comori.org
comori.org

Aşa zisa „vorbire în limbi“

Arend Remmers

Mărturia Noului Testament Marcu 16:17

Marcu 16:17-18 : „ … Şi aceste semne vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor face sănătoşi“. În aceste versete avem misiunea cea mare pe care a dat-o Domnul Isus ucenicilor Săi (vezi şi Matei 28:18-20 ). El i-a trimis ca să propovăduiască Evanghelia în toată lumea. Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi. De aceea El a murit şi a înviat (Romani 4:25 ). Toţi care cred şi sunt botezaţi vor fi mântuiţi, însă cei care nu cred vor merge la pierzare.

Celelalte lucruri amintite, scoaterea demonilor (Faptele Apostolilor 16:18 ), vorbirea în limbi noi (Faptele Apostolilor 2:4 ), luarea în mâini a şerpilor (Faptele Apostolilor 28:3-6 ), punerea mâinilor peste cei bolnavi (Faptele Apostolilor 3:7 ; 5:12 ) şi altele, toate acestea s-au împlinit în viaţa apostolilor. Ei au fost primii care au crezut. Dar această promisiune nu are valabilitate generală, ca fiecare creştin să o ia pentru el. Apostolii constituiau prima linie care împlineau marea misiune a Domnului. Dacă astăzi un credincios ar lua un şarpe în mână, nu s-ar întâmpla numaidecât şi lui ca apostolului Pavel în Faptele Apostolilor 28 .

Este important să vedem semnificaţia cuvintelor Domnului la sfârşitul Evangheliei după Matei. Acolo El spune că îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ şi că El vrea să rămână cu noi până la sfârşitul veacului (Matei 28:18-20 ). În Evanghelia după Marcu însă nu citim că prin semne şi minuni vor lucra până la sfârşitul veacului. După cum am văzut, prezicerile Domnului s-au împlinit toate la apostoli aproape cuvânt cu cuvânt - şi deci toate, nu numai una sau două!

Este vorba aici de semne prin care Dumnezeu a confirmat la începutul epocii creştine, că într-adevăr propovăduirea Evangheliei s-a făcut din ordinul Lui. Aşa l-a confirmat şi pe Moise prin semne şi minuni, ca fiind slujitorul Lui în faţa lui Faraon. Scriitorul epistolei către Evrei aminteşte prin anul 60 aceste semne, în cuvintele: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor prin semne, puteri şi felurite minuni şi prin darurile Duhului Sfânt, împărţite potrivit cu voia Sa?“ (Evrei 2:3-4 ).

Limbile noi“ pe care Domnul le aminteşte în Marcu 16 nu sunt noi în sensul că n-au fost încă auzite sau că ar fi fost noi celor care le auzeau, ci erau limbi străine celor care le vorbeau, erau alte limbi decât cele pe care le cunoşteau până atunci. Aceasta ne este arătat de cuvântul grecesc kainos care înseamnă ceva nou, în sensul că nu a fost cunoscut. În greceşte mai există un cuvânt pentru nou şi anume neos, care are însă sensul de tânăr, proaspăt. Aici însă nu este folosit acest neos.

Faptele Apostolilor 2:4-13

Cele spuse anterior se confirmă în aceste versete (în cuvântul „limbă“). După venirea Duhului Sfânt, ucenicii au început să vorbească în alte limbi, aşa cum le-a dat Duhul. Aceste alte limbi (versetele 8-11) sunt evident acele „limbi noi“ despre care vorbeşte Domnul în Marcu 16:17 . Ucenicii care ştiau de fapt numai aramaica şi greaca, vorbeau acum în puterea Duhului Sfânt aproximativ 16 limbi şi dialecte.

Se aude des ideea: ucenicii vorbeau în limba lor, însă ascultătorii auzeau fiecare în limba proprie, citându-se pentru aceasta versetele 6,8 şi 11 unde este vorba de auzire. În primul rând, însă, în versetele 6 şi 11 scrie categoric că ei îi auzeau vorbind în limba lor. În al doilea rând am citit în versetul 4 că vorbeau în alte limbi. A fost o minune de vorbire, nu de auzire.

Din aceste versete se limpezesc două lucruri:

• Celelalte limbi şi limbile noi au fost limbi care într-adevăr se vorbeau pe pământ şi care pentru ucenici au fost nişte limbi străine, pe care nu le-au învăţat şi nu le-au vorbit până atunci.

• Acest dar a fost dat de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt pentru a propovădui „lucrările mari ale lui Dumnezeu“, adică lucrarea Domnului Isus de pe cruce şi urmările binecuvântate pentru cei care cred. Rezultatul acestei predici minunate îl găsim în versetul 41: „Au fost adăugate 3.000 de suflete“.

Dumnezeu a dat unor oameni neînvăţaţi, într-un mod supranatural şi duhovnicesc, capacitatea de a vorbi în alte limbi pe care nu le-au învăţat.

În aceste limbi vesteau lucrările mari ale lui Dumnezeu, care înseamnă Evanghelia. Ei au fost înţeleşi de cei prezenţi care erau necredincioşi, deoarece vorbeau în propriile lor limbi.

Ceea ce Domnul a vestit în Marcu 16:17 s-a adeverit (a devenit realitate) deja în ziua de Rusalii. Cu acestea se şi clarifică intenţia pe care Dumnezeu a avut-o cu darul de a vorbi în limbi. De aceea este greşit să înţelegi locul din Faptele Apostolilor 2 ca o particularitate unică, iar celelalte locuri să le explici altfel. Nu, chiar locul acesta este explicaţia pentru celelalte.

Faptele Apostolilor 10:46 şi 19:6

Şi în relatarea despre mântuirea lui Corneliu se aminteşte „că vorbeau în limbi“. Corneliu fără îndoială era deja mântuit şi născut din nou înainte de a veni Petru la el. Dar lui îi mai lipsea cunoaşterea lucrării lui Hristos săvârşită pe cruce şi aşadar Evanghelia mântuirii. În Efeseni 1:13 este scris că cel care a crezut cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii) va fi pecetluit cu Duhul Sfânt. Până atunci păgânii nu ajunseseră la cunoaşterea binecuvântărilor hotărâte de Dumnezeu.

Acum Petru le propovăduieşte Evanghelia, lucrare pentru care el însuşi a trebuit să fie învăţat (Faptele Apostolilor 10:9-17 ) şi astfel Corneliu şi ai săi au primit prin credinţă iertarea păcatelor pentru Numele Domnului Isus, iar Duhul Sfânt a venit peste ei (Faptele Apostolilor 10:43 ). Acum au venit la credinţă şi oameni dintre neamuri (samaritenii din Faptele Apostolilor 8 şi Corneliu nu au fost israeliţi). Drept dovadă că au primit Duhul Sfânt a fost faptul că Petru i-a auzit vorbind în alte limbi. Dumnezeu a adeverit prin aceasta că iudeii şi naţiunile au fost binecuvântate in mod egal în Hristos. Aşa cum au primit iudeii Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor 2 , l-au primit şi Corneliu cu ai săi. Aceasta adevereşte Petru în Faptele Apostolilor 11:15-16 : „Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început. Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, cum a zis: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt»“.

Vorbirea în limbi nu a fost o apariţie necesară care însoţea primirea Duhului Sfânt, fiindcă atunci trebuiau şi samaritenii (vezi Faptele Apostolilor 8 ) să vorbească în limbi. Era un semn că Dumnezeu nu mai făcea deosebire între iudei şi neamuri, ci atât iudeii cât şi neamurile aveau de acum încolo parte de aceleaşi binecuvântări.

O situaţie asemănătoare a fost şi cu cei doisprezece ucenici din Efes (Faptele Apostolilor 19:1-7 ). Aici nu este chemat Petru sau unul din cei doisprezece ucenici ai Domnului de pe pământ, ci Pavel, care a fost chemat de Domnul ca apostol al naţiunilor. Propovăduitorul Evangheliei slavei nu a stat în umbra apostolilor, ci pe acelaşi teren ca şi ei.

Ucenicii din Faptele Apostolilor 19 nu au primit încă Duhul Sfânt, fiindcă nici nu ştiau despre venirea Lui. Ei cunoşteau doar predica lui Ioan Botezătorul şi au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Un creştin este însă numai acela care are Duhul Sfânt, prin care devine un mădular al Trupului lui Hristos. Aceşti credincioşi se găseau încă pe terenul Vechiului Testament. Credinţa lor încă nu însemna că erau creştini. Ioan Botezătorul, David, Avraam, Noe etc. nu au fost creştini, ci au fost credincioşi născuţi din nou. Un creştin însă nu este numai născut din nou, ci el posedă şi Duhul Sfânt (vezi Evanghelia după Ioan 3:3-5 ; Efeseni 1:13 ; Romani 8:9b ).

Acum Pavel a devenit unealta prin care Dumnezeu aducea în poziţia de creştini pe aceşti născuţi din nou: „Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau“ (versetul 6).

Din aceste întâmplări vedem că atât iudeii cât şi păgânii au primit Duhul Sfânt după ce au crezut. Semnul exterior de a vorbi în limbi dovedea că stăteau pe acelaşi tărâm ca cei care aparţineau acum Trupului lui Hristos pe pământ.

Nu fiecare care a primit Duhul Sfânt a vorbit şi in limbi! La samariteni şi la temnicerul din Filipi nu se aminteşte aşa ceva. Este de aceea neînţeles faptul că mulţi fac deosebire între cele întâmplate in capitolul 2 şi cele din capitolele 10 şi 19 din Faptele Apostolilor. Aproape toţi recunosc că în capitolul 2 este vorba de limbi străine neînvăţate. Dar în capitolele 10 şi 19, acelaşi cuvânt (grecescul glossa) să fie o vorbire în stare de extaz? Fără îndoială, în toate cele trei cazuri este vorba de o vorbire în limbi străine.

1. Corinteni 12 - 14

În 1. Corinteni 12 - 14 , mai ales în capitolul 14 este scris foarte detaliat despre darul vorbirii în limbi. Adunarea din Corint era formată mai ales din păgâni care s-au întors la Dumnezeu şi apostolul le putea mărturisi că în Hristos, în toate au fost făcuţi bogaţi, în orice cuvânt şi orice cunoaştere, aşa că nu aveau lipsă de nici un dar al harului (1. Corinteni 1:5-7 ). însă cu toate că au fost aşa de mult binecuvântaţi de Dumnezeu, erau duhovniceşte într-o stare săracă. Ei s-au împărţit în grupări (1. Corinteni 1:11-13 ; 3:3-4 ). Ei îngăduiau relaţii sexuale în afara căsniciei (1. Corinteni 5:1-2 ; 6:13-17 ), ei se dădeau reciproc în judecată (1. Corinteni 6:1-7 ) şi multe altele sunt amintite în mustrările făcute de apostol in această epistolă.

Începând cu capitolul 12, apostolul îi învaţă despre sarcina mădularelor Trupului lui Hristos. Acolo el enumera în versetele 8-10 şi 28 diferite daruri. Este remarcabil că în amândouă cazurile, darurile vorbirii în limbi şi a interpretării limbilor stau chiar la urma înşirării tuturor darurilor. Vorbirea în limbi străine nu a fost un dar atât de însemnat cum era cuvântul despre înţelepciune sau cum erau apostolii care, fiind întemeietorii Adunării, stau pe primul loc. Vorbirea în limbi a fost un dar ca semn, întocmai ca şi cel al vindecării bolnavilor. Pentru a-l exercita nu era nevoie de o cunoaştere mare a gândurilor lui Dumnezeu. Nici nu a fost dat pentru zidirea credincioşilor, ci ca un semn pentru cei necredincioşi, care înţelegeau aceste limbi străine.

Este de asemenea important faptul că Pavel pune în 1. Corinteni 12 .29-30 întrebarea: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători? Toţi fac minuni? Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează?“. La fiecare din aceste întrebări trebuie să se răspundă: nu! Pavel a arătat în acest capitol că nu toate mădularele au aceeaşi misiune şi acelaşi dar. De aceea este împotriva Scripturii, dacă se spune astăzi că fiecare poate sau trebuie să posede darul „vorbirii în limbi“.

Mai trebuie explicat şi darul „interpretării limbilor“ (1. Corinteni 12:10,30 ). S-ar putea obiecta împotriva darului vorbirii în limbi: dacă este vorba numai de limbi străine pe care vorbitorul nu le-a învăţat, însă pe care le poate vorbi prin Duhul lui Dumnezeu, atunci interpretarea ar fi doar o lucrare de traducere. Aceasta însă poate să fie învăţată şi exercitată de fiecare. Pentru aceasta nu este nevoie de nici un dar al harului. Se trece însă cu vederea că vorbirea în limbi plus interpretarea ei este aceeaşi cu prorocirea (despre aceasta mai mult în capitolul 14). Vestea prezentată în limba străină trebuia nu numai tradusă, dar şi explicată. Cuvântul lui Dumnezeu nu fusese încheiat (nu fusese scris în întregime), aşa că atunci se mai descopereau adevăruri noi. Dacă aceasta se întâmpla într-o limbă străină, atunci trebuia atât tradus cât şi interpretat. Pentru aceasta era folosit darul de explicare, interpretare.

În 1. Corinteni 13:1 , apostolul Pavel spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător“. Cum am văzut, limbile în care vorbeau credincioşii erau limbi omeneşti străine. Ce vrea să spună Pavel prin „limbi îngereşti“? De aici nu putem deduce că el însuşi a vorbit în asemenea limbi (îngereşti). Pavel avea obiceiul să se dea pe el însuşi ca exemplu, când voia să explice ceva (compară cu 1. Corinteni 4:6 ; Romani 7:7-25 ). Aici în 1. Corinteni 13:2 adaugă: „Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa…“. În versetul 9 spune: „căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte“. Pavel foloseşte aici fără îndoială un caz presupus, cu ajutorul căruia el vrea să explice corintenilor, ce înseamnă lipsa de dragoste. De aceea nu se poate deduce din cuvintele lui, că el sau alţii într-adevăr au vorbit în limbi îngereşti sau chiar că „vorbirea în limbi“ să fie aceeaşi cu „limbile îngereşti“. Dacă recunoaştem că Pavel nu a posedat toate tainele, toată cunoştinţa şi toată credinţa, că el aici presupune cazul încă neîntâmplat, atunci şi prima propoziţie este tot o ipoteză. - La întrebarea, care sunt limbile îngerilor, nu putem să ne oprim mai mult. Însă este limpede, că şi aceste fiinţe spirituale posedă limba ca mijloc de comunicare (compară cu Isaia 6:3 ; Zaharia 3:4 ; Iuda 9 ).

În 1. Corinteni 14 , Pavel se ocupă mai amănunţit cu vorbirea în limbi. Din acest capitol avem impresia că acei credincioşi erau aşa de încântaţi de darurile harului, ca nişte copii de o jucărie nouă. Deosebit de tare ieşea la iveală aceasta cu ocazia vorbirii în limbi. De aceea apostolul trebuia în mod serios să-i îndrepte. Acest capitol este aşadar nu o instruire (învăţare) despre „vorbirea in limbi“, ci o avertizare serioasă ca darurile harului pe care Dumnezeu le-a dat Adunării Sale să fie folosite în mod corect.

Cum am mai văzut, darul vorbirii în limbi străine a fost dat de Dumnezeu ca semn pentru cei necredincioşi. Oamenii care auzeau în limba lor „faptele cele mari ale lui Dumnezeu“, prin aceasta erau convinşi şi aduşi la pocăinţă. Aceasta este dovedit în 1. Corinteni 14:22 : „Prin urmare limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi“.

Acest capitol conţine încă o învăţătură importantă, în versetul 21 Pavel citează liber textul din Isaia 28:11-12 : „… «Voi vorbi poporului acestuia prin alte limbi şi prin buze străine, şi nici aşa nu Mă vor asculta», zice Domnul“. Din conţinutul textului din Isaia 28 reiese că Israel nu a ascultat de prorocii trimişi de Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a trebuit să vestească o judecată asupra lor prin asirieni, care vorbeau o limbă străină. Prin această lucrare Israel trebuia smerit.

Pavel redă aceste cuvinte probabil într-o legătură cu totul altfel. Nu a alungat oare atunci Israel pe cel mai mare profet al lor, adică pe Mesia? De aceea Dumnezeu a pus prin darul limbilor un semn al judecăţii peste poporul Său pământesc, care acum este pus deoparte pentru un timp. A devenit clar că Evanghelia harului care a fost vestită naţiunilor păgâne, acum se vesteşte tuturor popoarelor pământului. Dar ca şi pe vremea lui Isaia, poporul Israel în totalitatea sa nici acum nu ascultă ce spune Dumnezeu.

De exemplu, în loc să meargă în portul din Corint pentru a vesti acolo Evanghelia (folosindu-se darul vorbirii în limbi) marinarilor veniţi din mai multe ţări, corintenii se desfătau în strângerile lor cu darul acesta spectaculos. Dar aici ei nu erau înţeleşi de nimeni. De aceea Pavel îi corectează. Tot capitolul 14 vorbeşte despre strângerile laolaltă ale adunării din Corint, aşa cum reiese fără îndoială din versetele 4, 5, 12, 19, 23-35.

Este de înţeles că acela care vorbeşte în adunare într-o altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Nimeni nu o înţelege, cu toate că exercită un dar al harului dat de Dumnezeu şi poate chiar să-şi exprime taine în duh, aceasta însemnând lucruri care până atunci nu au fost descoperite (1. Corinteni 14:2 ). Tainele în Noul Testament sunt lucruri care până atunci nu au fost cunoscute, dar acum sunt descoperite, înţelese numai de credinciosul duhovnicesc (compară mai ales 1. Corinteni 15:51 ; Efeseni 3:3-5 ).

Cine vorbea într-o limbă în strângerile laolaltă ale celor credincioşi se zidea numai pe el însuşi. Este însă aceasta scopul vorbirii în Adunare? De aceea Pavel spune că cineva trebuie să şi interpreteze cele spuse, pentru ca Adunarea să obţină zidire (versetele 4,5,6,9,13). Tot aşa şi cu rugăciunea şi cu lauda într-o limbă pe care nimeni nu o cunoaşte (versetele 14-17).

Un alt argument al apostolului este indicat în legătură cu impresia făcută în Adunare de vorbirea în limbi asupra necredincioşilor.

Dacă ei nu înţelegeau aceste limbi, nu ar zice că sunt nebuni (versetul 23)? în sfârşit, apostolul dă o indicaţie care are valabilitate şi astăzi. Epistola către Corinteni este adresată Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint şi către toţi cei care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos (1. Corinteni 1:2 ). Această indicaţie este: „Femeile să tacă în biserici, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice şi legea“ (1. Corinteni 14:34 ). Cât de uşor unii creştini trec in zilele noastre peste acest cuvânt! Mai ales când este vorba de aşa-zisa „vorbire în limbi“, femeile au adesea un rol dominant. Însuşi acest fapt real ar trebui să conducă pe fiecare credincios la o gândire serioasă. „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci au ieşit în lume mulţi proroci mincinoşi“ (1. Ioan 4:1 ).

Apostolul admite corintenilor în strângerile lor vorbirea în limbi - este doar un dar al harului lui Dumnezeu - însă numai cu două condiţii: în primul rând au voie să vorbească numai doi sau cel mult trei unul după altul şi în al doilea rând trebuia să fie prezent şi unul care să interpreteze cele spuse. Dacă lipsea acesta, nu era permisă vorbirea cu voce tare în limbi (versetele 27-28).

Am avut o mică privire asupra celor ce spune Scriptura despre darul harului de a vorbi în limbi. Este un dar dat de Dumnezeu ca şi darul vindecării, să folosească pentru slăvirea Lui şi ca un semn pentru oameni.

Mai există astăzi vorbirea în limbi?

O afirmaţie clară că vorbirea în limbi şi darul de vindecare nu ar mai fi în vremurile noastre nu găsim în Noul Testament. Pe de altă parte nu scrie in nici un loc că aceste daruri vor rămâne până la sfârşitul epocii creştine. Poate cineva va spune că acesta nu este nici un argument! Ca răspuns, cităm un verset în care Duhul Sfânt spune categoric că anumite daruri vor continua: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4:11-13 ).

Domnul Isus vede aici Adunarea ca Trupul Lui, înaintea Lui şi anume din acel moment de când apostolii şi profeţii Noului Testament au pus la început temelia (Efeseni 2:20 ; 3:5 ) până la acel punct, când măsura înălţimii staturii plinătăţii lui Hristos va fi fost ajunsă. Aceasta este ţinta lucrării darurilor. Va fi atinsă vreodată această ţintă aici pe pământ? Va exista oare aici pe pământ vreodată o unire a credinţei şi o unire a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu la toţi creştinii?

Fiecare cititor să-şi găsească pentru sine răspunsul atunci când priveşte starea prezentă a creştinătăţii. Ţelul va fi atins când în curând Adunarea (Biserica) va fi slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta şi va fi unită cu Capul ei în cer. Până în clipa aceea, Domnul Isus ca Mântuitorul Trupului Său lucrează neîncetat prin Duhul Sfânt, prin Cuvântul Său, dar şi prin darurile evangheliştilor, păstorilor şi învăţătorilor, pentru zidirea Trupului Său, anume atât timp „până vom ajunge toţi acolo“. Nici un cuvânt despre limbi şi vindecări! Aceste daruri nu au fost date pentru zidirea Trupului, ci ca semne ale puterii şi prezenţei lui Dumnezeu. Oricine doreşte să cunoască astăzi lucrările mari ale lui Dumnezeu şi lucrarea Sa de mântuire, poate să deschidă desăvârşitul Cuvânt al lui Dumnezeu. El va găsi acolo tot ce are nevoie pentru mântuirea sufletului său şi pentru o umblare după voia lui Dumnezeu.

În afară de aceasta mai există câteva argumente foarte puternice, care dovedesc că vorbirea în limbi şi vindecarea au avut locul lor numai în vremurile de început ale Bisericii.

1. Când scriitorul vorbeşte în locul deja amintit, în Evrei 2:4  - adică la începutul anilor şaizeci ai primului secol creştin - de semne, puteri şi felurite minuni şi daruri ale Duhului Sfânt, face lucrul acesta la timpul trecut: „ … în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor …“. De aici rezultă că aceste lucrări (daruri) de minuni, de care aparţine şi vorbirea în limbi, atunci aparţineau deja trecutului.

2. Acest gând este confirmat în 1. Corinteni 13:8-10 : „Dragostea nu piere niciodată. Prorocirile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi“.

Dragostea dumnezeiască rămâne veşnică, fiindcă este natura lui Dumnezeu. Şi va veni o clipă când nu va mai fi nevoie de nici o prorocie şi de nici o cunoştinţă, atunci când desăvârşirea va veni odată cu venirea Domnului Isus pentru a lua pe ai Săi acasă. Atunci nu va mai exista o „lucrare în parte“, ci darurile acestea vor fi puse la o parte (se vor sfârşi). Însă, spre deosebire de aceasta, este spus despre limbi că vor „înceta.“ Prorociile, cunoştinţa şi tot ce este „în parte“, la venirea Domnului vor fi puse la o parte, dar limbile vor înceta. Aceasta este o indicaţie că limbile vor înceta în alt timp, adică mai repede decât prorociile şi cunoaşterea.

3. Încă o dată să amintim paralela dintre lucrările de minuni pe care le făcea Moise înainte de ieşirea Israelului din Egipt şi semnele despre care vorbeşte Domnul în Marcu 16 către ai Săi, care şi-au găsit împlinirea în primele timpuri ale creştinismului şi sunt descrise in Faptele Apostolilor. Semnele şi minunile în legătură cu ieşirea poporului Israel din Egipt de asemenea nu au durat mult. La fel ca în Evrei 2:4 , se spune şi în Deuteronom 26:8 , privind in urmă: „Domnul ne-a scos din Egipt … cu semne şi minuni“. Privind profetic, ieşirea poporului Israel din Egipt este un tablou al începutului Bisericii creştine pe pământ. Este semnificativ că paralelismul se extinde în amănunţime.

4. În scrierile „părinţilor Bisericii“ din primele trei-patru secole nu se găseşte nimic despre vorbirea în limbi. Numai Eusebius (circa 260-339) vorbeşte ceva despre „vorbirea în limbi“ şi anume in descrierea sa a lucrării învăţătorului rătăcit Montanus, care afirma că este Paracletul (Mijlocitorul) promis. Prin aceasta se adevereşte în istoria Bisericii adevărul din 1. Corinteni 13:8 , că „limbile“ au încetat.

La sfârşit, o întrebare serioasă pentru inima şi cugetul nostru. Creştinii între ei sunt dezbinaţi. Unitatea Duhului în general nu a fost păstrată. Aceasta este o realitate adânc umilitoare. Dacă şi in zilele noastre Dumnezeu ar mărturisi prin lucrări de minuni şi vorbiri în limbi, atunci unde şi în ce grupare de creştini ar trebui să o facă? Există o grupare de credincioşi care poate afirma că au păstrat dragostea dintâi, au respectat Cuvântul lui Dumnezeu şi nu au tăgăduit Numele Domnului (Apocalipsa 2 şi 3)? Cel mai înalt lucru pe care Domnul în scrisoarea către Filadelfia îl recunoaşte este o putere mică. Dacă astăzi într-adevăr s-ar mai face aceste semne lucrate de Dumnezeu, nu ar avea oare ele ca urmare îngâmfarea duhovnicească?

În realitate aşa este în cercurile în care vorbirea in limbi este înţeleasă ca o lucrare deosebită a Duhului, vorbindu-se mereu că celorlalţi le lipseşte ceva esenţial în viaţa de credinţă şi de adunare. Ceea ce însă lipseşte astăzi este cumpătarea, înţelepciunea duhovnicească şi păzirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *