comori.org
comori.org

Noi am văzut pe Domnul

Christian Briem

În penultimul capitol al Evangheliei după Ioan găsim o prezentare simbolică atât de frumoasă a versetului din Matei 18 , „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“, încât nu mă pot abţine să îndrept privirea cititorului, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra ei, înainte de a ne ocupa de fiecare strângere în parte a credincioşilor.

Ucenicii înşişi descriu ceea ce au trăit în acea seară a primei zile a săptămânii, cu cuvinte din care răzbate întreaga lor fericire: „Am văzut pe Domnul”. „În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: »Pace vouă!« Şi după ce a zis acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis deci din nou: »Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. « Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfânt. Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute.«“ (Ioan 20:19-23 ).

Patru apariţii ale Domnului

Dintre cele zece apariţii ale Domnului înviat, despre care ne relatează Scriptura, apostolul aminteşte în evanghelia sa patru. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el alege următoarele momente:

1.) Întâlnirea cu Maria Magdalena, dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămânii (citeşte în Evanghelia după Ioan 20:1-18 ). Cronologic, aceasta este prima apariţie a Domnului.

2.) Întâlnirea cu ucenicii în seara zilei învierii Domnului - moment prezentat de fragmentul nostru; cronologic, aici este vorba de cea de-a cincea arătare a Domnului.

3.) Întâlnirea cu Toma (versetele 26-29), care a avut loc cu o săptămână mai târziu; Cronologic, este cea de-a şasea apariţie a Domnului.

4.) Întâlnirea de la marea Tiberiadei (capitolul 21). Aceasta este cea de-a şaptea apariţie şi ultima pe care o relatează Ioan.

Dar cât de ciudat! Deşi Ioan însuşi relatează patru momente ale arătării Domnului după înviere, el spune la relatarea despre a patra, care în realitate a fost a şaptea: „Aceasta este a treia oară când Isus S-a arătat ucenicilor Săi, după ce a înviat dintre cei morţi“ (Ioan 21:14 ). De ce aceasta? În niciun caz nu putea fi neştiinţă. Se află răspunsul oare în aceea că Ioan numără dintre cele patru apariţii, doar pe cele la care a fost de faţă personal? Cred că răspunsul la acest ciudat mod de exprimare se află altundeva.

Este evident faptul că Ioan a avut de la Dumnezeu misiunea de a da, la sfârşitul evangheliei sale, încă o dată o imagine a evenimentelor şi a epocilor viitoare (viitoare văzute din acel moment), aşa cum a făcut-o şi la început. Pentru aceasta, el foloseşte anumite întâmplări, prin care Domnul S-a descoperit alor Săi.

Prima dintre aceste întâmplări, arătarea Sa Mariei Magdalena, nu are însă un caracter profetic. De aceea el nu o numără. În Maria Magdalena vedem o imagine a rămăşiţei din acea vreme a poporului evreu. Ea credea că poate continua relaţiile de până acum cu Domnul cel înviat. Domnul însă trebuie s-o asigure că

aceasta nu se poate, şi de aceea El nu-i permite să-L atingă. Acum El îi va pune pe credincioşii din Israel, pe baza lucrării de mântuire săvârşite, în relaţii noi, care sunt mult mai măreţe, cereşti. Misiunea pe care i-o dă pentru „fraţii Săi“ exprimă clar acest lucru: „ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (versetul 17).

Aceste relaţii noi, această epocă nouă, sunt prezentate în fragmentul care ne preocupă (versetele 19-23) şi în care Îl vedem pe Domnul Isus în mijlocul ucenicilor.

Este o imagine potrivită a timpului Adunării lui Dumnezeu pe pământ. Eu spun: „imagine“, pentru că în acea vreme nu exista încă Adunarea. Cu cât mai puţin existau deja învăţături despre Adunare.  După o perioadă de timp clar definită, „după opt zile“, Domnul Isus li Se arată din nou ucenicilor, iar de data aceasta Toma, cel care nu a vrut să creadă decât pe baza unor dovezi vizibile, era cu ei. Domnul i Se descoperă şi lui şi îi ia toate îndoielile: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios“ (versetul 27).

În Toma, care apoi într-o stare de adorare exclamă „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, avem o imagine a rămăşiţei evreieşti din vremuri mai târzii. Căci ei Îl vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns, întâi vor vedea şi apoi vor crede. Domnul însă îi numeşte fericiţi pe „cei ce n-au văzut şi au crezut“.

Întâmplarea de la marea Tiberiadei ne dă o imagine a împărăţiei de o mie de ani. Domnul are deja câţiva peşti pe foc - un simbol al rămăşiţei poporului evreu în împărăţie. Şi apoi vedem în peştii cei mulţi, care sunt traşi la mal la cuvântul Învăţătorului, o imagine a naţiunilor, care sunt introduse în împărăţia vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ. În contrast cu Luca 5:6 , aici nu se rupe mreaja. Ordinea administrativă dată de Dumnezeu pentru aducerea înăuntru a oamenilor nu va mai da greş, căci Domnul Isus cel înviat este prezent personal, şi aceasta schimbă totul şi asigură orice binecuvântare.

După această scurtă privire profetică de ansamblu, să ne ocupăm puţin de acea epocă care este aşezată, în cursul evenimentelor şi a căilor lui Dumnezeu, între înălţarea Domnului la Tatăl Său şi reluarea relaţiilor cu Israel şi care este de o importanţă extremă – timpul harului, al Adunării lui Dumnezeu pe pământ. Este o scenă deosebit de plăcută cea care ni se pune acum în faţă şi, pentru a trage adevăratul folos din ea pentru noi, aş pune câteva întrebări. Prima sună astfel: În care zi au fost adunaţi?

Era seara în ziua întâi a săptămânii, duminica noastră, ziua învierii Domnului. În această zi, Domnul înviat a venit în mijlocul ucenicilor şi li S-a descoperit. Într-un anumit sens, Domnul Isus îndreptăţeşte strângerea alor Săi laolaltă în această zi. Bineînţeles că ne putem aduna în orice zi şi la orice oră, dar prima zi a săptămânii este în mod special prevăzută pentru aceasta. În această zi s-au adunat credincioşii, la început pentru a frânge pâinea. Modul de exprimare din Faptele Apostolilor 20:7 , „În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea“, pare să indice faptul că primii creştini, după ce la început frângeau pâinea zilnic (capitolul 2:46), aveau acum obiceiul să frângă pâinea doar în prima zi a săptămânii.

Ar putea exista ceva mai potrivit decât aceasta: a se ocupa chiar în ziua învierii Sale triumfale cu Acela care a murit pentru noi? Apostolul Pavel a insistat şi asupra faptului ca cei credincioşi în fiecare zi dintâi a săptămânii să pună deoparte bani pentru lucrarea Domnului şi pentru cei săraci dintre fraţii lor (1. Corinteni 16:2 ).

Această zi, care deja în Vechiul Testament este caracterizată ca „a doua zi după sabat“ ( 23:11, 16 ), poartă în Noul Testament titlul însemnat de ziua Domnului (Apocalipsa 1:10 ). Expresia din textul grecesc înseamnă ziua care Îi aparţine Domnului. Acelaşi fel de exprimare referitor la „Cina Domnului“ îl vom regăsi mai târziu în 1. Corinteni 11 . Nu suntem în pericol de a uita că această zi Îi aparţine Domnului? Dacă Dumnezeu ne dă harul ca această zi, în general, să fie eliberată de îndatoriri profesionale, nu ar trebui atunci să o folosim pentru El, pentru a ne preocupa cu lucrurile Sale?

Sau să facem aşa cum face lumea, care Ieneveşte sau, în cel mai bun caz, se recreează? Nu ne putem sustrage impresiei că Satan face totul pentru a necinsti cât mai mult ziua Domnului şi a-i da un caracter cât mai lumesc. Dacă astăzi unii oameni care se numesc creştini folosesc această zi pentru a pune în funcţiune maşina de spălat sau a spăla autoturismul, pentru a da doar două exemple, atunci aceasta este rezultatul strădaniilor lui Satan. Dar nici pentru noi, cei credincioşi, această zi nu este în exclusivitate „o zi de odihnă“, căci câte unii dintre noi sunt extrem de solicitaţi în această zi, dar nu de lucruri lumeşti, ci dumnezeieşti. Şi acest lucru este corect!

Şi în această privinţă, ziua dintâi a săptămânii este în contradicţie cu ziua a şaptea, sabatul, care era o zi de odihnă consacrată poporului Israel. În ziua a şaptea, Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările pe care le-a făcut (Geneza 2:2-3 ) şi a „sfinţit“ ziua a şaptea, adică a deosebit-o şi a separat-o de celelalte zile ale săptămânii. Mai târziu, sabatul a devenit parte integrantă a legii mozaice. El vorbeşte de munca şi osteneala omului sub lege cu perspectiva odihnei, dacă omul ar corespunde cerinţelor legii. Noi ştim că această linişte nu a venit niciodată, ca urmare a păcatului. Astfel, ziua a şaptea este pentru sistemul iudaic, iar prima (respectiv a opta) zi a săptămânii este pentru creştinism.

Învierea lui Hristos reprezintă începutul unei noi creaţii şi temelia Noului Legământ. Dumnezeu a fost pe deplin slăvit prin El şi prin deplina Sa lucrare de mântuire, iar ca răspuns la aceasta, L-a înviat din morţi. În El, Hristosul cel înviat, adevăratul creştin, îşi găseşte liniştea şi bucuria. Astfel, ziua Domnului, prima zi a săptămânii, care în permanenţă vesteşte învierea Sa, este un dar preţios pentru noi. Nu avem toate motivele să ne bucurăm din inimă de acest dar şi să folosim această zi în mod deosebit pentru adorarea Tatălui şi a Fiului? Nu ar trebui să folosim această zi pentru a ne bucura în mod special de părtăşia cu Domnul şi pentru a-I sluji?

Ce i-a adunat pe ucenici?

Ucenicii s-au adunat în seara zilei învierii Domnului, poate în camera de sus, unde El a sărbătorit Paştele cu ei şi unde, după aceea, a instaurat Cina, unde a rostit toate acele cuvinte minunate, care ne sunt communicate în capitolul 14 al evangheliei apostolului Ioan. Dar cine sau ce i-a adunat? Ne vine destul de greu să ne imaginăm starea spirituală a ucenicilor. Cert este că ei au fost întristaţi şi au plâns şi că la început nu au dat crezare veştii despre învierea Domnului lor, veste care le-a fost adusă de martori oculari (Marcu 16:10-11 ). Dar în cursul zilei, credinţa în aceasta s-a întărit tot mai mult şi a devenit în final certitudine, faptul că Domnul a înviat cu adevărat, după cum le spusese mai dinainte.

Ceea ce i-a determinat să se adune trebuie să fi fost cunoştinţa acestui adevăr, a realităţii învierii Domnului lor. Ei nu ştiau că Domnul va veni. Dar ei ştiau acum că El trăieşte. Aceasta era suficient şi astfel ei se adună pe baza acestui adevăr. Nu este la fel cu noi astăzi?

Există doar această deosebire: noi ştim că atunci când suntem adunaţi astfel, El este în mijlocul nostru. Ce minunată cunoaştere!

Cine au fost adunaţi?

Această întrebare nu este atât de lipsită de importanţă, cum pare la prima vedere. Amintesc doar cuvântul Domnului de la sfârşitul fragmentului nostru: „Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20:23 ). Indiferent ce ar însemna, se referă aceasta la apostoli, deci la bărbaţi cu un statut deosebit, pe care noi astăzi nu-l mai avem? De aceea, încă o dată întrebarea: era o adunare apostolică?

Nu! Printre cei adunaţi acolo în acea seară nu se aflau doar apostoli. O comparaţie cu Luca 24 arată că erau de faţă şi alţi credincioşi. Căci după ce aşa-zişii ucenici din Emaus s-au întors la Ierusalim după întâlnirea cu Domnul, „au găsit pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei adunaţi la un loc, zicând: »A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon!«“ (versetele 33 şi 34). Şi apoi Luca prezintă aceeaşi întâmplare ca Ioan aici. Putem pleca de la faptul că era o adunare mare, amestecată. Cu puţine săptămâni mai târziu, găsim o mulţime de aproximativ 120 de persoane  adunate în camera de sus din Ierusalim şi acolo erau prezente femei (Faptele Apostolilor 1:13-15 ).

Unul însă nu era cu ei - Tomal Nu ştim de ce a lipsit. Ştim însă un lucru: el a pierdut această preţioasă adunare, el nu a auzit misiunea Domnului pentru ai Săi, el nu a auzit cuvintele Domnului: „Luaţi Duh Sfânt“. Nu avem de învăţat de aici o lecţie practică? De multe ori sunt lucruri minore, neînsemnate, care ne împiedică să fim acolo unde Domnul a făgăduit că este prezent. Să fim siguri: noi vom fi aceia care avem de pierdut mult.

După cum Toma a pierdut un prilej unic, poate că şi noi vom pierde cea mai preţioasă desfăşurare a Persoanei Domnului, dacă în mod uşuratic lipsim de la adunare.

Cum erau adunaţi ucenicii?

În spatele uşilor încuiate! Desigur că erau încuiate de frica iudeilor, care cu puţin înainte L-au omorât pe Învăţătorul lor. Dar când, după opt zile au fost adunaţi din nou, auzim iar de uşi încuiate, însă lipseşte completarea „de frica iudeilor“.

Deci aici este arătat un principiu însemnat pentru dispensaţia creştină şi pentru adunarea celor credincioşi: despărţirea de lume, mai ales de lumea religioasă care L-a lepădat şi încă Îl leapădă pe Hristos. Ai Săi sunt în lume dar nu din lume. Noi facem parte ori dintre „ai Săi“ care sunt în lume (citeşte în Evanghelia după Ioan 13:1 ), ori din „lume“, care va trece împreună cu pofta ei. Adunări ale unui grup cu altul pentru adorarea comună sunt total incompatibile cu gândurile lui Dumnezeu. Ce are de-a face Biserica cu lumea? Ea are o misiune în lume, dar aceasta este o altă problemă, despre care vom mai vorbi.

Isus a venit şi a stat în mijloc

Este minunat ce ne comunică Duhul Sfânt acum! „A venit Isus, a stat în mijlocul lor“. Fie că a fost aşteptat sau nu, dintr-o dată Domnul Isus a venit prin uşile încuiate şi a stat „în mijloc“ - nu undeva la margine sau la uşă, ci chiar „în mijloc “. Nu este o prezentare plăcută a ceea ce am văzut în Matei 18:20 ? El ocupă locul central în mijlocul Adunării.

Ce mângâiere se găseşte în aceasta şi pentru noi astăzi! După aproape două mii de ani de eşec din partea noastră, El încă vine în mijlocul nostru, atunci când suntem adunaţi pentru Numele Lui şi noi ne putem bucura de prezenţa Sa tot atât de real, ca ucenicii atunci. Unele lucruri poate că nu le mai avem astăzi, da, noi nu mai avem ceea ce posedau cei de la început: apostoli şi profeţi, bătrâni, semne şi minuni făcute de Duhul Sfânt, unitatea practică a tuturor copiilor lui Dumnezeu etc., dar noi ne putem bucura de ceea ce este mai bun decât tot - de Hristos Însuşi şi de prezenţa Sa personală.

Nu va reglementa conştiinţa prezenţei Sale divine tot ce priveşte comportamentul, îmbrăcămintea, gândirea şi cuvintele noastre? Dacă am fi conştienţi de prezenţa Lui, am întârzia atât de uşor? Am putea arăta o anumită delăsare în comportamentul nostru, dacă am fi conştienţi că El este acolo? Am lăsa carnea să lucreze, dacă am crede cu adevărat că El este în mijlocul nostru? Am putea privi mai mult la fraţi dotaţi decât la El Însuşi, singurul de la care porneşte orice binecuvântare? Şi am putea părăsi o strângere fără a fi primit o impresie adâncă despre prezenţa Sa pentru viaţa noastră în continuare?

Trupul de înviere

M-aş mai referi pe scurt la un punct care a pus deja câteva probleme, despre care însă nu putem spune multe - despre trupul de înviere al Domnului. Să remarcăm întâi următoarele: nu este cu totul un alt trup pe care l-a avut sau îl are Domnul înviat. El este de altă natură, de un fel superior, desigur; dar nu este cu totul altfel. Când femeile au intrat în mormânt, „n-au găsit trupul Domnului Isus“ (Luca 24:3 ). De ce? Pentru că Domnul Isus a înviat în acest trup. „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat“, au spus îngerii. Este vorba deci de acelaşi trup omenesc, care însă, prin înviere, a suferit o transformare de neimaginat pentru noi.

Tocmai acest lucru îl învăţăm aici: cu acest trup de înviere, Domnul Isus a putut să treacă prin uşile încuiate, fără ca un înger să trebuiască să I le deschidă, cum s-a întâmplat mai târziu cu Petru (vezi în Faptele Apostolilor 5:19 ; 12:10 ). Aici nu s-a petrecut o astfel de minune, ci înţelegem ceva despre capacitatea supranaturală pe care o are trupul de înviere. Trupul de înviere este o minune în sine şi nu putem spune mai mult despre el decât ceea ce ne spune Scriptura. Deşi era un trup adevărat, omenesc, un trup material, care putea fi pipăit, format din carne şi din oase (Luca 24:39 ; nu din „carne şi sânge“, 1. Corinteni 15:50 ) şi care purta semnele suferinţelor Lui, era totuşi un trup spiritual, care nu era supus legilor fizice ale creaţiei dintâi, astfel încât cu acesta Domnul a putut trece prin uşi încuiate, a putut să apară şi să dispară din nou: „dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor“ (Luca 24:31 ).

În acest trup L-au văzut ucenicii în final mergând la cer, L-au văzut cum a fost înălţat, până când un nor L-a ascuns din ochii lor (Faptele Apostolilor 1:9 ). Acum Domnul Isus este slăvit sus, la dreapta Măririi, dar El este acolo cu trupul Său omenesc, cu „trupul Său de slavă“, despre care Scriptura nu ne spune însă nimic. Asupra acestui trup de înviere se păstrează o taină de nedezlegat. Va trebui probabil să aşteptăm pentru a afla mai mult despre el, până va veni ceea ce este desăvârşit. Dar încă de acum ne face fericiţi încrederea deplină că El va schimba şi trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale (citeşte în Filipeni 3:21 ), că nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi“ (1. Corinteni 15:51-52 ). Atunci Îl vom vedea aşa cum este. Slava trupului pe care îl vom purta atunci, nu cred că ne va preocupa: el va fi doar unealta, chiar dacă una minunată, care ne va face capabili să-L privim şi să ne bucurăm de Acela care ne iubeşte nespus.

Salutul Domnului

Din Luca 24 ştim că ucenicii s-au speriat şi au fost „plini de spaimă“ (versetul 37), când Domnul Isus a intrat direct prin uşa încuiată, în mijlocul lor. Ei credeau că văd un duh. Dar ce le spune Domnul întâi? Le face reproşuri că toţi L-au părăsit şi au fugit? Le explică faptul că El nu mai vrea să aibă a face cu astfel de „prieteni“? Nu! El stă în mijlocul lor cu un salut de pace: „Pace vouă!

Cu acest rezultat pentru ei şi pentru noi Se întoarce de pe câmpul de bătălie, Golgota. El a făcut pace prin sângele crucii Lui (Coloseni 1:20 ), pace cu Dumnezeu (Romani 5:1 ), de care acum se pot bucura toţi care prin credinţă se sprijinesc pe acest sânge al iertării, toţi care înţeleg că El a murit pentru ei. „Pace vouă!“ – preţios rezultat al lucrării de mântuire împlinite! Despre această pace a vorbit El în cuvintele Sale de rămas bun către ucenicii Săi, înainte de moartea Sa, şi a spus: „Vă las pacea“ (Ioan 14:27 ). Şi primul lucru pe care li-l aduce, acum după moartea Sa, este această pace scumpă.

Rănile Domnului

Apoi Domnul face ceva ce stă evident în legătură cu salutul Său de pace: El le arată mâinile Sale şi coasta Sa. Aceasta înseamnă că: El le arată de ce era nevoie pentru a câştiga pacea pentru ei şi pentru noi – moartea Sa. Cât de mişcător este acest fel de a acţiona al Domnului în mijlocul alor Săi! Fără a continua să vorbească, fără cuvinte, El arată spre semnele suferinţelor şi ale morţii Sale, pentru a vorbi inimilor şi pentru a le convinge că este El Însuşi. Se pare că până atunci ucenicii nu au avut certitudinea că Acela care Se află în mijlocul lor a fost Domnul şi Învăţătorul lor.

De câte ori, iubiţilor, nu ni s-a întâmplat şi nouă, ca Domnul să ne arate mâinile şi coasta Sa atunci când am fost adunaţi pentru a vesti moartea Sa! Se numără printre cele mai măreţe momente ale vieţii noastre, când El, la frângerea pâinii, ne aminteşte de suferinţele Sale de neconceput, pe care le-a suportat pentru a ne salva pe noi. Ne-am putea preocupa vreodată îndeajuns de aceasta?

În Evanghelia după Luca auzim de mâinile şi de picioarele Sale, aici despre mâinile Sale şi despre coasta Sa. De ce această diferenţă? Desigur că aici Duhul Sfânt pune accentul pe o mântuire săvârşită. Să ne amintim: din coasta deschisă a Mântuitorului mort a ieşit sânge şi apă - semnele iertării şi ale curăţirii (Ioan 19:34 )!

Şi apoi trebuie să mai acordăm atenţie şi faptului că trupul de înviere al Domnului, cu ale cărui trăsături supranaturale ne-am ocupat deja, a purtat semnele suferinţelor şi ale morţii Sale! Nu este important acest fapt? Când odată, la înviere, ne vom dezbrăca de trupul stării noastre smerite şi ne vom îmbrăca cu trupul de slavă, va mai purta acest trup cicatrici şi răni pe care le-a avut trupul pământesc? Imposibil! În 1. Corinteni 15:43-44 citim: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc“. Iar apostolul Pavel adaugă în versetul 49 asigurarea: „Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“. Domnul va lua de la noi chiar şi orice amintire a suferinţelor pământeşti. Acesta este probabil sensul cuvântului din Apocalipsa: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (capitolul 21:4). Trupul Domnul Isus pe care-l poartă în înviere are semne, care ne vor aminti veşnic de moartea Sa, de iubirea Sa până la moarte! Că aceasta nu este un lucru trecător, cum consideră unii în mod ciudat, ne spune clar Apocalipsa 5:6 : Îl vom vedea şi în slava cerului ca „Miel care părea înjunghiat“.

Şi dacă Israel va vedea odată pe Acela pe care L-au „străpuns“ (Apocalipsa 1:7 ), nu include aceasta faptul că El va purta anumite semne ale acestei întâmplări?

Bucurie

Putem uşor înţelege că ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe Domnul nu când au văzut mâinile Sale şi coasta Sa. Pacea, am remarcat, este rezultatul lucrării Sale; dar bucuria este rezultatul faptului de a fi preocupat de Persoana Domnului. Această bucurie se ridică deasupra împrejurărilor. Împrejurările ucenicilor au rămas neschimbate. Domnul i-a lăsat aşa cum erau. Înainte, ca şi după aceea, o lume vrăjmaşă le stătea împotrivă. Şi totuşi nu-i stăpânea frica de iudei, ci bucuria de Domnul lor.

Aşa se va întâmpla şi cu noi. Poate suntem, dacă trebuie, „întristaţi pentru puţină vreme“ prin „felurite încercări“ (1. Petru 1:6 ). Adesea Domnul nu schimbă nici în cazul nostru împrejurările care ne cercetează şi ne încearcă. Ceea ce face însă este aceasta: ne ridică deasupra lor, prin aceea că ne face să ne preocupăm cu El Însuşi, astfel încât să devenim capabili să ne bucurăm cu o bucurie negrăită: „Pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă“ (versetul 8).

Dacă înainte ne-am preocupat mai ales de latura personală a bucuriei în Domnul, nici cea colectivă nu este mai prejos. Când credincioşii sunt adunaţi în jurul Domnului şi El li Se descoperă, rezultatul poate fi numai bucuria. „Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.“ Este o experienţă binecuvântată, cu adevărat din cer.

Misiunea Domnului

Înainte ca Domnul să le dea ucenicilor Săi o misiune specială, El repetă încă o dată salutul de pace către ei: „Pace vouă!“ Dar nu este în nici un caz o simplă repetare. Eu nu cred că Domnul S-a repetat vreodată în Cuvântul Său. Dacă acum spune pentru a doua oară, „Pace vouă!“, atunci în mod evident El nu vorbeşte de pacea cugetului, ci de pacea inimii; nu de pacea cu Dumnezeu (Romani 5:1 ), ci de pacea lui Dumnezeu (Filipeni 4:7 ). Această deosebire a făcut-o şi Ioan în capitolul 14:27, când a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea “. Prima pace vorbeşte de relaţia cu Dumnezeu, a doua de calea lor în lume. În lume vor avea necazuri, dar în El, chiar dacă a trebuit să-i părăsească din nou şi să-i lase în lume, vor avea pace (Ioan 16:33 ). Aceasta este condiţia necesară pentru orice slujbă şi de aceea probabil citim a doua oară, „Pace vouă!“. Aceasta ne arată exact şi poziţia noastră. Cum putem fi trimişii Săi în această lume rea, dacă pacea Sa nu ne umple inima? Cum le putem vesti altora Evanghelia păcii, dacă noi înşine nu suntem încălţaţi cu pacea pe care ne-a adus-o această Evanghelie, ca să fim astfel în stare să vestim această pace pretutindeni acolo unde ne va trimite Domnul (Efeseni 6:15 )?

Să fim atenţi: pacea inimii este condiţia slujirii, nu rezultatul ei. Mulţi încearcă să-I slujească Domnului pentru a primi pacea, pentru a deveni mai fericiţi. Domnul Isus spune însă întâi: „Pace vouă!“ şi după aceea: „Vă trimit“. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.“ Aici avem misiunea Domnului pentru ucenicii Săi. Fiecare evanghelie se încheie cu o misiune specială a Celui înviat către ucenicii Săi şi fiecare sarcină, potrivit caracterului evangheliei respective, este diferită de celelalte. Mi se pare însă că misiunea din Evanghelia după Ioan este cea mai măreaţă.

Domnul Isus a fost trimis de Tatăl Său în lume – Ioan aminteşte acest lucru de mai bine de patruzeci de ori în evanghelia sa, ca Tatăl să Se descopere în El. El era Dumnezeu, era cu Dumnezeu (Ioan 1:1-2 ). El a venit de sus şi nu era din lumea aceasta (capitolul 8:23). Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu: „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (capitolul 1:18). În cuvintele şi în lucrările Sale a arătat cine este Tatăl; El era descoperirea desăvârşită, imaginea Dumnezeului nevăzut. Când Filip a rostit rugămintea care dovedeşte înţelegere puţină: „Doamne, arată-ne pe Tatăl“, din gura Fiului a venit minunatul răspuns: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: »Arată-ne pe Tatăl«?“ (citeşte în capitolul 14:9).

Dar apoi Domnul Isus a murit, a înviat dintre cei morţi şi acum era pe punctul de a Se întoarce la Tatăl, de la care a ieşit. În rugăciunea Sa către Tatăl din capitolul 17, a spus deja înaintea morţii Sale (deşi în duh stătea deja în spatele crucii): „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume“ (versetul 18). Acum sosise timpul pentru aceasta. După cum El L-a făcut cunoscut pe Tatăl în lume, tot astfel trebuia să-L facă ei cunoscut acum pe Fiul. În ei, în ucenici, lumea trebuia să recunoască cine este Hristos. Ce poziţie, ce sarcină pentru noi, copiii lui Dumnezeu! Noi nu trebuie să facem doar un lucru sau altul pentru El, ci tot ce facem aici pe pământ, în purtarea noastră şi în motivaţiile noastre, să-L arătăm pe El Însuşi - pe El care nu mai este aici. Noi „nu suntem din lume“, într-o asemenea măsură, încât El ne trimite în ea. Este într-adevăr un privilegiu nemăsurat că ne mai lasă un timp aici pentru a-L prezenta pe El în această lume care nu-L cunoaşte şi să-I slujim în acest fel. Să ne ajute Dumnezeu la aceasta!

Viaţa de înviere

Pentru a doua oară citim acum în acest fragment cuvintele: „Şi după ce a zis acestea ...“. Ca în versetul 20, se realizează prin aceasta o legătură între cuvântul precedent şi acţiunea următoare a Domnului. „Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfânt«“ (Ioan 20:22 ). Ce înseamnă această acţiune a Domnului? Au primit ucenicii în acea seară darul Duhului Sfânt?

Nu putea fi în nici un caz coborârea Duhului Sfânt ca Persoană a Dumnezeirii; acest eveniment putea avea loc abia după ce Domnul Isus S-a înălţat slăvit la cer (Ioan 7:39 ). În realitate, Duhul a venit abia în ziua Cincizecimii, după cum relatează Faptele Apostolilor în capitolul 2. Şi aceasta a fost exact cincizeci de zile mai târziu. Şi într-un moment ulterior - descris în Evanghelia după Ioan 20:22 - Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, „ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, »pe care«, le-a zis El, »aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt«“ (citeşte în Faptele Apostolilor 1:4-5 ).

Probabil că nu este întâmplător faptul că acelaşi cuvânt folosit aici pentru a sufla, şi care apare doar în acest loc în Noului Testament, este folosit de traducătorii Septuagintei în Geneza 2:7 . „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu.“ După cum partea spirituală a primului om a ajuns să existe prin aceea că Domnul i-a suflat în nări suflare de viaţă, tot aşa Îl vedem aici pe ultimul Adam, care este un Duh dătător de viaţă (1. Corinteni 15:45 ), suflând peste ucenici viaţa Sa de înviere. Fără îndoială că ei erau deja născuţi din nou, dar Domnul Isus le făcea parte împreună cu El de „viaţa din belşug“ (Ioan 10:10 ).

Acest adevăr este peste măsură de binecuvântat! Viaţa pe care o avem în Hristos este viaţa Sa de înviere, este deci o viaţă care corespunde poziţiei Sale de înviere, care se află dincolo de moarte, de judecata lui Dumnezeu şi de puterea lui Satan.

Dar atunci de ce este numită această viaţă de înviere a Domnului Isus Duhul Sfânt? În primul rând, şi nu mă îndoiesc, pentru că Domnul a vrut să sugereze umplerea ucenicilor cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii şi în al doilea rând, pentru că Duhul Sfânt este puterea în această viaţă. Domnul Isus a fost „dovedit cu putere Fiu al lui Dumnezeu, potrivit Duhului sfinţeniei, prin învierea morţilor“ (Romani 1:4 ), a fost „făcut viu în duh“ (1. Petru 3:18 ). Că Duhul Sfânt este o Persoană dumnezeiască, este deasupra oricărei îndoieli. Cu toate acestea, în multe locuri nu este prezentat în calitatea Sa de Persoană, ci ca putere caracteristică. Acest lucru se, vede foarte clar în Romani, capitolul 8, unde în primele zece versete Îl găsim ca „Duh de viaţă“, pe când în versetele 11 - 27 este prezentat ca Persoană divină care locuieşte în noi, care acţionează în şi pentru noi.

Când Domnul Isus le-a dat ucenicilor misiunea Sa, ei încă nu aveau putere pentru a face faţă acestei misiuni.

Ei urmau s-o primească atunci când Duhul Sfânt Se va coborî peste ei. Dar ei trebuiau să primească deja acum o înţelegere interioară asupra gândurilor Sale; tot aşa, în relatarea paralelă din Luca 24 aflăm că El „le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile“ (versetul 45). Astfel, de viaţa de înviere este legată o înţelegere duhovnicească, o „inteligenţă“ duhovnicească, dacă o pot numi aşa, care dă şi explicaţia pentru uimitoarea înţelegere a apostolului Petru din Faptele Apostolilor 1 .

Dar ei mai aveau nevoie de Duhul Sfânt şi într-o altă privinţă. Despre aceasta vorbeşte Domnul în Evanghelia după Ioan 20:23 .

Iertarea administrativă a păcatelor

Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20:23 ). Ce vrea să spună Domnul Isus cu aceste cuvinte? Acest verset în general ne face greutăţi mari, pentru că trecem cu vederea faptul că Scriptura vorbeşte de mai multe feluri de iertare a păcatelor. Că Domnul nu vorbeşte aici de iertarea absolută a păcatului, de iertarea în privinţa cerului, o dovedeşte remarca potrivită a cărturarilor şi a fariseilor din Luca 5:21 : „Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?“ Aveau dreptate în această privinţă. Pretutindeni unde se vorbeşte în Scriptură de iertarea păcatelor în sens veşnic, Dumnezeu este singurul care o poate face pe baza jertfei lui Hristos.

Există şi o iertare de păcate pe care o administrează oamenii. De aceea o putem numi „iertare administrativă a păcatelor“. Despre aceasta vorbeşte Domnul Isus aici. Acest fel de iertare de păcate îl încredinţează  ucenicilor Săi, nu numai apostolilor, cum am învăţat din versetul 19: în Noul Testament nu există o clasă preoţească deosebită! Ea ar fi o negare totală a adevăratului creştinism.

Putem distinge două feluri de iertare de păcate administrativă şi mi se pare că în versetul nostru, Domnul vorbeşte mai ales de prima. Cea mai urgentă nevoie a păcătosului este să primească iertarea păcatelor sale. Lucrarea necesară pentru aceasta a săvârşit-o Hristos pe cruce. Dar trebuie să existe cineva care să dea „poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lor“, pentru a folosi frumosul loc din Luca 1:77 . Adevărul despre iertarea păcatului ar trebui „administrat“ aici pe pământ, într-un mod potrivit lui Dumnezeu. Prin ce? Prin aceea că este predicat. „Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?“ (Romani 10:14 ).

Cartea Faptele Apostolilor ne dă exemple potrivite pentru vestirea Evangheliei. Petru spune, în casa lui Corneliu din Cezareea, „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor“ (capitolul 10:43). Pavel a predicat Evanghelia în Antiohia din Pisidia şi a zis: „Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor“ (capitolul 13:38).

Să reţinem deci: Domnul le-a încredinţat ucenicilor Săi, şi nouă, predicarea iertării păcatelor. Unde ducem această binecuvântare prin vestire, acolo ea este cunoscută; unde nu o ducem, nu este cunoscută. Ce răspundere serioasă purtăm!

Al doilea tip de iertare de păcate administrativă are de-a face cu „acceptarea“ de către Adunare, cu „legarea“ şi „dezlegarea“ despre care am vorbit în capitolul precedent.

Că de administrarea marelui adevăr despre iertarea păcatelor prin sângele lui Hristos ţine şi botezul, pentru mine nu se pune în discuţie; căci el se face „spre iertarea păcatelor“ (Faptele Apostolilor 2:38 ).

Dar, pentru că botezul nu este o problemă a Adunării (ci un act personal), nu insist asupra lui. Observ doar - pentru a preîntâmpina înţelegeri greşite – că Pavel în Faptele Apostolilor 2 nu spune: „Cine este botezat are iertarea păcatelor“. Botezul este spre iertarea păcatelor, în vederea ei. Prin botez, pătrundem în domeniul în care adevărul despre iertarea păcatelor este cunoscut şi administrat în mărturia creştină pe pământ; iar dacă există credinţă adevărată, vie („Cine va crede şi va fi botezat, va fi mântuit“ - Marcu 16:16 ), se primeşte nu numai această mare binecuvântare, ci şi toate celelalte binecuvântări creştine care decurg din ea. Simon, vrăjitorul, nu a crezut cu adevărat, după cum arată întreaga desfăşurare a istoriei sale, şi el s-a pierdut pentru veşnicie, după câte ştim. Cu toate acestea, a fost botezat în acest adevăr (Faptele Apostolilor 8:13 ). Cât de mult sporeşte aceasta răspunderea atâtor creştini de nume, care în exterior se numără printre creştini, dar nu cred cu adevărat în Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal!

Rezumat

Avem în această parte, ca împlinire pentru Ioan 12:24 („dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă“), o plăcută imagine a Adunării lui Dumnezeu pe pământ. Acestea sunt trăsăturile caracteristice:

- Ziua dintâi a săptămânii, ziua Domnului, este pentru creştinătate. Credincioşii se adunau în primul rând în această zi.

- Domnul înviat este punctul central, viu, al cetei izolate de lume. El este personal în mijlocul lor, chiar dacă nu trupeşte.

- Pacea cu Dumnezeu este cunoscută şi primită ca rezultat al lucrării lui Hristos. Prezenţa personală a Domnului se poate simţi, iar preocuparea cu El produce bucurie.

- Cunoaşterea păcii practice a inimii, care izvorăşte din preocuparea cu Hristos, este baza slujirii creştine.

- Cei credincioşi au misiunea de a-L arăta pe Domnul lor absent în viaţa zilnică pe pământ. Ei posedă viaţa de înviere a Domnului, ba chiar Duhul Sfânt Însuşi, care îi face în stare să-L cunoască pe Hristos şi capabili pentru orice slujbă.

- Iertarea pacatelor le este încredinţată în două feluri: în vestirea acestui adevăr şi în legarea şi dezlegarea de către Adunare. Botezul creştin conduce în exterior în domeniul în care acest adevăr este cunoscut şi administrat.

Noi am văzut pe Domnul.“ Aceasta este experienţa comună copiilor lui Dumnezeu, care sunt adunaţi în adevăr pentru Numele Său. Este aceasta şi experienţa ta, iubite cititor? Nu există nimic altceva care ar putea da o mai mare fericire!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *