comori.org
comori.org

V. Lucrarea de slujire

André Gibert

Clerul şi slujba oficială

Absenţa oricărui cler şi a unor slujitori consacraţi în mod oficial este fără îndoială ceea ce izbeşte cel mai mult în adunările formate în afara diferitelor organizaţii eclesiastice. Ea face să se mire şi chiar să tulbure adesea unele suflete sincere, dar obişnuite cu forme religioase. Doar nu se vorbeşte în Noul Testament despre supraveghetori, bătrâni, diaconi, apoi păstori, evanghelişti, învăţători, ca şi de apostoli şi proroci?

Aşa este, fără îndoială. Dar înainte de a merge mai departe, trebuie să vedem că în nicio parte din acest Nou Testament nu-i vedem pe aceşti oameni sau o categorie dintre ei, formând un grup aparte de restul credincioşilor, pentru a împlini funcţii preoţeşti, a aduce închinare, a ţine ei singuri anumite ceremonii. Dimpotrivă, toţi creştinii sunt consideraţi în Noul Testament cu acelaşi nume de „preoţi“. Apostolul Petru nu face nici o deosebire între ei când le scrie: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ (1. Petru 2:5 ). Însăşi noţiunea de cler este străină învăţăturii creştine.

În niciun loc Scriptura nu prezintă sau nu prevede, în creştinism, o succesiune de preoţi sau de slujitori rânduiţi printr-o consacrare sau ordinare oarecare; şi diferite „biserici“ practică acest lucru, chiar dacă unele dintre ele resping ideea unui cler în felul ortodocşilor şi catolicilor.

Dacă este vorba de apostoli, este clar că Domnul este Cel care i-a chemat şi că n-a mai rânduit  după ei. Dacă un altul „a luat slujba“ lui Iuda, nu cei unsprezece l-au ales (Fapte 1:24 ). În ce îl priveşte pe Pavel, el insistă peste tot asupra faptului că a primit apostolatul de la Dumnezeu şi nu de la oameni, şi el nu şi-a rânduit vreun urmaş. Principiul este acelaşi pentru toţi slujitorii sau toate însărcinările. În zadar cauţi alt lucru în Noul Testament.

Înainte de a fi fost completat Cuvântul, Biserica fiind în formare, apostolii au socotit că este bine să numească ei înşişi diaconi, adică servitori (Fapte 6:1-3 ), iar în adunările dintre neamuri, bătrâni (Fapte 14:23 ) în felul în care existau dintotdeauna în Israel (vezi Fapte 11:30 ; Iacov 5:14,16 ). Apostolul Pavel, cu autoritatea sa apostolică, l-a împuternicit pe Tit să facă acest lucru în Creta (Tit 1:5 ) şi poate, deşi nu este sigur, pe Timotei în Efes (1. Timotei 3 ). Citim de asemenea, în Fapte 13:1-4 , că prorocii şi învăţătorii adunării din Antiohia şi-au pus mâinile peste Pavel şi peste Barnaba, dar nu pentru a le încredinţa ei vreo slujbă, căci Duhul Sfânt era Cel care-i chema; prin aceasta ei doar mărturiseau părtăşia lor şi deplina lor aprobare. Subliniem de asemenea că Timotei, obiect al unor prorocii deosebite (1. Timotei 1:18 ), primise un dar al harului „cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor“ (1. Timotei 4:14 ) şi „prin punerea mâinilor“ apostolului Pavel (2. Timotei 1:6 ). Prin aceasta, bătrânii recunoşteau ceea ce apostolul era singurul competent să facă şi pe care el nu-l făcea; decât la îndemnul deosebit al Duhului Sfânt exprimat prin prorocie. Acestea sunt fapte de necontestat; dar în zadar ar vrea cineva să scoată din ele o regulă sau o indicaţie permanentă în favoarea vreunei ordinări oficiale, adică a unei învestiri oficiale a celor care îndeplinesc slujbe în adunare. Nu numai că apostolii n-au avut succesori şi Cuvântul nu spune nimic despre vreo transmitere eventuală a autorităţii apostolice, dar nici vorbă în Noul Testament despre vreo numire de oameni într-o funcţie oficială. Nimeni nu poate astăzi să pretindă că ar avea vreo autoritate dată de Dumnezeu cu un astfel de scop.

Cuvântul insistă, dimpotrivă, asupra lucrării Duhului Sfânt de a împărţi daruri şi slujbe (Fapte 13:2 ; 1. Corinteni 12 ). Şi tocmai această lucrare nu este recunoscută în toată lumea creştină. În cea mai mare parte din cazuri, prezenţa Duhului Sfânt este înlocuită prin reglementări şi prin organizare omenească în biserici. Chiar şi atunci când se spune că în asemenea funcţii nu sunt consacraţi decât oameni chemaţi de Dumnezeu, consacrarea este fapta unei autorităţi oficiale, pe care nu o găsim atestată nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi totuşi Cuvântul nu este deloc lipsit de îndrumări precise asupra rânduielii şi zidirii în Adunare. Dar el spune: „Toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte“ (1. Corinteni 12:11 ). Deci, nici biserica, nici un cler ieşit din ea nu au căderea să rânduiască daruri şi însărcinări, ci numai Duhul lui Dumnezeu.

Avem mare nevoie să fim feriţi nu numai de forme, ci şi de acest spirit de cler, prin care este data la o parte libertatea Duhului de a lucra prin unul sau altul dintre fraţi. Vom fi scăpaţi de acest pericol, numai dacă vom crede, simplu, în prezenţa Duhului Sfânt în Adunare. El lucrează în ea prin „darurile harului“.

Darurile de har

Adunarea n-ar putea, în adevăr, să trăiască fără lucrarea a ceea ce Cuvântul numeşte „daruri de har“. „Darul“ este de fapt o aptitudine sau capacitate dată de Dumnezeu unei anumite persoane pentru a lucra faţă de oameni. Scriptura identifică adesea „darul“ cu persoana care îl posedă: (Efeseni 4:8,11 ). Hristos are grijă ca Biserica să nu fie lipsită de daruri. El a dat, dă şi va da în această privinţă, prin Duhul Sfânt, tot ce este necesar şi suficient, atât timp cât ea va fi pe pământ, pentru a o hrăni, cârmui şi zidi.

Locurile diferite din Scriptură care vorbesc despre daruri, prezintă diferite liste, fiecare cu un gând deosebit, dar dintre care nici una nu este limitativă.

Sunt, pentru întreaga Biserică, darurile „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos“ (Efeseni 4:11,12 ). El Însuşi, Capul acestui trup, „a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“. Se vede că este vorba aici numai de „slujirea prin Cuvânt“ şi aceasta se înţelege când se foloseşte cuvântul „slujbă“. Misiunea apostolilor se continuă, cuvântul lor avându-şi loc în scrierile inspirate, care au completat Cuvântul lui Dumnezeu. Prorocii, potrivit fiecărui timp, aduc câte ceva din Cuvânt pentru nevoile pe care Dumnezeu face ca ei să le vadă în Biserică, cu răspunsul pe care El vrea să li-l dea; ei pun, pentru a spune astfel, sufletele în legătură cu Dumnezeu Însuşi. Evangheliştii lucrează în lume pentru a scoate din ea pe cei pe care Dumnezeu îi aduce în Adunare. Păstorii au grija de a da hrana spirituală potrivită şi de a veghea asupra turmei pe care lumea şi Satan o ameninţă neîncetat. Învăţătorii expun în mod sănătos şi clar adevărul.

Capitolul 12 din cea dintâi epistolă către Corinteni, care insistă îndeosebi asupra suveranităţii Duhului Sfânt în împărţirea darurilor, ne spune că „Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, puteri miraculoase; apoi, daruri de vindecări, ajutorări, administrări, felurite limbi“ (versetul 28). Dacă darurile pe care le preţuiau atât de mult corintenii, minunile, limbile, care erau „semne“ pentru cei necredincioşi, nu se mai arată printre noi, altele au rămas. Aici nu este vorba de evanghelişti, deoarece acest capitol se ocupă cu „darurile duhovniceşti“ într-o adunare locală, în viaţa ei proprie, călăuzită de Duhul.

În Romani 12 se găseşte nu numai slujirea Cuvântului, ci ansamblul „slujirii“ creştine, prezentat ca „daruri de har“. Ele pornesc de la prorocie, care este dată numai anumitor persoane, până la practicarea milosteniei, pe care desigur nici un credincios, frate sau soră, nu este scutit s-o practice. Dar în acelaşi timp fiecare este chemat „potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia“, ca să nu treacă peste ea, pentru ca întregul trup să funcţioneze armonios. În 1. Petru 4:10,11 , diversitatea darurilor „harului felurit al lui Dumnezeu“ se împarte, spune apostolul, între fiecare voi, chemaţi să fie astfel „buni administratori“. În felul acesta, „dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu“.

Dragostea fierbinte la care toţi credincioşii sunt îndemnaţi, face ca ei să folosească „unii pentru alţii“ darurile de har din care fiecare dintre ei, frate sau soră, a primit ceva. Nu trebuie ca aceste învăţăminte ale Cuvântului să rămână pentru noi doar nişte consideraţii teoretice. Însemnătatea lor practică este extremă. Este o mare diversitate de „daruri“. Suntem înclinaţi să nu numim cu acest nume decât pe cele ce ies mai în relief, îndeosebi slujirea Cuvântului, şi să le apreciem în măsura în care ele se arată într-un mod strălucitor sau captivant. În ochii lui Dumnezeu nu există astfel de deosebiri. Dimpotrivă, darurile cele mai „arătoase“ se aseamănă cu acelea care, fiind mai puţin însemnate şi mai puţin preţioase în sine, au de primit în afară o cinste mai mare (1. Corinteni 12:23,24 ). Slujitorul Cuvântului nu este decât un canal; cel care practică îndurarea este o mină de dragoste. Cea mai modestă slujbă în Adunare are adesea mai multă valoare decât alta prea mult în văzul tuturor.

Aceste „daruri de har“ pentru „lucrarea de slujire“ dau nu o autoritate oficială, ci o răspundere celor care le-au primit. Hristos este modelul de slujitor adevărat. Ar vrea cineva să fie mai presus de Stăpânul său? „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit?“ Chiar şi cel care conduce sau care este „în faţă“, nu este deloc un şef în sensul sau în felul de a gândi al oamenilor; el este la fel ca fraţii săi, dar aşezat într-un loc de răspundere deosebită. Pericolul, pentru cine a primit un dar care îl aşază în văzul tuturor, în special cel de a prezenta Cuvântul, este de a se considera drept şef şi de a depărta sufletele de la Hristos, ataşându-le, în mod conştient sau nu, de sine însuşi. De asemenea, pericolul nu este mai puţin mare pentru ceilalţi de a se baza în mod pasiv pe vreunii pe care Dumnezeu i-a dăruit şi de a adormi în rutină, provocând astfel, fără să gândească poate, naşterea şi existenţa unui cler.

Fiecare are un „dar de har“. Fiecare trebuie să ştie ce a primit de la Domnul şi să asculte de El, în dependenţă de Duhul Sfânt. Pentru ca trupul să crească şi să se hrănească, trebuie ca fiecare mădular să-şi îndeplinească sarcina, nici mai mult, nici mai puţin, aşa cum arată 1. Corinteni 12 . Noi suntem mădulare unii altora; şi pentru binele tuturor, nu pentru satisfacţia noastră personală, trebuie să dorim „darurile de har cele mai mari“. Dar în faţa noastră este deschisă „o cale nespus mai bună“, cea a dragostei.

Trebuie să fii fericit, gândind că Domnul este Acela care le dă, în vederea nevoilor Adunării pe care o iubeşte. El nu va înceta să îngrijească de darurile necesare. Dar cum sunt ele folosite şi cum este primită lucrarea lor de cei către care se adresează? În starea de acum a lucrurilor, multe din daruri sunt pierdute, fiind nefolosite, deşi ele există. Şi tocmai această latură a folosirii darurilor ne este prezentată în Romani 12 . Să lucrăm potrivit darului care ne-a fost încredinţat Dacă nu facem aşa, ce pierdere este pentru toţi! Starea de acum a Bisericii arată nu lipsa de daruri, ci nefolosirea lor sau folosirea greşită a lor. Timotei este îndemnat „să înflăcăreze darul de har“ care este în el, Arhip să ia seama la slujba pe care a primit-o de la Domnul. Domnul poate să ne spună tuturor: Ce ai făcut tu cu ceea ce ţi-am dat?

Departe de noi de asemenea gândul că toate darurile revărsate acum de Dumnezeu s-ar găsi printre fraţii cu care ne adunăm. Şi să nu avem pretenţia că le-am cunoaşte pe toate. Dar, printre noi, să nu fie altă lucrare decât cea a Duhului Sfânt care se face prin „daruri“, şi fiecare să lucreze în dependenţă, potrivit cu ce a primit de la Domnul.

Slujbele

Noul Testament vorbeşte, de asemenea, în diferite rânduri, de fraţi chemaţi să se ocupe de adunarea locală ca „bătrâni“ sau „supraveghetori“ şi ca „servitori“ sau „diaconi“ (Fapte 11:30 ; 14:23 ; 20:17,28 ; Filipeni 1:1 ; 1. Timotei 3 ; Tit 1 ; 1. Petru 5:1 ; Iacov 5:14 şi Evrei 13:17 ). Aceste „însărcinări“, cum mai sunt numite, pot să fie împreună cu folosirea vreunui dar de prezentare a Cuvântului, cum arată cazurile lui Ştefan şi al lui Filip, dar nu sunt cu toate acestea legate de acel dar.

Rânduiala trebuie să fie menţinută în adunare, cei abătuţi trebuie să fie înştiinţaţi, sufletele îngrijite şi încurajate. Este nevoie de asemenea ca bărbaţi şi femei credincioase (Fivi era diaconiţă a adunării din Chencrea) să se ocupe de lucrurile materiale; diaconii, aleşi în Fapte 6 , se ocupau de săraci şi împărţeau hrana. Dacă unii credincioşi doresc să facă o astfel de lucrare, ei doresc „un lucru bun“ (1. Timotei 3:1 ).

Calităţile cerute pentru o slujbă sau alta sunt arătate de apostolul Pavel în capitolul 3 al celei dintâi epistole către Timotei şi în epistola către Tit 1:7 . Ele vorbesc despre credincioşi bine întemeiaţi, cu experienţă, evlavioşi. Din cauza lipsei acestor calităţi, în zilele noastre simţim atât de mult, în viaţa adunărilor locale, lipsa de supraveghetori şi diaconi. Acolo unde ei există, să ştim să-I recunoaştem şi să le dăm cinstea cuvenită.

Dar încă o dată, Cuvântul nu dă nici o îndrumare cu privire la vreo numire oficială şi reglementată în aceste slujbe. „Duhul Sfânt v-a pus... ca să păstoriţi adunarea lui Dumnezeu“, spune Pavel către bătrânii din Efes. Istoric, bătrânii (presbuteroi: bătrâni) sau supraveghetorii (episkopoi: episcopi) şi servitorii (diakonoi: diaconi) s-au aşezat puţin câte puţin ca o ceată aparte de ceilalţi, pentru a forma clerul. Ei au ajuns să se considere (şi au fost consideraţi) în bisericile oficiale ca singurii învestiţi cu „daruri“ şi însărcinaţi cu toată slujba, învăţătura, închinarea,  slujba dumnezeiască. În final s-au numit ei înşişi în această poziţie, gruparea lor specială socotindu-se singura calificată să recunoască alţi preoţi, potrivit unei puteri care le-ar veni de la apostoli şi care s-ar fi transmis fără întrerupere. Doar să citeşti Noul Testament şi constaţi că nici una din aceste pretenţii nu este îndreptăţită în Scriptură şi că ele se opun suveranităţii Duhului Sfânt în Adunare. De asemenea, în cea mai mare parte din bisericile protestante, „bătrânii“ nu constituie propriu-zis un cler, dar ei formează totuşi o categorie oficială şi sunt aleşi de totalitatea celor credincioşi, fapt care nu este totuşi potrivit Scripturii; dacă, atunci când au fost numiţi şapte diaconi în Fapte 6:1-6 , ucenicii „şi-au aruncat ochii pe ei“ şi i-au prezentat apostolilor, totuşi aceştia i-au stabilit potrivit autorităţii lor care nu poate fi înlocuită. De fapt, nu există astăzi pe pământ vreo autoritate competentă să stabilească bătrâni sau diaconi.

Dar ar fi tot atât de trist să pretinzi că aceste slujbe nu ar mai putea fi. Aceasta ar însemna să te îndoieşti de dragostea Domnului pentru Adunarea Sa, dacă te-ai gândi că El nu a mai dat ce este necesar binecuvântării adunărilor locale. Ele sunt necesare, tot aşa ca şi darurile. Ca şi felul de a lucra al „darurilor”, intrarea în lucru a acestor „slujbe“ cere aceste însuşiri şi calităţi morale pe care le arată Cuvântul, în 1. Timotei 3:8-13 , ca şi în Fapte 6:3 , şi care se pot rezuma la credincioşie, o înţelepciune, o dragoste de sfinţi şi o dragoste pentru Domnul cu totul deosebite. Aceasta este împlinirea unei datorii sfinte, în ascultare, şi nicidecum ocuparea unui loc de cinste deosebită sau de stăpânire (1. Petru 5:1- 14 ).

Libertate şi dependenţă

Absenţa clerului şi a unei conduceri oficiale nu înseamnă nicidecum un fel de democraţie religioasă în care fiecare are toate drepturile. Nimeni nu are drepturi asupra fraţilor săi, ci fiecare are datoriile pe care Domnul i le arată. Este vorba de a lăsa Duhului Sfânt libertatea de acţiune, pentru ca fiecare încheietură a organismului să funcţioneze pentru binele tuturor şi potrivit voii lui Dumnezeu. „Sistemele“ religioase nu concep strângere laolaltă fără conducători dinainte stabiliţi, un program cunoscut, o liturghie, deoarece prezenţa efectivă a Duhului Sfânt în adunare nu este înţeleasă în ele. Nişte oameni, chiar cei mai bine intenţionaţi, ar fi ei mai înţelepţi şi mai puternici decât Duhul Sfânt? Dar să luăm seama, sub pretext că suntem liberi faţă de stăpânirea omului, să nu lucrăm în independenţă faţă de Cel care ia din ce este al lui Hristos ca să ne descopere (Ioan 16:14 ; 14:26 ) şi pune inimile şi conştiinţele în prezenţa lui Hristos. Fără El, Adunarea n-ar putea exista. Când El este întristat sau stins, ea îşi pierde din caracterul ei de Adunare. Cum s-a spus adesea, să fie Adunarea singurul loc în care firea omului să se poată manifesta fără a fi împiedicată?

Un dar n-are nevoie, ca să fie folosit, să aştepte să fie aprobat de Biserică; este partea adunării să-I recunoască lucrarea, dându-şi seama dacă este un dar de la Dumnezeu, după felul în care contribuie la zidire (1. Corinteni 14:29 ; 1. Tesaloniceni 5:19,21 ; 1. Ioan 2:20 ; 4:1 ). Un evanghelist poate să fie necesar aici, unul sau doi păstori dincolo, un învăţător în alt loc; Dumnezeu îi va ridica potrivit nevoilor pe care numai El le cunoaşte. Şi darul este cu totul liber faţă de oameni.

Dar firea păcătoasă este totdeauna gata să folosească libertatea pentru a ieşi în faţă. Unii oameni pot pretinde că au un dar fără să-l aibă, să lucreze în locul celor care îl au sau să lucreze într-o mai mare măsură decât au primit. Cine va spune paguba pe care lipsurile noastre repetate o aduc Adunării lui Dumnezeu? Ocupaţi de noi înşine mai mult decât de Hristos şi de ai Săi, uneori refuzăm să punem în valoare darul pe care l-am primit şi în felul acesta unii fraţi care ar fi putut zidi adunarea, n-au deschis niciodată gura; alteori, o abundenţă de discursuri fără sfârşit înlocuiesc adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu care este bun pentru zidire. Trebuie să spunem cu multă tristeţe, lucrurile se petrec uneori ca şi cum caracteristica strângerilor laolaltă fără conducere oficială ar fi că oricine ar avea dreptul să vorbească. Nimic nu este mai contrar Cuvântului şi nu arată o necunoaştere mai completă a Bisericii, a drepturilor lui Hristos şi a locului Duhului Sfânt, decât lucrul acesta. Şi cunoaşterea Cărţii sfinte, capacitatea de a o comunica altora, bunul simţ şi o atitudine sobră sunt de nelipsit; ele sunt, pentru a spune aşa, evidenţa darului, tot aşa cum n-ai avea de gând să faci un trimis dintr-un neputincios sau un veghetor dintr-un orb. Apoi, cel care are răspunderea unui dar, nu l-ar putea pune la lucru într-un mod folositor fără răbdare, fără dragoste pentru Hristos şi pentru Biserică, fără dependenţă. Dar cu niciun chip, nici uşurinţa de a vorbi, nici pregătirea sau ştiinţa omenească nu pot să ofere un dar. Cine se poate exprima clar, chiar şi elocvent, nu este pentru aceasta calificat de către Domnul; şi orice credincios care a primit astfel de însuşiri trebuie să se întrebe de ce le-a primit şi dacă ar face mai bine să le folosească pentru lume şi nu pentru Domnul.

Calităţile omului nu au nici un fel de parte în adevărul lui Dumnezeu, în afară doar de faptul că Duhul Sfânt S-ar putea servi de ele şi că El le-ar folosi la cei pe care El îi cheamă, ceea ce este cu totul altceva. Dacă cei care sunt totdeauna gata să iasă în faţă au de învăţat „să nu surpe zidul“ la care Dumnezeul măsurii a limitat darul lor (Eclesiastul 10:8 ), este de asemenea bine să îndemni pe cei „timizi“ să nu se lase opriţi când se simt chemaţi de Domnul la o slujbă; să intre în lucrare cu această „îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus“ (1. Timotei 3:13 ), venită de la Dumnezeu, despre care cartea Faptele Apostolilor vorbeşte în mai multe rânduri. Să caute părtăşia sfinţilor, nu aprobărilor linguşitoare, uneori suspecte şi totdeauna de temut, ci „critica sănătoasă“, totdeauna de recunoscut, pentru că este inspirată de ascultarea Cuvântului şi de dragoste.

Lucrarea femeilor

Noul Testament ne-o prezintă extrem de preţioasă, făcută la locul ei - fie pentru învăţătură în familie, în discuţii particulare, cum o vedem pe Priscila alături de Acuila ca să-i arate lui Apolo lucrurile mai cu de-amănuntul, sau pe cele patru fiice ale lui Filip prorocind - fie în toate aceste slujiri, ca cea a lui Fivi, „diaconiţă a bisericii din Chencrea“, în care femeia este de neînlocuit: ospitalitate, grijă de bolnavi etc. Dar în ce priveşte lucrarea publică de vestire a Cuvântului în adunare, învăţătura Scripturii este atât de categorică încât este de ajuns s-o transcriem: „Este ruşine pentru femeie să vorbească în biserică... Femeile să tacă în biserici, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul... Femeii nu-i dau voie să înveţe pe ci să rămână în tăcere“ (1. Corinteni 14:34,35 ; 1. Timotei 2:11-14 ). Aici nu mai este vorba de capacitate, de cunoaştere, nici de predare; este vorba numai de a cinsti pe Domnul în adunare, respectând în ea rânduiala pe care o vrea Dumnezeu. Astfel, egalitatea tuturor copiilor lui Dumnezeu ca preoţi nu înseamnă deloc uniformitate. Preoţia tuturor celor credincioşi nu înseamnă că toţi au aceeaşi slujbă. Este o diversitate de daruri, dar un singur Duh.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *