multă putere, iar binecucântarea lui Dumnezeu, evanghelia purp a fost redată republicii Berna, de unde fusese atât de mult timp exclusă.

Oswald Myconius - trebuie să-l deosebim de Friedrich Myconius, discipolul lui Luther - s-a născut la Lucerne, în 1488. A studiat la Basel, unde a ajuns să fie cunoscut de învăţaţii din cercul lui Erasmus, dar mai ales de cei din cercul lui Zwingli. A condus şcoala publică de la Basel, apoi cea ce la Zurich şi apoi pe cea din oraşul său natal, Lucerne. Din cauza spiritului militar care domina acel canton, predicatorul evangheliei păcii care se încumeta să condamne practica serviciului militar pentru străini sau care căuta să mai limiteze obiceiurile războinice, era imediat întâmpinat de cea mai hotărâtă şi violentă opoziţie. “Este un lutheran,” au strigat, “şi Luther trebuie să fie ars, şi învăţătorul împreună cu el”. A fost chemat să se înfăţişeze înaintea consiliului şi i s-a interzis să citească scrierile lui Luther înaintea elevilor sau le menţioneze vreodată înaintea lor sau măcar să se gândească la ele. “Dar de ce ar trebui cineva să-l prezinte pe Luther,” le-a răspuns el, “dacă are evangheliile şi scrierile Noului Testament?” Duhul său blând a fost rănit şi a ajuns deprimat: “Toţi sunt împotriva mea,” exclama el, “asaltat de atâtea furtuni, încotro să mă-ndrept şi cum să scap de ele? Dacă Hristos nu ar fi fost cu mine, atunci demult aş fi căzut sub loviturile lor”. În 1523 a fost expulzat din Lucerne, şim după mai multe schimbări, a devenit succesorul lui Oecolampadius la Basel, atât ca profesor cât şi la amvon, poziţii pe care le-a avut până la moartea lui, în 1522. El a lucrat mult pentru răspândirea adevărului şi serviciile pe care le-a adus cauzei reformei au fost mari şi valoroase.

Joachim von Walt sau Vdian a fost un laic distins, născut la Sf. Gall, unde a fost de opt ori pus în fucţia de consul. El cunoştea bine aproape toate felurile de învăţături şi de timpuriu şi-a pus problema reformei. Prin harul lui Dumnezeu, cu statornicie, zel şi multă înţelepciune şi prudenţă a promovat cauza reformei. În mai multe rânduri a prezidat dezbaterile prin care lucrarea cea bună a înaintat în Elveţia.

Thomas şi Andreas Blaurer erau dintr-o familie nobilă de la Constanz şi amândoi au lucrat de timpuriu pentru cauza reformei. Cel din urmă s-a distins în special ca reformator al oraşului său natal. Acel oraş renumit în istorie pentru persecuţia papală şi statornicia creştină a avut favoarea de a beneficia şi de lucrările lui Sebastina Hoffmeister şi ale lui Johann Wauner, care au susţinut cu multă nobleţe învăţăturile reformei în acel oraş celebru, cu toate că au avut de suferit pentru ele*.


* Datele şI evenimentele cuprinse în schiţele anterioare au fost luate în principal din Istoria lui Scott, unde cititorul va găsi multe detalii pe care le-am omis. Vol. 2, p. 366-384

Reflecţii asupra zorilor reformei elveţiene

Este oare posibil să nu vadă cineva providenţa cea bună şi harul suveran al lui Dumnezeu în acea nobilă mulţime a martorilor pentru Hristos şi evanghelia Lui? Atât de mulţi oameni, în locuri diferite, ca şi când s-ar fi învoit, au studiat cu toţii aceleaşi adevăruri din aceleaşi motive, cu aceleaşi dorinţe şi fiind convinşi de aceleaşi rezultate, cu toate că pentru un timp nu au avut cunoştinţă unii de alţii, şi aceasta a avut loc independent de mişcarea cu acelaşi caracter care a avut loc în Germania. Am evitat să ducem istoria acestor pionieri după 1520 - cu un an înaintea Dietei de la Worms - când numele şi scrierile lui Luther au început să se răspândească în alte ţări.

Cititorul atent trebuie să fi observat că majoritatea liderilor pe care i-am menţionat erau oameni cu caractere deosebite, învăţaţi şi capabili, care aveau deschisă calea pentru a avansa şi a dobândi onoruri, şi toate acestea le-au sacrificat de bunăvoie pentru a se dedica deplin Domnului Isus Hristos şi evangheliei Sale. Şi Dumnezeu - care niciodată nu uită să-i onoreze pe aceia care-L onorează pe El - a primit sacrificiile lor de bunăvoie şi a sfinţit învăţătura, talentele şi caracterul lor pentru împlinirea lucrării Sale celei mari. El a făcut ca forţa lor morală să fie simţită şi de cei mai plini de prejudecăţi dintre vrăjmaşii lor. În această privinţă se poate spune pe bună dreptate că: “Domnul a dat cuvântul; mare este oştirea vestitorilor” (Psalmul 68:11 ). Şi s-a remarcat că acei oameni eminenţi erau ca fraţii care trăiesc împreună în unitate, că erau cu toţii fermi şi prieteni credincioşi, chiar până la moarte şi că printre ei nu s-a auzit nici măcar o notă discordantă.

Inima credincioasă tresaltă de bucurie când vde atât de clar puterea lui Dumnezeu lucrând spre gloria Fiului Său şi pentru eliberare bisericii sale de sub robia papalităţii. Nimic nu este mai minunat pe lume decât a vedea trimful adevărului când lucrează Duhul lui Dumnezeu. Ce ni se prezintă? Ca la început, câţiva oameni, care, numai prin puterea adevărului, s-au angajat să schimbe concepţiile religioase, sentimentele şi căile contemporanilor lor. Respectul oamenilor faţă de cele din vechime, faţă de religia străbunilor lor şi alte o mie de interese diverse au intervenit pentru a opri înaintarea reformei. Regii pământului cu armatele lor şi pontifii cu emisarii lor s-au asociat pentru a se opune noilor învăţături şi pentru a-i reduce la tăcere prin moarte pe acei martori. Dar toate acestea nu au reuşit nimic altceva decât să purifice motivele reformatorilor şi să-i facă să fie şi mai zeloşi. Pentru privires firească erau obstacole de neînvins, dar, cu toate acestea, cauza adevărului a triumfat depăşind toate obstacolele, şi aceasta fără mijloace alte vizibile înafară de predicarea cuvântului şi de rugăciune.

În continuarea istoriei noastre vom vedea cât de adevărate sunt aceste afirmaţii. Naţiuni întregi, ascultând glasul reformatorilor, au părăsit felul de închinare al părinţilor şlor, şi-au distrus idolii şi au desfiinţat într-o zi obiceiurile pe care le aveau de multe generaţii. Ceea ce la început părea a fi numai o dispută a teologilor a produs o mare revoluţie morală, a cărei influenţă este vizibilă în lumea civilizată*.


* Prefaţă la Life of Zwingle, de J.G. Hess, traducere de Lucy Aikin

Înaintarea reformei - Zurich

În cursul anului 1520 - după cum am văzut deja - autorităţile civile de la Zurich au intervenit pentru prima dată în lucrarea reformei. Începuse să se arate efectul predicilor lui Zwingli asupra clasei de mijloc şi a celei de jos. Înafară de problema Postului Paştelui, care a ajuns să fie dezbătută în Senat, prin edictul episcopului de Constanz, Zwingli a atras atenţia cetăţenilor din Zurich asupra marii imoralităţi care se generalizase în Elveţia ca urmare a celibatului clerului, şi, într-o scrisoare particulară adresată episcopului, l-a rugat să nu dea nici un edict contrar evangheliei şi să nu mai tolereze curvia şi să nu mai impună celibatul preoţimii. “În unele cantoane preoţilor li se cerea să aibă concubine şi peste tot această practică era permisă pentru bani”. Cu toate acestea, în loc să dea ascultare mustrărilor pe care reformatorul le adusese în mod respectuos, episcopul a început să persecute mai mulţi membri ai clerului care îmbrăţişau noile opinii. Aceia au fost înfieraţi ca eretici lutherani şi denunţaţi ca având opinii ostile Scaunului de la Roma. Până atunci reformatorii elveţieni nu s-au lovit de vreo opoziţie publică sau sistematică, dar în acel moment biserica a implorat statul să intervină pentru a-i interzice peste tot.

Dar, sub providenţa cea bună a lui Dumnezeu, opoziţia care s-a iscat în multe locuri a dus la adâncirea şi extinderea lucrării reformatoare. Controversele şi dezbaterile publice au fost mijloacele cele mai des folosite în Elveţia pentru înaintarea reformei. Vântul persecuţiilor nu a făcut altceva decât să împrăştie sămânţa cea bună a împărăţiei, astfel că aceasta a prins rădăcini peste tot în ţară. “Ca şi în zilele apostolilor,” spune istoricul elveţian, “preoţii s-au ridicat împotriva învăţăturilor noi. Dacă nu ar fi fost acele atacuri, probabil că învăţătura ar fi rămas necunoscută, ascunsă numai în câteva suflete. Dar Dumnezeu găsise ceasul potrivit pentru a o arăta înaintea lumii. Împotrivirea i-a deschis noi căi şi a făcut ca ea să se lanseze în alte direcţii şi ca naţiunile să-şi aţintească privirile asupra ei. Pomul care era destinat să adăpostească poporul Elveţiei fusese plantat bine în văile ei, dar era nevoie de furtuni pentru ca rădăcinile să-i fie întărite şi să-şi întindă ramurile. Partizanii papalităţii, văzând focul care mocnea la Zurich s-au repezit pentru a-l stinge, dar nu au reuşit decât să înteţească şi mai mult flacăra şi să întindă incendiul*”.


* D’Aubigne, vol. 2, p. 502

Conspiraţia călugărilor împotriva lui Zwingli

În anul 1522, învăţăturile cele noi înaintaseră atât de mult la Zurich încât nu numai episcopul ci chiar şi senatul a ajuns să fie preocupat serios de ele. Dezbinările şi tulburările care existau în oraş de câtva timp erau în creştere, iar călugării, încurajaţi de superiorii lor, au înălţat obişnuitul strigăt că era erezie, răzvrătire şi necredinţă. În oraş erau trei ordine călugăreşti: dominicani, franciscani şi augustinieni. Aceştia au conspirat împotriva lui Zwingli şi l-au acuzat înaintea magistraţilor că “ataca necontenit ordinele lor, ridiculizându-le în discursurile lui şi făcând ca ele să fie dispreţuite de popor”. Ei au cerut senatului să-l reducă la tăcere pe predicator şi să abroge edictul din 1520, sau măcar să le permită să predice din Aquinas şi Scottus. Autorităţile nu numai că eu respins petiţia lor, ci chiar au reînnoit ordinul ca “de la amvon să nu se prezinte nimic care să nu poată fi dovedit clar prin cuvântul scris al lui Dumnezeu”. Exasperaţi, călugării nu au mai avut grijă să-şi ascundă intenţiile, ci au jurat că, dacă Zwingli nu avea să înceteze ostilităţile, ei vor fi nevoiţi să adopte măsuri violente.

Cam tot pe atunci, episcoul a adresat senatului al doilea apel, în care a prezentat multe acuzaţii grave împotriva lui Zwingli. Clerului şi magistraţilor din dioceza lui, ca şi primarului şi consiliului de canonici, le-a adresat un lung îndemn însoţit de copii ale bulelor papale şi de edictul de la Worms împotriva lui Luther, care a fost încredinţat la trei emisari ecleziastici.

Când Zwingli a luat poziţie şi a răspuns la acuzaţiile episcopului, adversarii săi au fost reduşi la tăcere. Dar el era atât de tulburat şi de întristat în duhul lui de prezenţa acuzatorilor săi, care odinioară îi fuseseră prieteni apropiaţi, ca şi de starea generală a lucrurilor, că a cerut respectuos să se organizeze o conferinţă publică la care să aibă posibilitatea de a se apăra şi de a-şi apăra învăţăturile. Între timp el a scris cu mutl sârg pentru a face şi mai larg cunoscute adevărurile pe care le susţinea şi le prezenta ca învăţătură, ca şi erorile şi abuzurile împotriva cărora mărturisea.

Publicaţiile lui Zwingli

În iulie 1522 el a adresat membrilor Cofederaţiei Elvete un “Îndemn prietenesc şi evlavios”, rugându-i “să nu împiedice predicarea evangheliei şi să nu dezaprobe căsătoria clericilor”. “Nu vă temeţi,” le scria el conducătorilor cantoanelor, “să ne acordaţi aceste libertăţi; pentru că există semne clare după care oricine îi poate recunoaşte pe adevăraţii predicatori evanghelici. Cel care, neglijându-şi interesele lui personale, nu se dă înapoi de la muncă şi privaţiuni pentru a face să fie cunoscută şi respectată cauza lui Dumnezeu, pentru a-i aduce pe păcătoşi la pocăinţă, pentru a aduce mîngâiere celor în necaz, este fără-ndoială în acord cu Hristos. Dar când vedeţi învăţători care zi de zi prezintă noi sfinţi la care să se închine poporul, cărora trebuie să li se câştige favoarea prin intermediul darurilor, şi când aceiaşi învăţători susţin că au autoritate preoţească şi susţin autoritatea papei, atunci puteţi considera că ei sunt mai preocupaţi de profitul lor decât de sufletele care le sunt încredinţate”.

“Dacă asemenea oameni vă sfătuiesc să opriţi prin decrete predicarea evangheliei, atunci fiţi surzi faţă de insinuările lor şi puteţi fi siguri că ei urmăresc să nu aibă de suferit beneficiile şi onorurile lor şi spuneţi că dacă această lucrare vine de la oameni, ea va pieri de la sine, dar dacă este de la Dumnezeu ar fi zadarnic să uniţi toate puterile pământului împotriva ei*”.


* Hess, p. 130-138

După ce a explicat natura evangheliei şi că numai din ea pot veni învăţături mântuitoare, el a atacat imoralitatea dominantă printre ecleziastici ca find una care aduce mari prejudicii cauzei creştine şi a pledat în modul cel mai solemn împotriva interzicerii căsătoriei clericilor, arătând că acela era un mijloc modern care avea ca scop înălţarea exagerată a bisericii prin ruperea legăturilor care i-ar fi apropiat de popor pe slujitorii ei, prin aceea că îi făcea să fie străini de afecţiunile normale, determinându-i să-şi concentreze zelul asupra intereselor unei organizaţii, a ordinului de care aparţineau, pentru susţinerea sistemului papal.

În aceeaşi perioadă el i-a adresat o mustrare zimilară şi episcopului de Constanz, în care, spunea Hess, “l-a rugat pe episcop să se pună în fruntea celor care lucrează pentru a înfăptui reforma în biserică, şi, cu înţelepciune şi prudenţă, să permită demolarea a ceea ce fusese înălţat cu îndrăzneală”. Aceste două petiţii au fost semnate de Zwingli şi de alţi zece dintrei cei mai zeloşi susţinători ai reformei din Elveţia.

Îndemnul sau mandatul episcopului către consiliul canonicilor din Zurich l-a făcut pe Zwingli să scrie încă lucrare, pe care a numit-o “Archeteles”, cuvânt care are semnificaţia “începutul sfârşitului”. Aceasta era un sumar al principalelor puncte în dispută între reformatori şi adversarii lor. “Această lucrare,” spunea Gerder, “ne prezintă o imagine veridică a reformei zwingliene - cu mult diferită de cea pe care o redau mulţi alţi scriitori”. Ea a ajuns mai celebră decât pamfletele lui anterioare şi a fost mult preţuită nu numai în Elveţia ci şi în ţări străine, ea arătând că autorul ei era “tare în scripturi” şi unul care îmbina temeritatea cu moderaţia autentic creştină*.


* din citatele lui Scott din Gerdes sau Gerdesius, profesor de teologie la Groningen şi din A. Ruchat, vol. 2, p. 406

Când la Zurich aveau loc acele evenimente, episcopul, care nu se mai credea capabil să reprime dizidenţa, a făcut apel la adunarea naţională a fost convocată la Baden şi a cerut ca întreaga Confederaţie Helvetă să se implice pentru executarea hotărârilor sale. Dar seminţele reformei răsăriseră şi acolo la fel de puternic ca şi la Zurich, cel puţin în rândul pastorilor, pentru că aceştia luaseră în unanimitate hotărârea să nu predice nici o învăţătură care nu poate fi dovedită din scriptură. “Acest apel al episcopului,” spune Waddington, “a avut ca efect persecutarea unui singur delicvent”. Un anumit Urban Wyss, pastor de la Visisbach, din comuna Baden, care predica împotriva invocării sfinţilor, a fost arestat şi predat prelatului, şi, printr-o lungă întemniţare la Constanz, s-a distins ca primul dintre reformatorii elveţieni care au suferit pentru adevăr.

Zwingli şi fraţii săi

După cum am spus cu privire la începutul vieţii reformatorului, el a avut cinci fraţi. Şi este de interes să observăm că totţi erau în viaţă în această perioadă a istoriei lui, şi, auzind de relatări cu privire la apostazia lui Ulrich, au fost foarte stânjeniţi în legătură cu fratele lor şi au dorit să vorbească cu el despre acea chestiune. Deşi s-ar părea că ei erau mai curând îngrijoraţi în legătură cu respectabilitatea numelui familiei lor decât cu mântuirea sufletului, aceasta i-a oferit ocazia de a scrie mai complet şi cu mai multă libertate despre marele subiect al evangheliei şi de a exprima profundele sentimente creştine din inima lui.

După ce şi-a exprimat efecţiunile sincere faţă de fraţii săi şi interesul său pentru bunăstarea lor, el i-a asigurat că nicicând nu avea să înceteze să-şi îndeplinească cu fidelitate şi cu sârguinţă îndatoririle de pastor creştin, nelăsându-se înfricoşat de teama de lume sau de tiranii puternici care guvernează. “Cu privire la mine însumi,” spunea el, “nu sunt deloc îngrijorat pentru că demult m-am încredinţat pe mine însumi în mâinile lui Dumnezeu... Fiţi liniştiţi pentru că nu mi se poate întâmpla nici un rău cu privire la care să nu-mi fi făcut socotelile şi pentru care să nu fiu pregătit. Ştiu că, într-adevăr, puterea mea este slăbiciune desăvârşită şi cunosc şi puterea celor împotriva cărora m-am încumetat să lupt. Dar, aşa cum Sf. Pavel spunea cu privire le el «am putere pentru toate în Hristos, care mă întăreşte»... Dar voi cu: «Ce ruşine va fi şi ce pată pe numele familiei ca tu să fii ars pe rug ca eretic sau să suferi altă moarte ruşinoasă? Şi ce folos vei avea din aceasta?» Iubiţii mei fraţi, ascultaţi răspunsul meu: Hristos, Mâtuitorul şi Domnul peste toate, al cărui soldat sunt a spus «Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă vor urî şi când vă vor alungad dintre ei şi vă vor defăima şi vor lepăda numele vostru ca rău, din cauza Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de bucurie, pentru că, iată, răsplata voastră este mare în cer» (Luca 6:22-23 ). Aflaţi deci că, cu cât numele meu este mai înfierat de această lume din cauza Domnului, cu atât va fi el mai onorat înaintea lui Dumnezeu Însuşi... Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pentru a-Şi vărsa sângele pentru mântuirea noastră, deci este un soldat laş şi nevrednic de numele Lui acela care nu va dori să-şi sacrifice viaţa pentru gloria comandantului său, ci mai curând este gata să arunce scutul şi să fugă în mod ruşinos...”

“Voi sunteţi fraţii mei şi vă recunosc această calitate, dar dacă nu doriţi să fiţi fraţi ai mei în Hristos, atunci trebuie să vă plâng cu cea mai adâncă durere şi întristare, deoarece cuvântul Domnului ne cere să ne părăsim până şi tatăl şi mama dacă ei caută să ne depărteze inimile de la El. Încredeţi-vă în cuvântul lui Dumnezeu fără şovăire şi staţi liniştiţi. Toate durerile şi plângerile voastre aduceţi-le înaintea lui Hristos, vărsaţi-vă rugăciunile înaintea Lui. Numai la El să căutaţi harul, pacea şi iertarea păcatelor voastre. În sfârşit, uniţi-vă cu Hristos printr-o legătură atât de intimă ca El să fie una cu voi şi voi să fiţi una cu El. Să dea Dumnezeu ca, fiind sub protecţia Lui, să fiţi conduşi de Duhul Său şi să urmaţi învăţătura Lui! Amin. Nu voi înceta niciodată să fiu fratele vostru credincios, numai ca voi să doriţi să fiţi fraţi cu Hristos. Din Zurich, în mare grabă, în anul lui Hristos 1522”.

Aceste adânci răsuflări din străfundul sufletului lui Zwingli trebuie să impună cea mai plină de recunoştinţă laudă pentru orice inimă înnoită prin harul lui Dumnezeu. Ce dăruire pentru Hristos, pentru evanghelia Lui, pentru biserica Lui, pentru de rudele lui, ţara lui şi pentru omenire! Cunoştinţa lui cu privire la calea mântuirii şi felul în care a pătruns marele adevăr dătător de odihnă al identificării cu Hristos ne umplu inima de o încântare admirativă. Este adevărat că el nu a înţeles eliberarea prin  moarte de sub puterea păcatului, a lui satan şi a lumii, aşa cum ne învaţă Romani 6 şi alte asemenea texte şi nici nu putea să fi cunoscut învăţătura scripturii cu privire la biserica trup al lui Hristos, potrivit cuvântului “noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:13 ). Dar el înţelesese că este comuniune în har şi binecuvântare prin credinţa în jertfa scumpă a lui Hristos. Dacă ar fi fost mai mult în “puterea învierii Lui”, atunci el ar fi fost mai puţin ceea ce biografii lui numesc “patriotul creştin. Eroul creştin”. Nu că atunci ar fi iubit mai puţin pe aproapele său sau pe rudele lui sau omenirea, ci iubirea lui s-ar fi manifestat potrivit duhului unuia care nu numai că a murit ci a şi fost înviat împreună cu Hristos şi care este unit cu Domnul prin acelaşi Duh, fiind locuinţa Duhului Sfânt. Asemenea lui Luther, el a susţinut că îndreptăţirea numai prin credinţă este piatra din capul unghiului pentru creştinism, deşi, în mod evient, el a fost mai puţin dominat de prejudecăţi şi a avut vederi mai largi asupra adevărului divin decât reformatorul saxon şi un stil mai elevat de a exprima adevărul.

Dezbaterile de la Zurich

Potrivit cererilor lui Zwingli, după cum am notat deja, senatul de la Zurich a anunţat o conferinţă pentru a discuta şi a domoli disputele religioase, care avea să înceapă la 29 ianuarie 1523. Aceasta a fost prima dintre acele dezbateri publice, care, prin providenţa lui Dumnezeu, a dus la înaintarea rapidă a reformei. Toate persoanele care aveau ceva de spus împotriva pastorului şef au fost invitate să-şi prezinte public acuzaţiile lor.

Senatul a anunţat totuşi o clauză nobilă: aceea ca “să se facă apel numai la scripturi ca unicul criteriu de judecată şi nu la obiceiuri sau tradiţii de-ale oamenilor”. A fost invitat clerul cantonului, iar episcopul a fost rugat să se înfăţişeze personal, sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să trimită reprezentanţi competenţi.

Pentru ca toate părţile să fie informate cu privire la subiectele dezbaterii şi ca numeni să nu poată invoca faptul că a fost luat prin surprindere, Zwingli a publicat cu câtva timp înainte şaizeci şi şapte de propoziţii care cuprindeau principalele învăţături pe care le predica el şi pe care era pregătit să le susţină. Acelea au fost distribuite larg şi din timp.

Tezele lui Zwingli

Din vreme ce aceste teze ale lui Zwingli pot fi considerate crezul reformatorilor elveţieni, va fi de folos pentru cititor să enunţăm pe scurt cele mai importante dintre aceste propoziţii:

“Evanghelia este singura regulă pentru credinţă, şi este eronată afirmaţia că ea nu are valoare fără aprobarea Bisericii Romei; Hristos este unicul cap al bisericii; toate tradiţiile trebuie respinse; încercările clerului de a-şi justifica luxul, bogăţiile, onorurile şi demnităţile constituie cauza dezbinărilor din biserică; penitenţele sunt dictate numai de tradiţie şi nu sunt de nici un folos pentru mântuire; masa nu este un sacrificiu, ci numai comemorarea sacrificiului lui Hristos; mâncărurile sunt indiferente; Dumnezeu nu a oprit nici o categorie de creştini să se căsătorească, şi, ca urmare, este greşit ca preoţilor să le fie interzisă căsătoria, deoarece celibatul lor a ajuns să cauzeze mult desfrâu de tot felul. Acordarea absoluţiunii pentru bani însamnă simonie; numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele, iar cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic despre purgatoriu. Afirmaţia că harul decurge în mod necesar din primirea sacramentelor este o invenţie modernă; nimeni nu trebuie să fie molestat pentru opiniile lui şi este de competenţa magistratului să-i oprească pe aceia care tind să tulbure liniştea publică*”.


* Hess, p. 148

Adunarea de la Zurich

Cronicarii spun că, în dimineaţa zilei de 29, devreme, mulţi se îmbulzeau în sala pentru conferinţă. Era prezent tot clerul oraşului şi cantonului, împreună cu mulţi alţii din zone îndepărtate, şi o mare mulţime de învăţaţi, de oameni de rang înalt şi fel de fel de popor. Consulul Republicii, Marc Reust, un om integru, a deschis deliberările. El a spus despre cele şaizeci şi şapte de propoziţii ale lui Zwingli şi a cerut ca toţi cei care erau contra lor să-şi prezinte fără teamă obiecţiunile. Marele maestru al curţii episcopale, vicarul general Faber, şi mai mulţi teologi, erau prezenţi în calitate de reprezentanţi ai episcopului. Toţi se aşteptau ca Faber să încerce să combată tezele lui Zwingli şi să apere sistemul oficial, dar Faber îşi cunoştea prea bine adversarul pentru a face aşaceva şi a refuzat să discute vreunul dintre articole. Zwingli a căutat zadarnic să-l atragă într-o dispută. Faber a spus: “Eu am fost trimis aici nu pentru a dezbate ci pentru a asculta. Apoi, acesta nu este locul potrivit pentru a dezbate lucruri atât e mari, ci se cuvine mai bine să aştepte decizia unui conciliu general, care este singurul tribunal legitim pentru chestiuni care ţin de doctrină, un asemenea conciliu urmând să fie convocat în scurt timp. Până atunci, lui i se poruncise să medieze pentru încetarea disputelor care tulburau oraşul”.  

Zwingli, care ţinea ca învăţăturile lui să fie supuse cât mai curând la cea mai severă cercetare, a fost profund îndurerat de abordarea evazivă în stil diplomatic a lui Faber. “Cum?” a exclamat el stând în picioare în faţa unei mese pe care era o Biblie. “Oare nu este această mare şi învăţată adunare la fel de bună ca un conciliu? Nu avem decât de apărat cucântul lui Dumnezeu”. După ce a făcut acest apel, care a făcut ca peste adunare să se aştearnă o tăcere profundă, el s-a adresat din nou adunării. “El s-a plâns de acuzaţiile calomnioase ccu care erau atacate continuu învăţăturile lui şi i-a provocat pe defăimătorii săi să iasă în faţă în acel moment rânduit special în acel scop pentru a discuta articolele respective”. Dar reformatorul a descoperit că aceia care erau repede gata să-l acuze şi să-l defăimeze în secret au rămas într-o tăcere încăpăţânată în public. El avea însă o conştiinţă curată şi dorea să explice public învăţătura lui înaintea senatului ţării sale, înaintea şefului diocezei şi înaintea întregii biserici a lui Dumnezeu, fiind gata să asculte orice ar fi spus unii împotriva lui şi dispus să mulţumească celui care l-ar fi corectat dacă greşsea undeva, dar pregătit să susţină ceea ce el credea că este adevărul lui Dumnezeu.

Faber a continuat să refuze să se angajeze într-o dispută cu Zwingli în faţa marelui consiliu, dar a promis că avea să publice o respingere scrisă a erorilor acestuia.

Cum nu s-a prezentat nici un adversar, preşedintele a spus atunci: “Dacă este cineva care are ceva de spus împotriva lui Zwingli sau a învăţăturilor lui, să iasă în faţă”. A repetat aceasta în trei rânduri, şi, cum nimeni nu s-a prezentat, senatul a declarat că propoziţiile evanghelice au câştigat o victorie nedisputată şi a publicat imediat un edict în acel sens. “Din vreme ce Maestrul Ulrich Zwingli şi-a invitat în mod repetat adversarii doctrinelor sale să le combată prin argumente din scriptură, şi, cu toate acestea, nici unul nu s-a încumetat să facă aceasta, el va continua să vestească şi să predice cuvântul lui Dumnezeu ca până atunci. De asemenea, toţi ceilalţi slujitori ai religiei, fie ei din oraş sau de la ţară, să evite să dea vreo învăţătură pe care nu o pot susţine prin intermediul scripturii, şi, de asemenea, se vor abţine să aducă acuzaţii de erezie sau să facă alte afirmaţii scandaloase, acestea urmând să fie pedepsite sever”.

Când au auzit hotărârea, Zwingli nu s-a putut abţine să-şi exprime bucuria inimii: “Îţi mulţumim Ţie, Doamne, care doreşti ca sfântul Tău cuvânt să domnească pe pământ ca şi în ceruri”. Auzind aceste cuvinte, Faber nu şi-a putut stăpâni indignarea: “Aceste teze ale Maestrului Ulrich sunt împotriva onoarei bisericii şi învăţăturii lui Hristos, şi eu voi dovedi aceasta,” a spus el. “Aşa să faceţi,” a spus Zwingli, “dar eu nua am alt judecător înafară de evanghelie”.

Leo Iuda, Hoffmann, Meyer şi alţii s-au străduit ca şi Zwingli să atragă în dezbatere partida papală, dar nu s-a petrecut nimic mai mult decât o mică hărţuire cu privire la invocarea sfinţilor.

Efectele decretului

Promulgarea acestui decret, în opinia lui Hess, a dat avânt reformei în Elveţia, iar mesajul adresat de Zwingli în sala de conferinţă a avut un efect favorabil învăţăturilor lui. “Simplitatea şi fermitatea lui, ca şi blândeţea lui, au făcut ca publicul să fie cuprins de o adâncă veneraţie, iar elocinţa lui şi învăţătura lui i-au cucerit pe aceia care ezitau între cele două părţi, iar tăcerea adversarilor săi, care a fost privită ca  o dovadă tacită a slăbiciunii lor, a servit cauzei lui aproape la fel de mult ca argumentele pe cere le-a adus. Din acel moment, numărul prietenilor reformei a crescut rapid în rândurile tuturor categoriilor sociale”. Cum epoca era încă papală, decretul a fost foarte drept şi rezonabil. Hotărârea nu prevedea nici un fel de pedepse pentru motive religioase, ci doar îi proteja pe Zwingli şi pe toţi pastorii care aveau să meargă de atunci încolo pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu, şi numai pe temeiul acelui cuvânt predicatorii urmau să rămână sau să cadă. Tulburarea liniştii sau orice tendinţă spre tulburare urma să fie pedepsită de autorităţi.

La scurt timp după conferinţă, Faber i-a scris unui prieten de la Meinz exprimându-şi în următorii termeni temerile legate de Zwingli: “Nu am să-ţi dau alte ştiri decât că la Zurich s-a ridicat un al doilea Luther, care este chiar mai periculos, din vreme ce are un popor şi mai auster. De voie, de nevoie, trebuie să lupt împotriva lui, şi intru în luptă cu cele mai mari reticenţe, fiind obligat să fac aceasta. Vei afla curând aceasta atunci când voi publica acea carte a mea pentru a dovedi că mesa este un sacrificiu*”. Tulburarea şi frustarea adversarilor reformei a fost pe măsura triumfului reformatorilor şi a confirmării principiilor lor. Cei mai dotaţi apărători ai papalităţii au tăcut în marele consiliu al ţării lor - Consiliul celor două sute. Le-a fost în mod evident teamă să se angajeze într-o dezbatere cu Zwingli. Dar Roma cea fără scrupule avea alte arme. Cei mai de încredere istorici afirmă că nunţiul papal Ennius şi episcopul de Constanz au trimis oameni ca să-i ia viaţa lui Zwingli de îndată ce s-ar fi ivit o ocazie fără riscuri prea mari. “Din toate părţile eşti înconjurat de curse,” îi scria un prieten secret lui Zwingli, “a fost pregătită o otravă ucigătoare pentru a-ţi lua viaţa. Sunt prietenul tău, mă vei cunoaşte în viitor”. “Părăseşte de îndată casa lui Zwingli pentru că se apropie o catastrofă,” îi scria un altul capelanului care locuia împreună cu el. Dar omul lui Dumnezeu a rămas calm şi liniştit, încrezându-se în El. “Cu ajutorul lui Dumnezeu,” spunea el, “nu mă tem de duşmanii mei altfel decât o stâncă înaltă se teme de valurile muginde”. Dar, cu toate că otrava şi pumnalul nu au reuşit să-şi îndeplinească sarcina groaznică, Roma nu-şi epuizase toate mijloacele şi a recurs la linguşiri.


* Waddington, vol. 2, p. 284

La scurt timp după ce a fost emis decretul, Adrian, care ocupa tronul papal, a arătat interes faţă de controversa de la Zurich, deşi tuna anateme împotriva Saxoniei. El i-a trimis lui Zwingli una dintre cele mai linguşitoare scrisori, în care-l  numea “fiul meu” şi îl asigura de “favoarea lui deosebită”. “Şi ce anume te-a însărcinat papa să-i oferi?” l-a întrebat Myconius pe purtătorul scrisorii papei. “Totul cu excepţia Scaunului Sf. Petru”. Mitra, cârja episcopală sau pălăria de cardinal  îi erau la-ndemână, dar Roma s-a înşelat mult cu privire la reformatorul din Zurich. Toate propunerile ei nu i-au fost de nici un folos. Până şi d’Aubigne recunoaşte că “ân Zwingli biserica Romei a avut un vrăjmaş şi mai puţin înclinat spre compromisuri decât Luther”. El nu fusese niciodată călugăr, conştiinţa lui nu a fost încurcată, judecata lui era mai puţin stânjenită de dogmele papale şi îi păsa şi mai puţin de ceremoniile din alte vremuri decât reformatorului saxon. Dacă un obicei, oricât de nevinovat ar fi fost el în sine, nu era ceva permis de scriptură, atunci elveţianul se ridica împotriva lui cu toată energia. Grija lui geloasă pentru demnitatea, suficienţa şi autoritatea scripturii era remarcabilă. “Cuvântul lui Dumnezeu,” obişnuia el să spună, “trebuie să fie singurul temei”. “Şi la aceste convingeri” - s-a mai spus - “el ajunsese cu mai puţine lupte şi fără conflicte care să ardă cu violenţă, ca acelea din inima lui Luther”. Vedem că aceasta este valabil numai în cazul învăţăturii despre îndreptăţirea prin credinţă. Toţi sunt dispuşi să recunoască faptul că, deşi reformatorul elveţian credea acest adevăr în mod la fel de sincer ca şi cel saxon, pentru cel dintâi acesta nu a reprezentat niciodată atât de mult ca pentru cel din urmă. Ca adevăr divin, acesta a fost sursa convingerilor lui Luther, care i-a dat putere, mângâiere, vitalitate şi energie. Cei doi oameni au fost conduşi la Dumnezeu pe căi diferite şii au fost dotaţi în mod diferit pentru marea lucrare.

Zelul lui Zwingli şi al lui Leo Iuda

Cu toate că, în urma conferinţei din ianuarie, Zwingli dobândise o mare putere şi popularitate, el nu s-a grăbit să promoveze schimbări, ci principalul lui obiectiv a fost acela de a învăţa poporul, de a înlătura prejudecăţile şi a căuta să-i facă să aibă aceleaşi gânduri înainte de a recomanda vreo sechimbare semnificativă. De aceea, el s-a dedicat predicării cuvântului cu mai mult zel şi mai multă îndrăzneală ca niciodată, fiind ajutat cu multă pricepere de prietenul său Leo Iuda, care fusese ales preot la Zurich. Nu se ştie sigur dacă acea carte promisă de Faber pe tema mesei a apărut vreodată, dar Zwingli a publicat în acelaşi an o carte cu titlul “Asupra canonului mesei”, aducând argumente puternice împotriva pietrei unghiulare a sistemului papal. Cam în acelaşi timp, un preot numit Louis Hetzer a publicat un tratat intitulat “Judecata lui Dumnezeu împotriva imaginilor”, care a făcut senzaţie şi a captivat mintea poporului.

Cetăţenii Zurichului deveniseră prieteni fierbinţi ai reformei, şi, în zelul lor, unii cu un duh mai aprins s-au arătat hotărâţi să cureţe oraşul de idoli. La intrarea în oraş era un crucifix sculptat cu artă şi bogat ornamentat. Superstiţia şi idolatria care erau stimulate de acea imagine a făcut ca poporul să se umple de indignare. Unii din clasele de jos, având în frunte pe un meşteşugar numit Nicholas Hottinger, “un om demn,” spunea Bullinger, “citit în scripturi”, s-au adunat şi au doborât acel idol. Acel act îndrăzneţ şi ilegal a produs consternare în toate părţile. “Se fac vinovaţi de sacrilegiu! Merită să fie ucişi!” au exclamat prietenii Romei. Autorităţile au fost obligate să intervină şi i-au arestat pe conducătorii revoltei, dar când a fost să fie dată o sentinţă, consiliul a fost dezbinat. Ceea ce unii considerau a fi o crimă vrednică de moarte, alţii apreciau că a fost o lucrare bună, făcută însă cum nu se cuvine, cu un zel necugetat. Pe parcursul dezbaterilor pentru determinarea sentinţei, Zwingli a susţinut public că legea lui Moise interzicea în mod expres ca nişte imagini să fie obiecte ale închnării religioase şi a concluzionat că aceia care demolaseră crucifixul nu trebuiau să fie acuzaţi de sacrilegiu, dar s-a pronunţat că ei trebuiau să fie pedepsiţi pentru a se fi opus autorităţilor.

Vorbirea lui Zwingli i-a încurcat şi mai mult pe magistraţi. Cetatea era dezbinată, aşa că încă o dată consiliul a fost nevoit să supună dezbaterii chestiunea, prizonierii rămânând închişi.

Astfel vedem cum, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, până şi asemenea acte de nseupunere ale celor mai neciopliţi şi indisciplinaţi copii ai reformei, au fost mijloace pentru a aduce la lumină nu numai întunecimile papalităţii ci şi adevărul lui Dumnezeu asupra unor subiecte de o importanţă vitală, ceea ce le-a adus reformatorilor noi triumfuri şi le-a câştigat mai multe libertăţi.

A doua dezbatere de la Zurich

Pentru cea de-a doua dezbatere a fost fixată data de 26 octombrie 1523, iar subiectele care urmau să fie discutate erau “dacă închinarea la imagini era ceva autorizat de scriptură şi dacă mesa se cuvenea să fie menţinută sau desfiinţată”. Adunarea a fost mult mai numeroasă decât cea anterioară, fiind prezente peste nouă sute de persoane din toate părţile Elveţiei, inclusiv marele Consiliu al Celor Două Sute şi aproape trei sute cincizeci de ecleziastici. Au fost trimise invitaţii episcopilor de Constanz, Coire şi Basel, universităţii de la Basel şi celor doisprezece cantoane, cărora li s-a cerut să trimită delegaţi la Zurich. Dar episcopii au refuzat invitaţia, umilirea delegaţilor lor în ianuarie fiindu-le încă proaspătă în minte şi nefiind dispuşi să rişte o a doua înfrângere. Numai oraşele Schaffhausen şi Sf. Gall au trimis delegaţi, şi, dintre aceştia, Vadian din Sf. Gall şi Hoffmann din Schaffhausen au fost aleşi în prezidiu. După ce a fost citit edictul de convocare şi a fost declarat scopul întrunirii, lui Zwingli şi lu Leo Iuda li s-a cerut să le răspundă tuturor celor care apărau închinarea adusă imaginilor şi mesa ca sacrificiu.

Cu o devoţiune şi evlavie care au dominat mereu duhul lui, Zwingli a propus ca dezbaterile să înceapă cu rugăciune. El le-a amintit prietenilor de promisiunea lui Hristos “unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). După rugăciune şi câteva cuvinte ale preşedintelui, care i-a îndemnat pe toţi vorbitorii să folosească numai argumente din scriptură, lui Zwingli i s-a cerut să înceapă.

Înainte de a începe să vorbească despre primul subiect - cel al închinării aduse imaginilor - el a adresat rugămintea de a i se permite să prezinte câteva remarci asupra folosirii în scriptură a cuvântului biserică, din vreme ce de aceasta depindea dreptul şi autoritatea în acele deliberări. El a respins pretenţiile exagerate ale Bisericii Romei, care susţiea că nimic din ceea ce se face în lumea creştină nu este bun dacă nu are aprobarea ei. Punctul lui de vedere era că termenul “biserică” desemnează, în primul rând, trupul universal al celor credincioşi, şi, în al doilea rând, orice parte a acelui trup care se află într-o provincie sau un oraş, cum ar fi biserica de la Efes, de la Corint sau bisericile din Galatia sau biserica din Zurich. El a negat că acel termen poate fi restrâns pentru a desemna o adunare constituită în mod exclusiv din papă, cardinali, episcopi şi alţi ecleziastici. El urmărea să răstoarne obiecţiunile aduse de romano-catolici împotriva unor adunări de felul celei de acolo şi să arate că orice adunare strânsă laolaltă prin credinţa în Hristos şi prin evanghelie, ca unica autoritate în ceea ce priveşte credinţa şi practica, are tot dreptul să discute şi să ia decizii. Astfel, Zwingli scotea biserica din Zurich de sub jurisdicţia epiecopului de Constanz şi o despărţea de ierarhia latină.

Zwingli a făcut apoio pauză şi a fost adresată o invitaţie ca aceia care ar avea obiecţiuni faţă de acea poziţie să iasă în faţă şi să-şi exprime sentimentele fără teamă. Reformatorii căutau să lucreze înaintea publicului şi nu se temeau de nici o discuţie. Conrad Hoffmann, un canonic din Zurich, a încercat să răspundă, dar, din vreme ce el a vorbit despre autoritatea bulei papale, de edictele Împăratului, despre canoane şi că asemenea discuţii erau nepotrivite, fără a face nici măcar o referire la scriptură, i-a fost dat să înţeleagă că el nu respecta regula adunării. Stareţul augustinienilor, un predicator renumit, care ţinea mult la vechea ortodoxie, a mărturisit că nu putea respinge propoziţiile lui Zwingli dacă nu i se permitea să se refere la legea canonică. Imediat, Zwingli a făcut referire la un pasaj din legea canonică, care arăta că se cuvine să aibă încredere numai în scripturi. Călugărul a fost astfel nevoit să tacă şi s-a întors la locul lui murmurând pentru sine însuşi: “Papa a hotărât. Eu respect hotărârile lui, iar alţii nu au decât să aducă argumente”.

Leo Iuda, căruia i-a fost încredinţat subiectul imaginilor, s-a adresat adunării un timp mai îndelungat dovedind din scripturi că “imaginile sunt interzise prin cuvântul lui Dumnezeu şi creştinii nu se cuvine să-şi facă imagini, să le ridice sau să se închine înaintea lor”. În cea de-a doua zi a conferinţei, Zwingli a introdus subiectul mesei, arătând din cuvintele rostite atunci când aceasta a fost instituită, ca şi din alte părţi din Noul Testament, că masa nu era un sacrificiu şi că nici un om nu putea aduce lui Dumnezeu un sacrificiu pentru alt om, iar modul în care era celebrată euharistia în Biserica Romei este diferit de ceea ce a instituit Mântuitorul. Cele câteva anemice încercări de a susţine practica şi doctrina oficială au fost imediat desfiinţate de cei doi luptători pentru reformă, spre satisfacţia deplină a consiliului.
Biruinţa cuvântului lui Dumnezeu
Asupra adunării s-a produs o profundă şi salutară impresie. “Până acum,” a exclamat Schmidt, şeful Kussnacht, “aţi alergat cu toţii după idoli. Locuitorii de la şes au alergat la munte, cei din munţi au mers în câmpii, francezii au mers în Germania şi germanii în Franţa. Acum ştiţi unde se cade să mergeţi. Dumnezeu a îmbinat toate lucrurile în Hristos. Nobili cetăţeni ai Zurichului, mergeţi la izvorul cel adevărat şi fie ca Hristos să revină în ţinutul vostru şi să-Şi reia vechea Lui împărăţie”. Bătrânul războinic Reust, îndreptându-se spre Consiliu, a spus în mod solemn, deşi în limbajul militar obişnuit lui: “Să luăm deci sabia cuvântului lui Dumnezeu şi fie ca Domnul să izbândească în lucrarea Lui”. Zwingli a fost copleşit de asemenea expresii de simpatie. “Dumnezeu este cu noi,” a spus el emoţionat, “El Îşi va apăra propria Sa cauză. Să înaintăm în numele Domnului”. Emoţia lui a depăşit atunci ceea ce putea spune şi a izbucnit în lacrimi şi mulţi şi-au amestecat atunci lacrimile cu ale lui.

Aşa s-a încheiat colocviul. A durat trei zile şi a fost în mod hotărât în favoarea reformei. Victoria a fost nedisputată. Preşedintele, Vadian din Sf. Gall, s-a ridicat, şi, vorbind în numele celor pentru care prezidase, a observat: “nu avea de pronunţat o sentinţă definitivă ca hotărâre a acelei adunări. Ei au auzit mărturia cuvântului lui Dumnezeu în sprijinul celor două propoziţii, şi, de asemenea, ceea ce s-a prezentat ca argumente împotriva lor. Fiecare să judece singur şi să ajungă la o concluzie, apoi să urmeze ceea ce-i spune conştiinţa”. Reust i s-a alăturat cu îndemnul lui şi “i-a rugat pe toţi cei de faţă să ia drept călăuză a lor numai cuvântul lui Dumnezeu şi să-l urmeze fără teamă”. Întrunirea s-a încheiat.

Reflecţii asupra caracterului conferinţei

Toţi cei care cunosc întrucâtva valoarea cuvântului lui Dumnezeu se cuvine să mediteze cu supremă satisfacţie la regula după care au fost conduse acele dezbateri. Nicicând nu se poate să fim îndeajuns de mulţumitori că scripturile au fost atât de mult apreciate. În această privinţă Zwingli a făcut o lucrare mare şi nobilă: el a redat Bibliei locul care i se cuvenea şi i-a redat poporului adevăratele lui privilegii. Participanţilor ambelor părţi li s-a dat toată libertatea să discute, cu unicul amendament ca “toate argumentele să fie aduse direct din scriptură, singurul standard pentru judecată, şi că tot ce ar fi doar dispută verbală şi subtilităţi deşarte ca motiv de ceartă avea să fie reprimat imediat”. Şi să avem în minte că această nobilă afirmaţie a autorităţii şi suficeinţei scripturii a fost făcută într-o epocă în care aproape toate categoriile sociale abia începuseră să audă câte ceva despre erorile papalităţii şi despre caracterul ei, dacă nu cumva abia ajunseseră să afle de existenţa Bibliei. Mulţi dintre preoţi nu văzuseră niciodată o Biblie şi rar se găsea câte unul care să o fi citit.

A fost nevoie de mai mult decât prezenţa impunătoare a lui Zwingli, de mai mult decât talentele lui strălucite, decât învăţătura lui şi elocinţa lui natrală pentru a menţine o asemenea poziţie. Nimic altceva decât credinţa în Dumnezeul cel viu nu l-ar fi putut susţine într-un asemenea moment. Dacă atunci ar fi fost implicate numai inteligenţa şi superstiţia, atunci, ca şi acum, s-ar fi putut găsi o mie de motive pentru a susţine ca regulă supremă dogmele papalităţii; dar atunci, ca şi acum, credinţa trebuie să atace tot sistemul papalităţii ca impostură a lui Satan, care este ăn directă opoziţie cu adevărul lui Dumnezeu. În faţa a nouă sute de membri ai bisericii romano-catolice, laici şi clerici, Zwingli, Leo Iuda şi alţii au susţinut că numai cuvântul curat al lui Dumnezeu, care trebuie să fie în mâinile poporului, este singurul standard pentru credinţă şi moralitate, şi că obiceiurile şi tradiţiile onorate de mult timp ale romano-catolicismului, deşi primite prin credulitatea vescurilor şi susţinute de puterea lumească afişată, erau numai nişte inovaţii preoţeşti, care erau nocive pentru sufletele oamenilor.

Era o lucrare îndrăzneaţă pentru acele vremuri, dar, atunci când Hristos are în inimă locul care I se cuvine, puterea Lui se arată desăvârşită în slăbiciunea noastră. Cuvântul lui Dumnezeu, după cum ştim, este sabia Duhului, cu ajutorul căreia sunt tranşate toate problemele, şi numai la acesta trebuie să facă apel toţi creştinii. Un singur rând din scriptură cântăreşte mai mult decât zece mii de argumente. Dar în ce măsură este respectată această regulă de creştinii din zilele noastre? Vom mai întâlni o asemenea adeziune inflexibilă faţă de adevărul limpede al lui Dumnezeu? Nu ştim unde am găsi aşaceva. Din toate părţile auzim întrebări cu privire la inspiraţia deplină a scripturilor şi cum că, din vreme ce pot fi diferite interpretări, nu se poate face apel la ea ca autoritate decisivă. De aici au fost inventate crezuri şi confesiuni ca întărituri ale bisericii, în loc să fie numai cuvântul şi puterea lui Dumnezeu. Aşa este, vai! necredinţa în creştere în zilele noastre, care nu duce la altceva decât la extinderea romano-catolicismului şi la apostazia finală a creştinătăţii. Dar, până atunci, fie ca toţi cei care-L iubesc pe Domnul să ţină cu tărie cuvântul Lui ca neschimbat şi neschimbabil. “Tu ai înălţat cuvântul Tău împreună cu întregul Tău Nume” (Psalmul 138:2 ). Şi este ân continuare valabil faptul că “pe aceia care Mă onorează îi voi onora, iar aceia care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi” (1. Samuel 2:30 ). Domnul ne va da har să onorăm Numele Lui prin fidelitate şi să ţinem cuvântul Lui, şi, asemenea Stăpânului, să putem spune cu privire la toate rânduielile noastre religioase: “Aşa spune Domnul ... Este scris ... Este scris ...” (vezi Matei 4 ).

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *