Ajungem acum la a treia imagine a Adunării lui Dumnezeu în Scriptură. O găsim în Efeseni 5:22-32 unde Pavel arată că Adunarea este Soţia lui Hristos şi că natura acestei relaţii intime şi binecuvântate între Hristos şi Adunarea Sa este modelul relaţiilor şi purtării soţilor şi soţiilor: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spăşarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavâbd pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur. Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea: pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale. „De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei dou vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare”.
Afecţiune, intimitate şi unire
Sub această figură a soţiei, găsim Biserica prezentată ca obiect al afecţiunilor celor mai tandre şi celor mai intime ale lui Hristos, obiect al dragostei şi purtărilor Lui de grijă, la fel cum un soţ demn de acest nume îşi iubeşte soţia şi are grijă de ea, deşi aici, mai degrabă ce este ceresc este un model pentru ce este de pe pământ. Această figură pune înaintea noastră şi relaţia cea mai intimă existând între Hristos şi Adunare, cea care este caracterizată de cea mai mare apropiere posibilă, legăturile dulci şi intime care îi unesc pe soţ şi pe soţie. Această unire strânsă a lui Hristos şi a Adunării Sale în ceasul care va veni al domniei şi gloriei Sale, este de asemenea prezentată de Eva unită cu Adam în poziţia lui de stăpânitor peste toată creaţia. Vom vedea aceasta mai departe, plecând de la alte pasaje.
Adunarea Dumnezeului celui viu este deci soţia lui Hristos, care a iubit-o cu o dragoste nesfârşită şi pe care a câştigat-o pentru El Însuşi cu preţul propriului Său sânge, vărsat pentru o răscumpărare din păcat şi din pierzare. Este ceea ce a făcut El pentru ea în trecut, pentru ca să o aibă pentru El Însuşi pentru totdeauna ca obicet al afecţiunilor Lui profunde şi pentru a împărţi cu ea gloria şi stăpânirea Sa în ziua care va veni.
În prezent, în dragostea Lui neschimbătoare, are grijă de ea neîncetat, hrănind-o, iubind-o mult, sfinţind-o şi curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt - aplicarea puterii curăţitoare a Cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul - pentru ca ea să fie făcută potrivită din punct de vedere moral pentru această poziţie intimă de unire cu El în gloria şi stăpânirea Sa. În viitor, dragostea Lui pentru Adunare va fi arătată când îşi va prezenta soţia glorioasă, fără pată, nici zbârcitură. Ea va fi pentru totdeauna cu El, Soţul ei preaiubit. Cum a exprimat un altul: „El este Cel care Îşi poate prezenta El Însuşi, pentru că este autorul existenţei ei, a frumuseţei ei, a acestei perfecţiuni în care ea trebuie să apară în cer pentru a fi demnă de un asemenea soţ şi de gloria care domneşte acolo”.
Aceasta este partea binecuvântată a Bisericii ca soţie a lui Hristos, şi aşa este dragostea pe care ar trebui să o guste acum fiecare dintre cei care o alcătuiesc, pentru că dragostea de care ne vom bucura în pura splendoare a eternităţii este aceeaşi ca cea cu care El ne iubeşte acum în noaptea întunecoasă a acestei lumi. O, de s-ar odihni inimile noastre în această dragoste fără sfârşit!
Afecţiune şi fidelitate
La fel cum ne găsim bucuria în dragostea pe care El o are pentru noi, soţia Lui, la fel afecţiunile inimilor noastre ar trebui să se îndrepte - şi se vor îndrepta - într-o dorinţă arzătoare pentru El, Soţul nostru, şi aceasta în timpul absenţei Lui şi pe scena respingerii Lui, într-o consacrare fidelă Persoanei Lui. Să ne amintim cuvintele lui Pavel către corinteni şi să înţelegem să că ele se aplică fiecărui credincios: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos” (2. Corinteni 11:2 ).
Ca şi creşini, suntem logodiţi cu Isus Hristos şi trebuie să-I fim credincioşi, păstrându-ne pentru El ca o fecioară curată, fără a fi întinaţi de lumea care L-a răstignit, nedându-ne dragostea şi afecţiunile veacului prezent, duşman al preaiubitului nostru, ci păstrând pentru El toată dragostea şi toată iubirea noastră, slujindu-L cu credincioşie, trăind pentru El în aşteptarea fericită a venirii Sale pentru a ne căuta şi a acestei zile de nuntă. Aceasta este o responsabilitate care decurge din această relaţie atât de intimă cu Hristos.
Supunere
Mai mult, pasajul nostru din Efeseni 5 ne aminteşte că această relaţie binecuvântată implică noţiunile de autoritate şi de supunere, ca în relaţiile conjugale: „Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate” (v. 23-24).
După ce am vorbit deja despre Hristos ca fiind Capul Adunării, vom atinge numai în treacăt subiectul supunerii Bisericii, soţia lui Hristos, faţă de Capul ei.
Această supunere faţă de Hristos este o altă responsabilitate foarte importantă decurgând din acest privilegiu binecuvântat de a fi soţia lui Hristos. Aceasta înseamnă că trebuie aici jos să ascultăm de Cuvântul Lui, să nu facem propria noastră voie sau să urmăm propriile noastre dorinţe, ci mai degrabă îndrumările pe care ni le-a dat în Biblie. Nu trebuie să facem ceea ce ni se pare cel mai convenabil sau cel mai bine, pentru noi înşine sau pentru Biserică în mod colectiv, ci trebuie să căutăm în Scripturi gândul lui Hristos şi să conformăm umblarea noastră cu el în supunere faţă de El, Capul nostru. Urmează că Biserica nu trebuie niciodată să înveţe sau să decreteze reguli, doctrine etc. Locul său este să fie supusă învăţăturilor date de Hristos în Cuvântul Său. Domnul învaţă şi zideşte prin intermediul darurilor pe care le-a făcut Adunării, sub călăuzirea şi cu puterea Duhului prezentând Cuvântul.
Dacă Biserica nu ar fi uitat aceasta şi nu ar fi pierdut din vedere chemarea ei cerească de soţie a lui Hristos, cât de diferit ar fi totul astăzi; nu ar fi toate aceste secte şi aceste grupări creştine antagoniste, cu regulile şi diversele lor doctrine, etc. Dacă toţi ar fi într-adevăr supuşi lui Hristos, ar găsi în Cuvântul Lui unitatea de gândire (gândul Lui) şi calea Lui pentru Adunarea Sa. Duhul ne-ar învăţa pe fiecare dintre noi acelaşi lucru şi fiecare credincios dependent astfel ar umbla în ascultare pe singura cale a voii Sale. Atunci toşi ar fi împreună în unitatea binecuvântată a Duhului, ca soţia supusă a lui Hristos.
Cât de frumos ar fi şi ce mărturie ar aduce atunci Biserica despre Hristos în lume! Aşa era la începutul istoriei Bisericii şi aşa ar fi şi acum dacă toţi ar fi supuşi lui Hristos, Capul, şi L-ar cunoaşte cu adevărat ca Soţ. Astfel motivul diviziunilor şi confuziei din mijlocul poporului lui Dumnezeu de astăzi este că Biserica nu a fost şi nu este complet supusă lui Hristos. Voia omului a fost la lucru şi ruina a venit.
Dar deşi Bisericii i-a lipsit supunerea, nu se cuvine mai puţin ca fiecare credincios să fie supus voii lui Hristos şi Cuvântului Său. În mesajele Domnului către cele şapte adunări din Asia, care ne vorbesc profetic despre istoria Adunării şi ne spun cât s-a depărtat de Cuvântul Său, îndemnul care termină fiecare scrisoare se adresează fiecăruia: „Cine (fiecare individual) are urechi, să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 2:7,11,17,29 ; Apocalipsa 3:6,13,22 ). De ar putea fiecare cititor să asculte, să se supună şi să umble în despărţire de tot ce nu este după Cuvântul Său şi în supunere faţă de Hristos!
Speranţă şi chemare
Am examinat ceea ce este partea Adunării, soţia lui Hristos, alcătuită din credincioşi născuţi din nou: iubită de Domnul, introdusă în intimitatea Sa, asociată cu El, chemată să fie credincioasă Soţului ei; am putea acum să dezvoltăm puţin speranţa şi chemarea ei. Chiar natura relaţiei soţ-soţie face să se înţeleagă uşor că ceea ce speră Biserica şi ce va împlini făgăduinţa Lui este să fie unită cu El şi să fie pentru totdeauna lângă El. A fi unită cu Hristos şi a lua parte la gloria Lui este singura speranţă potrivită şi singura chemare potrivită pentru Biserică.
Totul este aici implicat de versetele din Efeseni 5 pe care le-am examinat mai sus, unde ni se spune că Hristos Îşi va prezenta Adunarea Lui Însuşi fără pată, nici zbârcitură. Aceasta se va împlini în ziua nunţii, în ziua unirii nupţiale care ar trebui să fie aşteptarea şi dorinţa arzătoare a Bisericii logodite cu Hristos.
Atunci ea Îl va vedea aşa cum este şi va fi asemenea Lui, fără cusur şi curată (1. Ioan 3:2-3 ). Nimic altceva nu poate satisface adevăratele sentimente ale soţiei, care ar trebui să fie găsite în Adunare.
Această speranţă binecuvântată a Bisericii i-a fost dată de Isus Însuşi în versetele binecunoscute şi scumpe inimilor noastre din Ioan 14:2-3 . El versteşte credincioşilor că le va pregăti un loc în casa Tatălui Său, că Se va întoarce şi îi va lua la El, ca acolo unde este El, să fie şi ei. Acolo avem promisiunea făcută de Soţ soţiei Sale şi asigurarea că dorinţa inimii Sale, este ca acolo unde este El, să fie şi ea.
Dorinţa arzătoare a lui Hristos de a-Şi avea soţia este de asemenea exprimată în mod mişcător în rugăciunea preoţească adresată Tatălui, aşa cum ne este raportată în Ioan 17:24 : „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu”. Este ceea ce Şi-a propus El pentru Adunarea Sa, ceea ce vrea pentru ea: să o introducă lângă El în glorie. Şi aşa ar trebui să fie întotdeauna dorinţa arzătoare, speranţa soţiei Lui.
Biserica este cerească în originea ei, şi unită cu Hristos, Capul ei, în glorie. Ea ar trebui să fie cerească în caracterul ei aici jos pentru că viaţa ei „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi chemarea ei este să fie unită cu Hristos în ceruri şi să ia parte etern la gloria Li. Toate promisiunile făcute Bisericii sunt cereşti în timp ce toate cele făcute lui Israel sunt pământeşti; de aceea nu trebuie niciodată să le confundăm.
Am văzut astfel, plecând de la Scriptură, că atât chemarea, cât şi speranţa proprii Biserici ca soţie a lui Hristos sunt să fie unită şi asociată cu El în gloria cerească, să fie asemenea imaginii Lui. De aceea este evident că este fără bază scripturală să gândim, cum se aude adesea, că misiunea Bisericii este să amelioreze lumea şi să o convertească la Hristos. Este sigur că o asemenea aşteptare este zadarnică.
Misiunea Bisericii este desigur să-L reprezinte şi să-L arate pe Hristos în această lume, în timp ce Evanghelia este vestită celor care sunt pierduţi; dar speranţa de a ameliora lumea întreagă şi de a o converti la Hristos nu îi este dată niciodată în Scriptură. Dimpotrivă, Cuvântul arată clar că „oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău” (2. Timotei 3: 13 ) şi Dumnezeu va trebui să intervină în judecată pentru a pune capăt oricărei răutăţi a omului. Speranţa şi chemarea Bisericii, este deci de a fi luată în cer cu El, cum arată 1. Tesaloniceni 4:13-18 , nu de a ameliora sau de a converti lumea.
Să ajungem acum la câteva pasaje din Apocalipsa care ne precizează chemarea viitoarei Biserici în unirea şi asocierea ei cu Hristos. Fără nici o îndoială, Apocalipsa 4:1 descrie momentul când este luată la cer; ea face parte din această adunare de răscumpăraţi care se închină în capitolele 4 şi 5 şi care sunt reprezentaţi de cei douăzeci şi patru de bătrâni. De-a lungul timpului în care judecăţile vor fi vărsate asupra creştinătăţii apostate şi asupra acestei lumi nelegiuite, aşa cum este descris profetic în capitolele 6-19 din această carte, Adunarea adevăraţilor credincioşi este la adăpost în glorie cu Mântuitorul ei preaiubit.
Apoi, în capitolul 19, găsim ceea ce priveşte nunta Mielului: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dar să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor” (v. 7-8). După ce falsa biserică, biserica apostată, a fost judecată în capitolul 17, şi cea adevărată s-a pregătit, poate avea loc evenimentul glorios al nunţii lui Hristos şi a Bisericii câştigate prin sângele Său. Apoi El vine cu Biserica Sa pentru a executa judecata asupra celor vii şi a domni cu ea pe pământul întreg ( 19:11 - 20:6 ). În Apocalipsa 21:9-27 , mireasa, soţia Mielului, este descrisă cu precizie în toată gloria ei ca „cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu” (v .10). (Cititorul va vrea într-adevăr să citească toate aceste versete). Atunci ea va fi cetatea cerească a Împărăţiei lui Isus Hristos pe pământ şi va domni cu El o mie de ani.
Apocalipsa 21:1-8 descrie scena eternă şi starea eternă după cei o mie de ani ai domniei lui Hristos care au luat sfârşit şi după ce cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut. Vor fi atunci ceruri noi şi un pământ nou. Acolo citim: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas puternic, spunând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său”, etc.” (v. 2-3).
Acesta este destinul etern al Bisericii, soţia lui Hristos. Ea este totodată cetatea sfântă a mileniului, soţia împodobită pentru soţul ei, şi acum cortul sfânt, locuinţa eternă a lui Dumnezeu. Ce destin glorios este cel al „Adunării Dumnezeului celui Viu”! De ar fi inimile noastre mai strâmte şi de ar decurge din aceasta o afecţiune tot mai arzătoare pentru Soţul nostru ceresc care a câştigat pentru noi toate aceste binecuvântări prin darul vieţii Sale pe Calvar.
Rezumat
Terminând acest prim capitol despre ce este Adunarea Dumnezeului celui Viu, dorim să amintim câteva dintre gândurile principale care au fost înaintea noastră ca răspuns la întrebarea pusă la începutul capitolului nostru. Am văzut în Cuvântul lui Dumnezeu că Adunarea nu a început înainte de Rusalii şi că este constituită din credincioşi născuţi din nou, botezaţi cu Duhul Sfânt pentru a alcătui trupul lui Hristos, şi adăugaţi de El la Adunarea Sa, al cărei Cap este în cer. Ei sunt chemaţi, separaţi de lume şi întotdeauna văzuţi de Dumnezeu ca un singur trup în lumea întreagă, în ciuda tuturor diviziunilor care pot exista în mijlocul lor.
Adunarea ne este descrisă sub trei forme, Trupul lui Hristos, casa lui Dumnezeu şi soţia lui Hristos. Ca trup, este alcătuită din diverse mădulare având responsabilitatea de a lucra pentru El în locul lor pregătit şi desemnat, sub controlul lui Hristos, Capul. Ca şi casă a lui Dumnezeu, Adunarea este locuinţa Lui pe pământ şi este responsabilă de a păstra acolo ordinea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Ca soţie a lui Hristos, partea ei, speranţa ei, chemarea ei este să Îl iubească, să se bucure de intimitatea Lui, să Îi fie credincioasă şi supusă, şi să fie pentru totdeauna cu El, asociată cu El în gloria Sa.
După această vedere generală a Bisericii sau Adunării în ansamblul său, vom înţelege mai uşor ce învaţă Scriptura despre ce este o adunare locală şi despre ordinea care domneşte acolo. Acesta va fi subiectul capitolului 3.