comori.org
comori.org

Instituirea Cinei Domnului

Christian Briem

Trei întruniri ca adunare

Am vrea să ne ocupăm acum de întrunirile Adunării, aşa cum ni le arată Scriptura. Scriptura ne arată în total trei întruniri, unde credincioşii sunt strânşi ca adunare în Numele Domnului Isus. Acestea sunt:

1) strângerea pentru frângerea pâinii,

2) strângerea pentru zidire,

3) strângerea pentru rugăciune.

A se strânge „ca adunare“ (tradus literal „la adunare“) - (1. Corinteni 11:18 ), înseamnă a se întruni în caracterul Adunării, astfel încât să se dea o reprezentare a lui Hristos şi a Adunării. Aceasta este forma cea mai înaltă a strângerii şi include în sine faptul că adunarea este pentru Numele Său. Există strângeri care sunt absolut folositoare şi însoţite de binecuvântare, dar care totuşi nu au acest caracter înalt. Întruniri de fraţi care discută lucruri din lucrarea Domnului; strângeri pentru vestirea Evangheliei sau a adevărului de către un anumit frate; strângeri pentru masa de dragoste; conferinţe pentru cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu – toate acestea nu sunt strângeri ca adunare. Acest lucru devine evident deja prin faptul că nici una dintre aceste adunări nu are împuternicirea de „a lega“ şi „a dezlega“, după cum am văzut deja. S-ar putea ca la un asemenea prilej să fie prezentă întreaga adunare a unei localităţi, şi totuşi, ca să nu fie atunci împreună „ca adunare”.

Toate cele trei întruniri amintite poartă acest înalt caracter şi fiecăreia dintre ele îi revine o importanţă extremă; la nici una nu se poate renunţa. Strângerea centrală însă, cu importanţa cea mai mare, este pentru frângerea pâinii, de aceea dorim să începem cu ea. Spun „frângerea pâinii“, întâi pentru că este o expresie biblică (Faptele Apostolilor 20:7 ), şi în al doilea rând, pentru că în aceasta sunt incluse două laturi ale acestei instituiri, Cina Domnului şi Masa Domnului. Întâi să vedem în ce mod şi în ce condiţii a instituit Domnul Isus această rânduială. Acesta este obiectul acestui capitol.

Prima menţionare istorică

Prima menţionare istorică a frângerii pâinii, după instituirea ei de către Domnul, o găsim în Faptele Apostolilor 2 : „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (versetul 42).

Primii creştini se caracterizau prin patru aspecte. Învăţătura apostolilor şi legătura frăţească erau trăsăturile caracteristice ale tinerei adunări, frângerea pâinii şi rugăciunea erau acţiunile practice care decurg din ele. Părtăşia dintre primii creştini şi-a găsit expresia după voia lui Dumnezeu în frângerea comună a pâinii şi în rugăciunile comune. Să fie astăzi altfel?

Că la „frângerea pâinii“ este vorba de Cina Domnului şi nu de o masă obişnuită, o dovedeşte versetul 46, unde cele două lucruri sunt deosebite unul de altul: ei frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.

Unde se vorbeşte de părtăşia la frângerea pâinii, se are în vedere Cina Domnului. Şi în capitolul 20 găsim această diferenţiere. După ce în versetul 7 se vorbeşte despre strângerea adunării în Troa pentru frângerea pâinii, „... eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea“, în versetul 11 ni se prezintă acţiunea personală a apostolului pentru înviorarea lui proprie: „După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a mâncat şi a mai vorbit cu ei mult timp, până la ziuă. Apoi a plecat“. Expresia frângerea pâinii ne arată activitatea adunării care s-a strâns cu acest scop. Expresia Cina Domnului se referă mai ales la Cel care a instituit-o şi Căruia Îi aparţine.

Ieremia 16:7 arată că acţiunea de frângere a pâinii în timpul jelirii, pentru a mângâia pe cineva, şi cea de întindere a paharului mângâierii, pentru tatăl sau pentru mama cuiva, nu era ceva nou pentru un israelit (Ezechiel 24:17 şi Deuteronom 26:14 ). Şi totuşi, instituirea pe care a făcut-o Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut era absolut nouă. Este o instituire creştină, cu o însemnătate cu totul nouă şi mult mai adâncă, după cum vom vedea.

Patru relatări inspirate

Există în Noul Testament nu mai puţin de patru relatări inspirate despre ceea ce a instituit Domnul în noaptea dinaintea răstignirii Sale provenind de la patru scriitori diferiţi: Matei, Marcu, Luca şi Pavel. Cele patru relatări prezintă deosebiri importante, şi dacă ne-ar lipsi doar una dintre ele, atunci ne-ar lipsi ceva important.

Dacă relatarea lui Matei nu ar fi ajuns la noi, nu am şti că Domnul a spus: „Beţi toţi din el“ (Evanghelia după Matei 26:27 ). Dacă nu ne-ar fi fost dată relatarea: lui Marcu, nu am avea o cunoaştere sigură asupra faptului că ei într-adevăr au băut toţi din el, căci doar el singur aminteşte: „Şi au băut toţi din el“ (Evanghelia după Marcu 14:23 ). Dintre evanghelişti, Luca este singurul de la care aflăm că această Cină urma să fie instituită pentru totdeauna, permanent, în amintirea Domnului (Luca 22:19 ). Şi apostolul Pavel este singurul care ne relatează şi faptul că, prin mâncarea Cinei, se vesteşte moartea Domnului (1. Corinteni 11:26 ).

Acestea sunt doar câteva exemple. Alte deosebiri se vor desprinde din cele relatate în continuare. Mai este demn de remarcat şi faptul că apostolul Pavel a primit comunicările dumnezeieşti pentru relatarea sa relativ târziu, şi anume cu câţiva ani după înălţarea Domnului la cer şi, pe lângă aceasta, de la Domnul Însuşi, înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Desigur că de aceasta se leagă intenţia Domnului, ca cei credincioşi dintre iudei şi dintre naţiuni să vestească moartea Sa până va veni din nou.

Dar să ne îndreptăm acum spre relatarea lui Matei cu privire la instituirea Cinei de către Domnul. După cum ne-am amintit deja, el a fost printre cei patru scriitori, prezent în acea noapte în odaia de sus; el a auzit personal cuvintele Domnului şi a primit pâinea şi vinul din mâna Mântuitorului.

Iertarea păcatelor sub noul legământ

Pe când mâncau ei, Isus a luat pâine şi a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: »Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.« Apoi a luat un pahar şi, mulţumind, li l-a dat, zicând: »Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu. « După ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor“ (Matei 26:26-30 ).

Mişcătoare scenă! Ei tocmai mâncau Paştele, mâncau din „mielul fript la foc“, care ne vorbeşte într-un mod atât de viu despre Hristos, adevăratul Miel de jertfă, când Domnul Isus, singurul care cunoştea adevărata însemnătate a tuturor lucrurilor, a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor cu cuvintele: „Acesta este trupul Meu“. Ei au înţeles aceste cuvinte tot atât de puţin ca şi pe cele care au însoţit paharul, dar ele nu au însemnat altceva decât aceasta: El, Mesia, va fi lepădat definitiv şi omorât de poporul Său.

Trupul Meu“ şi „sângele Meu“, pâinea şi paharul despărţite, vorbesc de moartea Sa, pe care o va îndura nu doar ca martir, ci pentru iertarea vinei noastre. Trebuie să cercetăm şi mai îndeaproape cuvintele Domnului pe care le-a rostit când le-a dat paharul şi pe care le conţine doar relatarea lui Matei, deci acela care a scris în mod special pentru iudei. Dar ele sunt de importanţă deosebită şi pentru noi astăzi; căci omul în permanenţă a stricat ceea ce a dat Domnul, prin harul Său. Creştinătatea a făcut din Cină un sacrament (provine din cuvântul latinesc sacramentum, care iniţial desemna jurământul soldaţilor romani) şi înţelege prin aceasta „un simbol exterior şi vizibil al unui lucru interior şi duhovnicesc“, un „mijloc de har“, prin care se transmit binecuvântări duhovniceşti. Şi astfel, mulţi creştini de nume iau Cina pentru iertarea pacatelor lor, ei mănâncă din ea „pentru iertarea păcatelor“. Făcând aceasta, ei se bazează pe faptul că Hristos ar fi spus aşa, a dat această indicaţie. A făcut-o într-adevăr? Nu, El nu a spus aşa. Cuvintele Sale spun: „Căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea pacatelor.

Nu luarea Cinei duce la iertarea păcatelor, ci vărsarea sângelui Său. Ce răstălmăcire fatală a cuvintelor Domnului, de care mulţi se fac vinovaţi! Ce înşelăciune gravă, căreia mulţi îi cad pradă! Nu, Hristos, în har nemărginit, Şi-a dat viaţa de bunăvoie, ca păcătoşii demni de blestem să poată primi iertarea păcatelor lor. Şi cum, în ce mod ajung să primească această binecuvântare de neconceput? „Prin credinţa în sângele Lui“, aflăm din Romani 3:25 . Nu prin luarea Cinei! Nu prin credinţa într-un „sacrament“! Eu sper că acest lucru este clar pentru fiecare cititor al acestor rânduri.

Ce vrea să spună Domnul însă prin noul legământ? Evident, el este în contradicţie cu cel vechi, cu primul legământ de pe Sinai, care era un legământ bilateral şi un legământ al faptelor, bazat pe obligaţia liber consimţită a poporului Israel de a împlini toate cuvintele Domnului. Noul legământ este, cum vom vedea imediat, un legământ unilateral, bazat pe Dumnezeu Însuşi şi independent de credincioşia omului. Dintre scriitorii Vechiului Testament, profetul Ieremia este singurul care vorbeşte direct despre noul legământ, deşi şi alţi profeţi descriu binecuvântările acestuia. Şi în Noul Testament, Domnul Isus este primul care aminteşte noul legământ şi arată temelia acestuia: sângele Său. Dar să ascultăm întâi cuvintele lui Dumnezeu prin gura prorocului Ieremia: „»Iată, vin zile,« zice Domnul, »când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou: nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scos din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că le eram soţ, « zice Domnul. »Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, « zice Domnul: »Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: »Cunoaşte pe Domnul!« Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare,« zice Domnul; »căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor« “ (Ieremia 31:31-34 ).

Să reţinem întâi cu cine va face Domnul noul legământ. Mulţi cred că acest legământ ar trebui să se refere la Biserică, la Adunare, deoarece Domnul vorbeşte de paharul Cinei ca sângele legământului celui nou. Dar Domnul Isus nu face un legământ cu Adunarea Sa, pe care El Însuşi o zideşte, o zideşte pe Sine Însuşi, (naţiunile n-au fost niciodată într-o relaţie de legământ cu Domnul), ci cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda îl va face - „după acele zile“. Că noul legământ ţine încă de viitor şi că Dumnezeu îl va încheia cu ambele case, se confirmă clar în capitolul opt al epistolei către Evrei.

În continuare scoatem în evidenţă conţinutul acestui legământ. El va conţine trei elemente importante:

1) „Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor“ – aceasta este sugerarea naşterii din nou pe care o va trăi poporul Israel ca naţiune. Şi prorocul Ezechiel vorbeşte de această minune a harului lui Dumnezeu referitor la acest popor (citeşte în capitolul 36:24-38).

2) „Ci toţi Mă vor cunoaşte“ - atunci nu va mai fi „măhrama pe inimile lor“ (citeşte în 2. Corinteni 3:14-15 ), ci Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu, Îl vor vedea pe Acela pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10 şi Apocalipsa 1:7 ). Atunci „pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă“ (Habacuc 2:14 ).

3) „Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor“ - ei vor dobândi iertarea păcatelor. Fericită parte, că şi acest popor vinovat, care odinioară L-a lepădat pe Mesia, va trăi iertarea păcatelor!

La instituirea Cinei, Mântuitorul descoperă însă ceea ce prorocul nu a putut să facă: El arată pe ce se va întemeia noul legământ, şi anume pe propriul Său sânge, adică pe jertfa Sa, pe care El o va aduce lui Dumnezeu murind pe cruce. Sângele animalelor de jertfă din Vechiul Testament nu a putut să şteargă niciun păcat, ci era doar o amintire a faptului că păcatul era prezent şi în realitate nu a fost ispăşit (Evrei 10:1-18 ). Valoarea acestor animale de jertfă consta doar în aceea că ele atrăgeau atenţia asupra Aceluia care va veni şi va împlini lucrarea de iertare.

Pe baza lucrării săvârşite pe Golgota de Domnul Isus, credincioşii din timpul harului au astăzi deja iertarea păcatelor, după cum constată în mod absolut Ioan în prima sa epistolă: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui“ (citeşte în capitolul 2:12). Poporul Israel o va primi, şi anume în legătură cu binecuvântările noului legământ.

Sângele vechiului legământ a fost stropit peste poporul care jurase să împlinească toate cuvintele pe care le-a poruncit Domnul. Era semnul ameninţării judecăţii, al morţii pentru cazul în care nu ar fi ascultători (Exod 24:3-8 ).

Cât de dureros a trebuit să afle acest popor adevărul acestui semn! Sângele noului legământ, dimpotrivă, vorbeşte despre iertare, despre har nemărginit, căci Domnul Isus a spus plin de înţeles: „care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor“. Nu numai lui Israel, ci şi naţiunilor li se oferă acest har. Binecuvântarea adusă de lucrarea de ispăşire săvârşită trebuia, în gândurile lui Dumnezeu, să se întindă în întreaga lume, peste toţi oamenii. Dumnezeu doreşte „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr“ (1. Timotei 2:4 ). Acest har trebuie luat personal şi prin credinţă.

Mai rezum odată acest punct, datorită importanţei sale: paharul Cinei este un simbol pentru sângele lui Hristos. Deoarece acest sânge este şi temelia noului legământ, el este numit „sângele legământului celui nou“. Vechiul legământ, al faptelor, a fost încheiat cu Israel şi pecetluit cu sânge, semnul morţii. pentru cel care îl încălca. Şi noul legământ va fi încheiat cu Israel, dar, în legătură cu el, sângele lui Hristos este temelia pentru iertarea păcatelor. Pe temelia noului legământ, Israel va obţine naşterea din nou, cunoaşterea Domnului şi iertarea pacatelor, datorită harului lui Dumnezeu. Noi, creştinii, avem deja astăzi aceste binecuvântări, pe aceeaşi temelie a sângelui lui Hristos, dar le avem într-o măsură mult mai bogată şi cu deosebirea că noi nu suntem într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu, ci suntem copii, iar cu copiii Săi, Dumnezeu nu încheie legământ. Dar de fiecare dată când frângem pâinea şi bem din pahar, ni se aminteşte că rezultatele lucrării Domnului nostru trec cu mult peste ceea ce ne priveşte pe noi şi includ şi binecuvântarea lui Israel.

Părăsim acum relatarea lui Matei, pentru a o urmări pe cea a lui Luca.

Ultimul Paşte al Domnului

El le-a zis: »Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu.« Şi luând un pahar, a mulţumit şi a zis: »Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; căci vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu«“ (citeşte în Luca 22:15-18 ).

Luca, inspirat de Duhul, relatează cu un accent deosebit şi cu o mare precizie inspirat de Duhul, cum marea clipă s-a apropiat tot mai mult - timpul în care nu numai că va mânca pentru ultima dată Paştile cu ucenicii Săi, ci în care El Însuşi va fi înjunghiat ca Miel pascal. Totul s-a îndreptat cu o consecvenţă dârză spre acest punct hotărâtor: „Şi sărbătoarea Azimilor, numită Paştile, se apropia“ (versetul 1). „Ziua sărbătorii Azimilor, în care trebuia jertfite Paştile, a venit“ (versetul 7).  „Când a sosit ceasul, El a stat la masă şi apostolii au stat împreună cu El“ (Luca 22:14 ).

Cu o dragoste fără seamăn, Domnul le spune ucenicilor Săi că a dorit să mănânce acest Paşte împreună cu ei, înainte de patimile Sale, adică înainte de a muri pe cruce.

Cât de mult trebuie să fi fost preocupat Domnul înăuntrul Său cu moartea Sa, cum trebuie să fi simţit greutatea şi importanţa acesteia! Dar această cunoaştere divină a fost legată de o desăvârşită iubire umană şi nicidecum nu a exclus-o. Faptul că vedem strălucind în Persoana Domnului nostru slava Sa dumnezeiască şi în acelaşi timp iubirea Sa umană, ne conduce la adorare. Aceasta este ceea ce ni-L face atât de drag şi de demn de adorare, dacă mă pot exprima astfel. Nimeni altcineva nu-I este asemenea.

Domnului Îi este dor de părtăşia cu ucenicii Săi! De am pune la inimă acest lucru! În inima Sa este o dorinţă după părtăşie, expresia iubirii Sale, mult mai puternică decât este în noi. Inima Sa este îndreptată spre ucenicii Săi şi Lui Îi este dor să-Şi exprime pentru ultima dată pe acest pământ, în acest fel, iubirea. Încă o dată ar vrea să fie împreună cu ei, înainte ca suferinţele de neimaginat ale crucii să vină peste El. „Înainte de patima Mea“ - ce cuvânt emoţionant! El a suferit deja în drumul Său aici pe pământ, unde totul a fost împotriva Lui, unde era un crin în mijlocul spinilor. Dar acum urmau suferinţele morţii. El ştia că trebuie să meargă singur pe această cale („Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu“ - Ioan 13:36 ), dar totuşi a dorit să mai mănânce odată Paştele, înconjurat de ai Săi.

Şi nu este semnificativ faptul că tocmai Luca, care nu era prezent în acea cameră de sus, ne comunică aceste cuvinte mişcătoare ale Mântuitorului? Matei, care trebuie să le fi auzit, nu a avut misiunea de a le transmite, dar Luca, doctorul iubit, a avut această misiune, deoarece trebuia să-L prezinte pe Domnul Isus ca Fiu al Omului.

Domnul participă la Paşti ca Unul dintre ei, dar El arată totodată că vechiul sistem se va sfârşi. Împărăţia Sa nu era de aici şi acum El rupe relaţiile cu Israel. De aceea spune că El nu va mai mânca Paştile de acum înainte. Lepădarea Sa de către poporul Său pământesc, moartea şi învierea Sa vor crea relaţii noi cu Dumnezeu şi El îi va introduce pe ucenicii Săi în aceste relaţii. Dar întâi trebuia împlinit Paştile în împărăţia lui Dumnezeu.

Trebuie remarcat faptul că în cuvintele Sale, Domnul deosebeşte atât mielul pascal de pahar, cât şi pe ambele de instituirea Cinei Sale. Să ne oprim puţin la primul aspect. Deşi Domnul a participat la Paşti, El nu a băut din paharul care I-a fost dat în legătură cu Paştile. Căci, spre deosebire de versetul 19 („Şi luând o pâine“), în textul de bază al versetului 17 găsim o altă construcţie: „Şi primind un pahar“, nu se spune simplu, „Şi luând un pahar“.

Deci, după ce a luat paharul, care făcea parte din Paşti şi pe care I l-a dat unul dintre ucenicii Săi şi după ce a mulţumit pentru el, a spus: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi“, dar El însuşi nu a băut din el. De ce nu? Poate, cum bănuiesc unii, că acest pahar nu-şi avea locul în indicaţiile iniţiale ale lui Dumnezeu referitoare la Paşti (compară Deuteronom 16:3-8 ), fiind adăugat ulterior de oameni. Dar, pentru că El a mulţumit pentru acest pahar, iar în versetul 18 El Însuşi dă motivaţia pentru faptul că nu a băut din el, înţelesul mi se pare a fi unul mai adânc. El a terminat cu pământul, a rupt legăturile cu vechiul sistem iudaic şi nu mai avea părtăşie cu oamenii în relaţiile vechi, care erau „în felul lumii“ (2. Corinteni 5:16 ). El a mai mâncat odată Paştile, dar aceasta trebuia să-şi găsească acum împlinirea în El Însuşi; şi astfel, aceasta nu a fost pentru El un simbol al bucuriei, ci al suferinţelor celor mai adânci.

Din punct de vedere moral, El a purtat şi a arătat caracterul adevăratului nazireat (Numeri 6 ), dar acum Se desparte şi exterior de bucuriile împărăţiei lui Dumnezeu în această lume şi adaugă: „Căci vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 22:18 ).

El Îşi amână bucuria de a bea paharul cu ei, pentru un timp mai îndepărtat, când împărăţia lui Dumnezeu va fi venit în forma sa vizibilă şi plină de putere. Această zi însă va veni, şi atunci El va bea paharul cu ei într-un fel nou, în împărăţia Tatălui Său (Matei 26:29 ). Atunci se va împlini şi ceea ce a prorocit Dumnezeu prin gura prorocului Isaia referitor la Domnul Isus: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit“ (capitolul 53:11). În acele zile, încă îndepărtate, ale împărăţiei de o mie de ani, a lui Hristos pe pământ, va fi sărbătorit din nou Pastile, cu o seriozitate mai mare ca înainte, după cum ne arată Ezechiel 45:21-25 . Atunci „berbecul“, simbol al puterii şi al cercetării, va lua locul „mielului“. Atunci Mirele îi va spune miresei Sale pământeşti: „Eu intru în grădina mea, sora mea, mireasa, îmi culeg smirna cu miresmele mele, îmi mănânc fagurul de miere cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu. Mâncaţi, prieteni, beţi, da, beţi din belşug, preaiubiţilor! “ ( 5:1 ).

O nouă slujbă - mulţumirea

Dar apoi, Domnul Isus instaurează ceva nou, Cina Sa. Numai relatarea lui Luca deosebeşte atât de clar vechiul de nou. Ca adevărat israelit, Domnul a fost oaspete la Paşti, unul dintre ei, dar acum El devine gazdă. Acum este Cina Sa şi ucenicii Săi sunt oaspeţi la Masa Sa. La propria Sa Masă de aducere aminte, El, fireşte, nu participă, ci El le împarte alor Săi ceea ce ar trebui să le amintească de moartea Sa. În ceea ce priveşte scopul şi caracterul, Paştile se deosebeşte total de Cina Domnului. Una privea înainte spre moartea Domnului, cealaltă priveşte în urmă, la o lucrare împlinită.

Şi luând o pâine, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: »Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!« Tot astfel, le-a dat şi paharul, după cină, zicând: »Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi«“ (Luca 22:19-20 ).

Este o ordine cu totul nouă, pe care o aşază acum, o slujbă cu totul nouă, care se caracterizează prin mulţumire. Aceasta rezultă clar din felul de a acţiona al Domnului: El a luat pâine şi a mulţumit. În alt loc se spune că El a binecuvântat şi a lăudat. Deosebirea este mică, prima indicând mai mult caracterul vorbelor Sale ceea ce El spunea avea caracterul unei mulţumiri, iar a doua desemnează mai mult forma cuvintelor Sale ceea ce El spunea lua forma unei binecuvântări sau a unei laude. În orice caz, ambele cuvinte se folosesc alternativ şi nu trebuie să ne ducem cu gândul la ceva mistic, ca şi cum elementele s-ar transforma sub cuvintele binecuvântate ale Mântuitorului. Ceea ce a luat a fost pâine şi a rămas pâine; ceea ce frângem noi este pâine şi rămâne pâine: „Pâinea pe care o frângem“ (1. Corinteni 10:16 ), „Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta ...“, „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta ...“ (1. Corinteni 11:26-27 ).

Frângerea pâinii se caracterizează deci prin mulţumire. Domnul a luat pâine. El, evident, a avut-o în mână atunci când a mulţumit. Trebuie să fi fost în realitate o minunată mulţumire! Matei, care a fost prezent, nu ne spune nici un cuvânt despre conţinutul ei. Luca, Marcu şi Pavel, care nu au fost de faţă, de asemenea păstrează tăcerea despre aceasta. Avem rugăciunea Domnului din Ioan 17 , dar de ce nu avem mulţumirea Sa la Cină? Desigur, este înţelepciunea lui Dumnezeu cea care ne-a ascuns cu grijă cuvintele Domnului. Nu ar exista altfel pericolul să le întrebuinţăm ca pură formulă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu aşa numitul „Tatăl nostru“, în cercuri largi ale creştinătăţii, până în ziua de astăzi? Nici cuvintele apostolului Pavel, pe care le-a rostit la mulţumirea pentru pâine şi vin, nu ni s-au transmis, desigur, din aceeaşi cauză. Dumnezeu ar vrea ca, în dependenţă de Duhul Sfânt, să fim îndrumaţi spre gândurile la care ar dori să ne conducă El, după caz, şi ca să folosim pentru aceasta cuvintele care I se potrivesc Lui şi sunt expresia Adunării. Cu siguranţă că strângerea pentru frângerea pâinii nu este pentru cereri, cu o singură excepţie: „Vino, Doamne Isuse!“; căci noi frângem pâinea doar „până va veni“. Să ne gândim că avem în faţa noastră o lucrare împlinită, care nu are nevoie de completare şi a cărei valoare infinită Domnul ştie s-o aprecieze pe deplin. Îl avem înaintea inimilor pe Hristos Însuşi în Persoana Sa binecuvântată, în iubirea Sa de neasemuit, în suferinţele de neconceput ale morţii Sale, şi aceasta poate produce numai mulţumire şi adorare. Rugăciuni pentru bolnavii noştri, pentru cei slabi, cereri pentru lumea pierdută, implorări pentru propria noastră creştere şi altele ca acestea nu-şi au locul acolo. Pentru acestea ne putem ruga oricând acasă sau în strângerile pentru rugăciune, Îi putem mărturisi oricând slăbiciunea noastră; dar frângerea pâinii trebuie să fie caracterizată prin mulţumire.

Domnul era cu puţin înaintea morţii Sale pe cruce. Dar, oricât ar fi de mari suferinţele Sale - şi cine în afară de El Însuşi ştia ce ascund acestea pentru El Domnul Isus vede înaintea Sa hotărârea lui Dumnezeu, lucrarea împlinită, care este temelia ducerii la îndeplinire a hotărârii. El trece în revistă amploarea  rezultatelor morţii Sale şi inima Sa se revarsă în mulţumire. Noi  ne aflăm după lucrarea de ispăşire împlinită de Hristos şi suntem obiectele acesteia, iar ceea ce ni se potriveşte este mulţumirea.

Mai am pe inimă o observaţie de natură practică, de actualitate. La frângerea pâinii trebuie să mulţumim separat pentru pâine şi vin. Aşa a făcut Domnul şi aşa ar trebui să facem şi noi. Din toate cele trei evanghelii sinoptice aflăm că Domnul a luat pâine, că a mulţumit, a frânt-o şi după aceea le-a dat pâine frântă. La fel „apoi“ şi cu paharul. L-a luat, „a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat“ (Matei 26:27 ). Nimic nu poate scuza sau justifica voinţa proprie sau necinstirea în acest punct. Noi trebuie să urmăm pur şi simplu pilda Domnului şi să acţionăm aşa cum a făcut El. Ce drept am avea să ne abatem de la exemplul Lui? De aceasta ţine şi faptul ca acelaşi frate să rostească mulţumirea pentru pâine şi pentru pahar, nu doi fraţi diferiţi. Fără să vreau îmi vin în minte cuvintele din Evrei 8 , „indicaţia dumnezeiască“ pe care a primit-o Moise pentru facerea cortului: „Ia seama“, spune El, „să faci totul după modelul care ţi-a fost arătat pe munte“ (versetul 5). Să rămânem şi noi la acest „model“!

Sensul simbolurilor

Cuvintele pe care Domnul le-a spus ucenicilor, când le-a dat pâinea şi paharul, ne arată sensul acestor simboluri: „Acesta este trupul Meu“ - „Acesta este sângele Meu“ (Matei 26:28 ) - „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu“ (Luca 22:20 ; 1. Corinteni 11:25 ).

Sunt simboluri, chiar foarte modeste, nimic altceva; dar simboluri cu sensuri adânci şi de proporţii nemăsurate. Pâinea pentru care mulţumim este aceeaşi cu cea pe care o frângem şi din care mâncăm. Am amintit deja acest lucru.

Nici o transubstanţiere („transformare efectivă a vinului în substanţa sângelui lui Hristos prin păstrarea formei pâinii şi a vinului“), nici o consubstanţiere („prezenţa lui Hristos în sacramentul altarului fără transformarea pâinii şi a vinului“)! Aceste lucruri le-a inventat omul religios cu înclinaţie spre ritualism.

Domnul Isus a spus simplu: „Acesta este trupul Meu“. Dacă eu îi arăt prietenului meu o fotografie a soţiei mele şi spun: „Aceasta este soţia mea“, atunci înţelege oricine că nu am în vedere bucata de hârtie. Dar această bucată de hîrtie o reprezintă pe soţia mea. Despre aceasta este vorba. Pâinea este o reprezentare simbolică a trupului Său dat pentru noi şi paharul este de asemenea o reprezentare a sângelui Său vărsat pentru noi.

Încă o scurtă observaţie asupra expresiei: „Tot astfel le-a dat şi paharul, după cină“. Eu nu cred că se referă la Paşti. În primul rând, aceeaşi expresie se găseşte şi la 1. Corinteni 11:25 , şi acolo nu este vorba înainte de Paşti; în al doilea rând, acolo, ca şi aici, este folosită forma de infinitiv a verbului „a mânca“, astfel încât, tradus literal, înseamnă „după mâncare“. După ce ucenicii au mâncat din pâine, Domnul le-a dat paharul. După aceea probabil că s-a continuat Paştile. Da, eu sunt convins că aşa a fost. Ultimul fragment al expunerii mele din acest capitol va sublinia aceasta.

Dat pentru voi

Cuvintele Domnului transmise de către Luca „pentru voi“ poartă un caracter mult mai personal decât cele transmise prin Matei: „pentru mulţi“. Nici o îndoială că ambele sunt în deplină armonie, atât între ele, cât şi cu misiunea pe care Dumnezeu a dat-o celor doi bărbaţi. Ce dragoste şi har exprimă cuvintele „dat pentru voi“ - „vărsat pentru voi “! Cine le-ar putea înţelege vreodată? El a fost gata să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi; căci El nu a venit ca să I se slujească (Matei 20:28 ). Nimeni nu era îndreptăţit să-I ceară viaţa; El era expresia desăvârşită a bunătăţii şi a adevărului lui Dumnezeu. Nimeni nu putea să-I ia viaţa; pentru aceasta nici Diavolul şi nici oamenii conduşi de el nu aveau puterea. Nu, El a lăsat-o de la Sine. El a avut autoritatea de a-Şi da viaţa şi El a avut autoritatea s-o ia din nou. Şi făcând aceasta, El a fost pe deplin ascultător. De aceea L-a iubit Tatăl (Ioan 10:17-18 ).

Mântuitor vrednic de adorare! Prin ascultarea Sa El I-a dat Tatălui Său un nou motiv ca să-L iubească. „De aceea Mă iubeşte Tatăl“, putea să spună doar o singură Persoană, putea să spună doar El.

A fost expresia cea mai înaltă a iubirii Domnului şi Mântuitorului nostru, că S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Lui să-I aducem în veci mulţumire şi adorare pentru aceasta! Cât de mult îi plăcea şi apostolului Pavel această expresie: „pentru mine“, „pentru voi“, „dat pentru Adunare“! Cum se manifestă bucuria şi iubirea sa, când vorbeşte despre El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi adaugă: „care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (citeşte în Galateni 2:20 )! În epistola către Tit ne aminteşte de nădejdea fericită şi de arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, şi continuă: „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (capitolul 2:13). Ah, de am fi mai conştienţi de această dragoste a Mântuitorului nostru şi I-am fi mai mulţumitori!

Dar nu numai Domnul Isus Însuşi Şi-a dat trupul, viaţa, ba chiar pe Sine Însuşi, ci şi Dumnezeu L-a dat. El nu Şi-a cruţat propriul Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi (Romani 8:32 ). „În aceasta constă iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“ (1. Ioan 4:10 ). Domnul a făcut de ruşine şi a infirmat într-un mod neîntrecut şi definitiv vechea minciună a şarpelui, că El ar fi atât de bun, după cum spune că este, dar că ar ascunde omului ce este bun pentru el. Tatăl L-a dat pe Fiul! Cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!“ (2. Corinteni 9:15 ).

Moştenirea Domnului

Dintre evanghelişti, doar Luca este din nou cel care ne comunică moştenirea Domnului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Şi totodată ne arată clar că este vorba de o instituire de durată. Din relatările celorlalţi scriitori, Matei şi Marcu, nu am putea înţelege acest lucru. Să citim în acest scop textele corespunzătoare din evangheliile lui Matei şi a lui Marcu. Nici scriitorul acestor rânduri nu a observat mult timp acest lucru.

Ce apel mişcător se găseşte în aceste cuvinte ale Domnului! Un apel către ai Săi, pentru care El Şi-a dat viaţa! El vrea ca să ne aducem aminte de dragostea Sa, care a mers la moarte pentru noi. Desigur, noi suntem uniţi cu El ca Domn înviat, dar suntem îndemnaţi să ne amintim de El ca mort. La Cină avem - după voia Sa un Hristos mort înaintea noastră. Pâinea şi vinul luate separat de asemenea ne amintesc de El ca mort, ca şi cuvintele pe care le-a rostit. Ne amintim de El ca de Mântuitorul suferind şi mort; dar noi ştim că El este prezent în mijlocul nostru ca Domn viu. El Însuşi este Cel la care ne gândim în adorare - El Însuşi şi desăvârşirea iubirii Sale, care a renunţat la tot pentru noi. Întregul Său popor, de la ziua Cincizecimii până la răpire, este chemat să-şi amintească de El în acest mod şi să-I aducă cinstea care I se cuvine. Oamenilor le place să se gândească la faptele mari ale altora, pe care le-au săvârşit în viaţă. Testamentul Domnului pentru noi este să ne amintim de El ca mort. În tot ce spune Sfânta Scriptură inimilor noastre, nu poate exista nimic mai măreţ decât suferinţele şi moartea Mântuitorului.

Şi totuşi există în permanenţă înclinaţia şi pericolul să fim preocupaţi mai mult cu noi şi cu binecuvântările noastre decât cu El, Cel care ni le-a dobândit. Binecuvântările date nouă sunt într-adevăr nemăsurate şi de o bogăţie dumnezeiască. Noi nici nu vrem să le despărţim de El şi de jertfa Sa. Dar este foarte posibil să ne oprim la multe adevăruri minunate şi totuşi să nu fim preocupaţi cu El. Domnul nu a spus: „Să faceţi lucrul acesta spre amintirea binecuvântărilor voastre“. De câte ori nu ne oprim asupra faptului că Domnul ne-a adus de la distanţă în apropierea Sa! Şi mai există binecuvântări nenumărate care în El sunt ale noastre şi la care putem să ne gândim. Dar toate acestea nu sunt ceea ce ne-a spus El aici, cu semnele morţii Sale în mâini: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Oricât de mare este lucrarea Sa şi oricât de atotcuprinzătoare sunt rezultatele ei, El Însuşi este mai mare. El merită toată iubirea noastră. Astfel ne-a lăsat o scumpă moştenire, pentru că ştia cât de uituci suntem. Domnul Isus a prevăzut într-un mod deplin că evenimentele cele mai mişcătoare care s-au petrecut în lumea aceasta vor avea o influenţă atât de mică asupra inimii noastre. De aceea ne-a dat Cina Sa.

Frângerea pâinii este o instituire permanentă, sigură, în casa lui Dumnezeu, până la revenirea Domnului. Ea nu poate fi înlocuită prin nici o predică şi prin nimic altceva. Ea este cel mai important lucru pentru ziua Domnului. A renunţa la ea înseamnă cădere. Acest lucru însă ne va preocupa mai târziu. Să ne punem însă înainte două întrebări: În ce zi şi de câte ori să frângă ai Săi pâinea? Scriptura nu ne dă informaţii speciale despre aceasta. Din Faptele Apostolilor 2 vedem că primii creştini, la Ierusalim, frângeau zilnic pâinea, dar aceasta pare să fi fost cazul doar la început şi numai la Ierusalim. Mai târziu, creştinii din Troa au practicat frângerea pâinii în prima zi a săptămânii (Faptele Apostolilor 20:7 ). Că acesta era obiceiul creştinilor din acea vreme mai este întărit de o împrejurare specială, pe care nu aş lăsa-o neamintită. Se pare că Pavel nu a ajuns la timp la sfinţii din Troa pentru frângerea pâinii, căci citim că el a rămas acolo şapte zile. Această rămânere este cu atât mai demnă de remarcat, cu cât el s-a simţit îndemnat să vină la Ierusalim. În mod evident, a rămas atâta timp la Troa pentru a frânge pâinea cu sfinţii de acolo în următoarea zi a Domnului. Dar după ce a vorbit până s-a crăpat de ziuă, a plecat de acolo fără să mai amâne.

Se vede că nu a fost convocată o strângere specială pentru frângerea pâinii în timpul săptămânii. De asemenea, apostolul a rânduit pentru strângerea ajutoarelor de către sfinţi, ca ei să pună deoparte ceva în fiecare întâia zi a săptămânii (1. Corinteni 16:1-2 ).

Unele lucruri indică faptul că strângerea celor adunate s-a făcut în legătură cu frângerea pâinii în prima zi a săptămânii. Despre aceasta voi vorbi mai detaliat în capitolul 10.

În ce priveşte expresia „de câte ori ?“, nu cred că Scriptura face limitări. Dacă am avea prospeţimea şi puterea duhovnicească pentru aceasta, eu nu ştiu de ce nu am putea frânge pâinea mai des decât o dată pe săptămână. Apostolul Pavel spune simplu: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta ...“ (1. Corinteni 11:26 ). Cu toate acestea este bine, înţelept şi indicat să nu trecem peste adevărata noastră stare de astăzi, înşelându-ne singuri, ci să rămânem la practica şi la ordinea pe care o aveau primii creştini sub privirea atentă a apostolilor.

Un lucru însă mi se pare sigur: dacă frângem pâinea numai o dată pe săptămână, şi aceasta este ordinea normală, atunci neapărat să o facem în prima zi a săptămânii, în ziua Domnului. A participa numai o dată pe lună sau chiar o dată pe an la frângerea pâinii nu este nicidecum după voia lui Dumnezeu.

Explicaţii care sună plauzibil, referitoare la faptul că este mai bine a frânge pâinea o dată pe lună sau o dată pe an sunt bineînţeles destule. De multe ori doar obiceiul sau lipsa de învăţătură explică faptul că această dorinţă a Domnului se îndeplineşte atât de rar. De multe ori, mă tem, cauzele sunt mult mai adânci: lipsa dragostei pentru Domnul sau chiar neascultare evidentă.

Faptul că această instituire sfântă s-ar „uza“ prin utilizare prea deasă şi şi-ar pierde valoarea deosebită, îl infirmă nu doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi experienţa autorului şi împreună cu el a nenumăraţi fraţi: cu cât au participat mai des la Cina Domnului, cu atât mai adâncă a devenit înţelegerea asupra acesteia, cu atât mai intimă a devenit dragostea lor faţă de Acela care le-a lăsat-o moştenire.

A fost prezent Iuda Iscarioteanul la instituirea Cinei Domnului?

Întrebarea pusă aşa de des şi discutată cu aprindere, dacă Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Domnul, a fost prezent la instituirea Cinei Domnului, pare să găsească un răspuns afirmativ în cuvintele de încheiere ale Domnului, pe care Luca le face cunoscut (Evanghelia după Luca 22:21-22 ): „Dar iată, mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. Negreşit, Fiul Omului Se duce după cum este rânduit; dar vai de omul acela prin care este vândut El”. Eu spun: „pare“. Însă pentru a aduce răspunsul la întrebarea nostră mai aproape de lumina Scripturii, doresc să gândim mai întâi asupra modului şi felului în care Dumnezeu a ales scriitorii celor patru evanghelii şi în care ei au scris relatările lor. Din cei patru „evanghelişti“, doi au fost însoţitori ai Domnului, urmându-L în drumul Său pe pământ: Matei şi Ioan, pe când Marcu şi Luca nu au fost. Dintre cei patru scriitori, doi au avut misiunea să relateze lucrurile în ordinea lor cronologică (Marcu şi Ioan), ceilalţi doi însă nu trebuia să le relateze în mod cronologic (Matei şi Luca). Din aceasta rezultă clar: din cei doi bărbaţi, care nu au scris întotdeauna în mod absolut cronologic, unul dintre ei a fost de fiecare dată un însoţitor de drum al Domnului şi celălalt nu. Nu este minunat cum a aranjat Dumnezeu lucrurile? Nu putem să avem deplină încredere în mărturia Sa?

Dacă ne întoarcem la relatarea lui Luca, el nu prezintă lucrurile în mod cronologic. Desigur, el a scris aşa cum a spus la începutul evangheliei sale, „în ordine“ (capitolul 1:3), însă aceasta înseamnă aici nu temporal, ci o succesiune logică. Întotdeauna Luca aduce lucrurile într-o ordine morală. Aceasta este cheia pentru înţelegerea evangheliei sale. Secţiunea pe care am privit-o este un frumos exemplu pentru aceasta. Mai întâi Duhul Sfânt ne prezintă două instituiri dumnezeieşti: masa pascală şi Cina (versetele 14-20) şi apoi El arată, în opoziţie morală cu aceasta, căile şi comportarea oamenilor (versetele 21-34): răutatea lui Iuda, cearta ucenicilor, cine să fie cel mai mare dintre ei şi vestirea mai dinainte a căderii lui Petru. Dacă vrem să avem claritate cu privire la derularea în timp a evenimentelor, trebuie să cercetăm ambele relatări cronologice, a lui Marcu şi a lui Ioan şi să le comparăm una cu cealaltă. Ioan nici nu aminteşte de instituirea Mesei Domnului, însă el dă o claritate deplină cu privire la aceasta şi anume că în timpul mesei pascale, Iuda a fost dat pe faţă de către Domnul, că Satan a intrat apoi în el şi că el „a ieşit afară îndată. Era noapte“ (capitolul 13:21-30). Marcu nu lasă să apară nici o îndoială cu privire la faptul că descoperirea lui Iuda a avut loc înaintea instituirii Mesei Domnului (capitolul 14:17-21). Noi ar trebui deci să ne imaginăm ieşirea „imediată“ a lui Iuda în noapte după versetul 21 şi înaintea versetului 22 din Marcu 14 . Nu, Iuda Iscarioteanul, trădătorul, nu a participat la instituirea Mesei Domnului, nu a mâncat din pâine şi nu a băut din vinul pe care Domnul l-a dat alor Săi, pentru că Domnul l-a descoperit mai înainte.

Cântarea de laudă

Cu exact aceleaşi cuvinte, Matei şi Marcu amintesc o împrejurare deosebită, care merge la inimă: „După ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor“ (Matei 26:30 ; Marcu 14:26 ).

În timpul Domnului, iudeii obişnuiau ca la sărbătoarea mesei de Paşti să cânte Psalmii 113 şi 114, şi anume după „primul pahar“. Însă după „al treilea pahar“, pe „care ei îl numeau „paharul binecuvântărilor“, cântau Psalmii 115 până la 118, ultimul fiind aşa numitul „Psalm-Hallel“ („Psalm de laudă“). Dacă Domnul Isus a urmat această ordine, şi multe vorbesc despre aceasta, cât de mişcător este atunci să observăm ce cuvinte erau cele pe care ei le-au cântat acolo, înainte ca să părăsească sala de sus, să iasă în noapte, şi să întâmpine pe cei ce aveau să-L prindă: „Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat Numele Domnului: »Doamne, Te rog mântuieşte-mi sufletul !« “ (Psalmul 116:3-4 ).

Binecuvântat să fie cel ce vine în Numele Domnului! Vă binecuvântăm din casa Domnului. Domnul este Dumnezeu şi ne-a luminat. Legaţi cu funii vita pentru jertfă şi aduceţi-o până la coarnele altarului. Tu eşti Dumnezeul meu şi eu Te voi lăuda; Dumnezeule, Te voi preamări. Mulţumiţi Domnului, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui!“ (Psalmul 118:26-29 ).

Un cântec de laudă! Acolo nu era nici un loc pentru grijile pământeşti. Domnul vede lucrarea de răscumpărare ca şi înfăptuită şi le dă această masă de aducere aminte, ca astfel încât ei să fie aduşi în plinătatea binecuvântărilor creştine şi ei să se poată gândi înapoi la El cu gânduri pline de iubire. Domnul cântă lauda, ucenicii cântă lauda - nu este aceasta o scenă deosebită, un tablou deosebit a ceea ce Domnul Isus face astăzi: „Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării“ (Evrei 2:12 )?

În loc ca ei să se întristeze că Îl vor pierde, ucenicii cântă laudă. Tot aşa trebuie să facem şi noi. Desigur, în strângerile noastre laolaltă pentru a lăuda pe Dumnezeul şi Tatăl nostru, pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, noi nu folosim cântările de laudă ale Vechiului Testament, cu care israeliţii preamăreau pe Domnul, Dumnezeul lui Israel. „Psalmii“ amintiţi în Efeseni 5:19 , în Coloseni 3:16 şi în 1. Corinteni 14:26 nu sunt psalmii Vechiului Testament, ci cântările de laudă creştineşti, căci este imposibil ca aceşti psalmi să fie expresia potrivită a poziţiei şi adorării creştine. Însă potrivit aceluiaşi principiu, şi noi astăzi, la frângerea pâinii, facem ca şi ucenicii atunci: cu Domnul Isus în mijloc cântăm cântări de laudă la care El Însuşi dă tonul (Evrei 2:12 ). De-ar fi inimile noastre totdeauna însufleţite de aceasta!

La sfârşitul acestui capitol rezumăm iarăşi această întreită constatare: în evanghelii găsim cum a fost instituită frângerea pâinii; în Faptele Apostolilor, cum s-a înfăptuit frângerea pâinii; în epistole, cum a fost interpretată frângerea pâinii.

Cu ajutorul lui Dumnezeu ultimul aspect îl vom cerceta în următoarele două capitole.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *