În prima parte a gândurilor despre Adunarea lui Dumnezeu am văzut atât modul de a lucra al lui Dumnezeu în diversele epoci, cât şi caracterul şi menirea Adunării în aspectele ei variate.
Reprezentarea Adunării pe pământ
Acum, tot ce am învăţat despre Adunare urmează să nu rămână doar pură teorie. Domnul nu ne-a comunicat gândurile Sale despre aceasta, ca noi să le păstrăm doar ca o învăţătură. Adunarea este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi gândurile Sale referitoare la aceasta ajung până în cer, până în veşnicia cea mai îndepărtată. Am văzut puţin acest lucru şi într-adevăr nu am putea medita şi nu ne-am putea bucura suficient de această hotărâre. Totuşi aceasta nu este totul.
Este voia lui Dumnezeu ca ceea ce Adunarea pe pământ este în gândurile Sale, să-şi găsească deja aici o expresie vizibilă. De aceea ne-a dat în Cuvântul Său indicaţii importante pentru strângerea alor Săi laolaltă ca Adunare, subiect ce va constitui preocuparea noastră în partea a doua a acestei cărţi.
O reprezentare a Adunării lui Dumnezeu pe pământ nu se obţine prin înfiinţarea unor comunităţi de viaţă şi de bunuri materiale. Unii au o astfel de părere, însă aceasta nu este şi învăţătura Sfintei Scripturi. Faptul că la început credincioşii din Ierusalim aveau „toate în comun“ şi nici unul nu zicea „că averile lui sunt ale lui“ (Faptele Apostolilor 4:32 ), era, fără îndoială, rezultatul acţiunii Duhului Sfânt şi expresia plăcută a unităţii credincioşilor de atunci. Spun: „de atunci“, deoarece în primul rând a fost o stare trecătoare şi tocmai pe acest teren au apărut primele greutăţi, după cum arată înşelătoria lui Anania şi a Safirei în capitolul 5 şi murmurele evreilor care vorbeau greceşte, împotriva slujirii la mese, în capitolul 6. În al doilea rând, o asemenea expresie a unităţii era posibilă doar atâta timp cât toţi credincioşii se aflau într-un singur loc, cum era cazul la început în Ierusalim. Că Dumnezeu nu a socotit această comunitate de bunuri ca o stare de durată, o dovedeşte faptul că mai târziu, în epistole, scrieri care cuprind învăţătura creştină, nu se găseşte nici o indicaţie sau vreun îndemn în acest sens. Din contră, găsim îndemnuri pentru cei bogaţi şi îndemnuri pentru cei săraci dintre sfinţi. În plus, remarcăm învăţături referitoare la strângerea laolaltă a credincioşilor, utile pentru înţelegerea felului cum trebuie ei să se strângă.
Pe de altă parte, acest fapt ne arată clar că o reprezentare a Adunării nu ar fi posibilă dacă sfinţii Săi şi-ar urma toţi calea ca nişte „singuratici“ şi nu s-ar preocupa de faptul că Dumnezeu a stabilit pentru copiii Săi nu doar o cale personală, ci şi una împreună. Deci nici spiritul de comunitate, nici izolarea nu sunt calea lui Dumnezeu.
Dar cum putem vedea Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, cum devine ea vizibilă? Prin aceea că sfinţii se adună la anumite strângeri conform reglementărilor stabilite de Dumnezeu pentru aceasta. Dacă toţi credincioşii ar rămâne izolaţi, numai pentru ei, atunci Adunarea lui Dumnezeu nu ar putea fi văzută. Însă nici atunci nu s-ar putea vedea, dacă ei s-ar aduna după propria lor apreciere, după propria lor imaginaţie. Dar Dumnezeu vrea ca Adunarea să fie văzută. De aceea revine o atât de deosebită importanţă strângerii laolaltă a credincioşilor! Nu este doar un lucru care serveşte la propria lor încurajare, ci ceva prin care Dumnezeu ar vrea să vestească gândurile Sale despre Adunare şi să-L slăvească pe Fiul Său. De s-ar familiariza toţi cititorii credincioşi ai acestor rânduri cu acest gând! I-ar ajuta într-un mod de neimaginat să se elibereze de prejudecăţi şi să dobândească o privire după voia lui Dumnezeu referitoare la acest subiect.
Nu cred că este posibilă o strângere cu alţi credincioşi într-un mod corect, după voia lui Dumnezeu, dacă nu s-a înţeles cu inima ce este Adunarea, prin natura şi menirea ei, dacă nu s-a priceput că punctul ei central este Domnul Isus şi ţelul ei suprem este slăvirea Sa. De aceea, înţelegerea primei părţi a cărţii este atât de importantă şi o condiţie necesară pentru împlinirea celor prezentate în partea a doua.
Unul din cele mai importante locuri referitoare la strângerea laolaltă a credincioşilor este Matei 18:20 : „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, Acolo sunt şi EU în mijlocul lor.“ Deoarece această afirmaţie a Domnului Isus este de o importanţă extraordinară şi deoarece multe grupări creştine revendică acest cuvânt, dar sunt în neînţelegere unele cu altele, este de însemnătate extremă pentru subiectul nostru să înţelegem ce exprimă cu adevărat acest cuvânt al Domnului. Niciodată un cuvânt al Bibliei nu ar trebui scos din context când se încearcă să i se dea o explicaţie. De aceea vrem să privim versetul de mai sus în contextul său şi să ne apropiem de el cu atenţie, pas cu pas. În plus, învăţăturile Domnului din versetele anterioare sunt de un atât de mare folos practic pentru convieţuirea credincioşilor, încât am pierde mult, dacă le-am trece cu vederea.
Păcatul împotriva fratelui
În Matei 18:15-20 primim din gura Domnului învăţături deosebit de importante despre felul cum trebuie să procedăm când un frate păcătuieşte împotriva altui frate.
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău” (versetul 15).
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta“ este un caz închipuit? Din nefericire, nu. Ştim cu toţii că se întâmplă destul de des. Şi dacă nu se procedează în mod corect, poate avea urmări grave pentru fiecare cât şi pentru colectivitate.
În principiu fiecare păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit“, recunoaşte David în situaţia cu Bat-Şeba (Psalm 51:4). Cu toate acestea Domnul arată aici un fel deosebit al păcatului - păcatul împotriva fratelui. Cunoştinţa că acest păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu, dar că există şi între fraţi, ar trebui să ne determine conduita.
Disciplina frăţească
Un frate păcătuieşte împotriva mea. Este o greşeală a fratelui faţă de mine, de care în afară de el ştiu doar eu. Ce să fac? Să mă plâng prietenilor mei, să răspândesc faptul printre fraţi? Să mă aşez şi să-i scriu o scrisoare? Sau şi mai simplu: să apelez la telefon? Toate acestea nu sunt calea Domnului. El spune: „Du-te“. De câte ori nu s-a păcătuit împotriva acestei indicaţii a lui Dumnezeu! Cât rău s-ar fi evitat, dacă ne-am fi dus la fratele nostru, pentru a sta faţă în faţă cu el şi pentru a vorbi inimii lui! Aceasta necesită însă multă smerenie şi mult har din partea Domnului.
Dar nu ar fi mai bine, ar putea întreba cineva, dacă am păstra tăcere asupra acestui incident şi dacă am lăsa totul în seama Domnului şi am suporta nedreptatea? Răspunsul la ultima întrebare nu este în toate cazurile uşor. Depinde de natura cazului. Desigur, nu trebuie să ne răzbunăm niciodată singuri şi să nu ne căutăm dreptul, ci să suportăm asemenea Domnului Isus, care, atunci „când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept“ (1. Petru 2:23 ). De asemenea ar trebui să fim siguri că nu este vorba doar de un zvon sau de o imaginaţie, de o combinaţie a duhului nostru.
Aici mai este însă şi o altă apreciere, căreia cred că nu-i acordăm suficientă atenţie: fratele meu a păcătuit, el nu poate fi fericit cu adevărat. „Să mustri pe aproapele tău şi să nu suferi păcatul în el“ (Levitic 19:17 ; compară şi nota de la subsolul paginii). Dragostea este cel mai bun sfătuitor în asemenea cazuri şi nu este dragoste, dacă sufăr păcatul în fratele meu. Dragostea însă nici nu aşteaptă până fratele meu vine la mine, ci ea însăşi merge la el, nu pentru a se justifica, nici pentru a-şi „spune odată părerea“, ci pentru a-l câştiga pe fratele. Acesta trebuie să fie ţelul mustrării „între tine şi el singur“. „Mustrare“ înseamnă a-i prezenta răul purtării sale, ca el să-şi dea seama de aceasta şi să-l pună în rânduială după voia lui Dumnezeu.
„Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău“. Cât de plăcută este această expresie „ai câştigat“! Ea arată că dragostea a fost activă în spiritul lui Hristos. Astfel dragostea „acoperă o mulţime de păcate“ (1. Petru 4:8 ) şi nimeni nu poate să afle vreodată un cuvânt despre cele întâmplate.
Petru întreabă la puţin timp după aceste cuvinte ale Domnului, de câte ori să-l ierte pe fratele său când ar păcătui împotriva sa: „până la şapte ori?“ Desigur, i s-a părut că este foarte îngăduitor. Dar Domnul Isus i-a răspuns atunci lui Petru şi ne spune şi nouă astăzi: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18:22 ). Iar după aceea, urmează pilda împăratului care s-a socotit cu robii săi. Cât de îngrozitoare este ţinuta morală a aceluia căruia i s-a iertat o datorie atât de mare, dar care a fost neîndurător faţă de unul din tovarăşii lui, pe care „l-a strâns de gât, zicându-i: „Plăteşte-mi ce eşti dator“ (versetul 28)! Acesta să nu fie niciodată limbajul nostru; nu „plăteşte-mi“, ci „ai (câştigat) pe fratele tău“ - câştigat- acest lucru ni-l pune Domnul Isus aici înaintea inimilor.
Se poate închide inima fratelui faţă de dragostea care caută să-l câştige? Domnul Isus într-adevăr sugerează şi această posibilitate: „Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori“ (Matei 18:16 ).
Aici Domnul ne arată următorul pas în tratarea răului într-un frate, un pas care se află între o atitudine particulară şi una publică. Harul caută să-l protejeze pe fratele, dar nu poate proteja păcatul. Astfel, fratele împotriva căruia s-a săvârşit păcatul nu ar trebui să lase problema numai în seama sa; el ar trebui să ia cu sine doi sau trei martori, pentru a confirma în prezenţa lor problema de care este vorba. În acest pas de mijloc nu mai poate fi vorba de demascate, ci de a pune adevărul în drept prin confirmarea lui în conştiinţa fratelui.
Adunarea locală
Dacă şi cel de-al doilea pas rămâne fără succes, atunci, după cuvintele Domnului, trebuie să urmeze un al treilea pas sau chiar un al patrulea, paşi care devin tot mai serioşi şi cântăresc tot mai greu. „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (versetul 17).
Este posibil ca fratele să rămână nepăsător faţă de cei doi sau trei care vin la el? Este posibil să nu-i accepte pe martorii dragostei lui Hristos şi să nu asculte nici de adunare? Ah, este posibil! Atât de tare poate fi chiar inima unui „frate“! Atât de duri ne poate face nenorocita voinţă proprie, încât să dezaprobăm harul şi adevărul! Care este urmarea unei astfel de împotriviri, care în ochii lui Dumnezeu este ca nelegiuirea şi idolatria (1. Samuel 15:23 )? „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“ Să fim atenţi, se spune: „Să fie pentru tine ...“. Aici încă nu este vorba de acţiunea adunării, ci fratele nu trebuie să-l mai recunoască în continuare ca frate pe acela care a păcătuit împotriva lui şi s-a caracterizat prin atita voinţă proprie; ar trebui să-l privească ca pe un păgân.
Ce întorsătură serioasă! Cel care în versetul anterior a fost numit „frate“ trebuie acum să fie tratat ca un păgân şi ca un vameş. Nu se susţine că el nu ar fi frate; dar relaţia personală cu el ca frate s-a rupt. Unde ne poate conduce tăria voinţei proprii! Şi s-ar putea ca doar împrejurări minore să fi constituit prilejul. Dar mândria de neînduplecat în privinţa sa şi a vinovăţiei au condus în final la situaţia ca el să nu mai poată fi recunoscut ca frate. După cum am spus, aici încă nu este vorba de disciplinare din partea adunării, ci doar de disciplinare personală din partea fratelui faţă de cel care a păcătuit împotriva sa. Versetul următor indică faptul că este imposibil ca adunarea să meargă înainte cu cel care a păcătuit şi că aceasta poate deveni un necaz pentru ea. Dar versetul nostru nu vorbeşte de disciplinare din partea adunării.
Până acum am arătat că Domnul Isus, într-un fel demn de remarcat, a introdus adunarea ca instanţă supremă, în faţa căreia trebuie adus cazul: „spune-l adunării“; „dacă nu vrea să asculte nici de adunare”. Ce vrea să spună aici prin „adunare“? Acest lucru este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce ni se pune în faţă în continuare. În Matei 16 a vorbit pentru prima dată despre Adunarea Sa şi a spus că El o va zidi. Prin aceasta El desemnează, în mod evident, întreaga Adunare, dacă pot spune aşa, adică suma tuturor celor mântuiţi din vremea harului. El o zideşte din ziua Cincizecimii până când va reveni.
Dar în versetul nostru, expresia „adunare“ nu se referă exact la aceasta, ci Domnul Isus vorbeşte acum în mod evident despre adunarea lui Dumnezeu din acel loc, din care făceau parte cei doi fraţi. De aceasta Se ocupă Domnul în versetul de faţă şi în cele următoare: de adunarea lui Dumnezeu dintr-un loc; şi facem bine dacă ţinem cont de acest lucru în cercetarea versetelor următoare. Este aceeaşi latură pe care o vom găsi prezentată mai târziu în epistolele lui Pavel. Să ne gândim doar la începutul epistolei întâi către Corinteni: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint“. Adunarea locală a luat într-o anumită măsură locul sinagogii, pentru menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu. În mâinile ei se afla cazul pentru decizia finală. În versetul 20 al capitolului nostru ea este definită apoi ca „adunare pentru Numele Său“.
Disciplinarea părintească
Înainte de a privi în continuare Matei 18:15-20 şi înainte de a vorbi despre disciplina eclesiastică, aş exprima câteva gânduri scurte referitoare la un alt fel de disciplină, care stă între cea frăţească şi cea din partea adunării. Am putea să o numim disciplinarea părintească.
Deja numirea acestor trei feluri de disciplină dovedeşte că prin „disciplinare“ nu se înţelege doar „excluderea“ sau scoaterea afară. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! - mai există şi alte forme mai blânde de disciplinare, care ar trebui aplicate în cazurile concrete, ca să nu se ajungă la forma extremă a disciplinării. Disciplinare nu înseamnă doar „pedeapsă“ - acesta ar fi un gând greşit - dar ea include în orice caz preocuparea cu răul. Am văzut cum ar trebui să se ocupe fratele în duhul harului de fratele său, din pricina păcatului pe care acesta l-a săvârşit împotriva sa. Aceasta a fost deja disciplinare, însă în felul cel mai blând. Vom vedea în continuare că există păcat de care trebuie să se ocupe adunarea. Dar harul lui Dumnezeu este atent totdeauna să ţină cât mai restrâns cercul preocupării cu răul. Ar trebui să avem în vedere acest lucru şi să nu facem din orice rău imediat o problemă a adunării.
Ce se înţelege prin disciplinare părintească arată clar Galateni 6:1 : „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.“
Aici nu este vorba de păcat săvârşit împotriva unei persoane, ci de un frate care a fost prins într-un pas greşit iar fraţii care iau cunoştinţă de acest fapt trebuie să-l ridice cu duhul blândeţii. Este slujba acelor fraţi care sunt „duhovniceşti“ şi în felul acesta sunt capabili să se ocupe de aceia care, în privinţa stării lor spirituale momentane, stau „mai prejos“ decât ei. Acesta este principiul disciplinării şi al purtării de grijă a Tatălui, un principiu caracterizat prin superioritate personală. Pe nimeni să nu deranjeze expresiile „a sta mai jos“ şi „superioritate personală“! Prin superioritate personală nu trebuie să se înţeleagă ceva ce posedă un om în sine însuşi şi nici o atitudine de superioritate pe care ar putea să o adopte cineva faţă de semenul său. Nu, ci este acea maturitate duhovnicească şi morală sau, mai bine zis, această superioritate îşi găseşte explicaţia în acea maturitate duhovnicească şi morală care este rezultatul umblării constante cu Domnul.
Tatăl nu este în aceeaşi poziţie ca şi copilul. Chiar dacă se apleacă în dragoste şi har la copilul neascultător, pentru a-l face conştient de păcatul său, totuşi el îşi păstrează poziţia superiorităţii, oricât s-ar caracteriza aceasta prin smerenie şi har. În această superioritate se află motivaţia pentru valoarea şi efectul acestui fel de disciplinare. Aşa cum se ocupă tatăl de copilul său neascultător, tot aşa ar trebui să se aplece cei „duhovniceşti“ în atitudinea lor morală pentru a-i ajuta pe aceia care au ajuns în păcat. Numai dragostea este capabilă de o asemenea slujbă şi numai smerenia ne ţine în duhul blândeţii, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“. Îngăduinţă cu slăbiciunea şi cu lipsa de experienţă va caracteriza slujba unor asemenea fraţi; ei nu au uitat că odinioară şi ei înşişi au trecut prin toate acestea.
Disciplinarea părintească are de-a face cu păcate care nu sunt evidente. Cât de binecuvântată este această slujbă care se desfăşoară în ascuns! De am avea mai mulţi astfel de „părinţi“! Multe rele nu ar fi putut lua amploare, astfel încât să devină probleme ale adunării, dacă am fi fost pregătiţi şi capabili să ne „spălăm picioarele“ (Ioan 13:1-15 ) unii altora în dragoste şi după exemplul Domnului.
Disciplinarea din partea adunării
În Matei 18:18 , Domnul Isus ajunge să vorbească despre disciplinarea din partea adunării, despre legarea şi dezlegarea de către adunare, şi spune: „Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer“.
În capitolul 16, Domnul i-a încredinţat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a învestit cu putere administrativă, folosind cuvinte foarte asemănătoare: „şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“ (citeşte în versetul 19). După cum ne arată primele capitole din Faptele Apostolilor, apostolul Petru a folosit această putere administrativă conform gândurilor lui Dumnezeu şi, de exemplu, a legat de Anania şi Safira păcatul lor (Faptele Apostolilor 5:1-11 ) şi i-a dezlegat pe Corneliu şi pe cei din casa sa de păcat (capitolul 10:44-48).
Aceasta înseamnă a „lega“ şi a „dezlega“: a „lega“ păcatul de cineva şi a „elibera“ de păcat, desigur nu în legătură cu cerul şi nu în sens absolut, ci numai în privinţa domeniului încredinţat spre administrare aici pe pământ. Această autoritate o are acum Adunarea.
Unii vorbesc despre un succesor al lui Petru. Adevărata succesiune „apostolică“ se găseşte în adunarea locală, în aceia care se adună în Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei. Despre ei vorbeşte Domnul Isus în versetul acesta, când spune de repetate ori „voi “, „orice veţi ...“. Puterea de a lega şi dezlega, ca exercitare practică a disciplinării, nu a fost transferată, după Cuvântul Domnului, unui cler, ci a fost pusă în legătură cu strângerea locală a acelora care se adună pentru Numele Său. Versetul 20 ne dă motivaţia faptului că acţiunile adunării locale sunt recunoscute în cer: autoritatea lor se întemeiază pe Domnul care Se află în mijlocul ei. În această autoritate, ea poate şi trebuie să acţioneze pentru Domnul Isus şi să „lege“ şi să „dezlege“, să „dea afară“ răul (1. Corinteni 5:13 ) şi să „permită“ participarea la Masa Domnului şi să „ierte“ (2. Corinteni 2:10 ), după cum o cere situaţia. Şi pentru că ea acţionează în autoritatea Domnului şi reprezintă Adunarea lui Dumnezeu în acel loc, hotărârile ei sunt recunoscute în cer. Acest lucru înseamnă şi că hotărârile ei leagă adunările din toate locurile de pe pământ. Era imposibil ca cineva să fie dat afară ca „rău“ din adunarea din Corint şi să fie primit de credincioşii din Tesalonic! Dacă sentinţa a fost recunoscută în cer, care creştin ar avea atunci îndrăzneala s-o dispreţuiască?
Desigur, efecte miraculoase sau demonstraţii de forţă nu însoţesc acţiunile de disciplinare ale Adunării, şi poate că, în ochii lumii, pare lipsit de importanţă dacă cineva, din cauza unui păcat serios, este dat afară ca rău din mijlocul unei biserici a lui Dumnezeu sau nu. Dar ce har şi mângâiere este că Domnul a dat Adunării din toate timpurile putere de a lega şi dezlega, cu făgăduinţa că ceea ce vor lega sau dezlega pe pământ va fi recunoscut în cer! Acest lucru a fost atunci, când Domnul a rostit aceste cuvinte, ceva cu totul nou. Şi chiar dacă lumea consideră o lucrare de disciplinare din partea Bisericii ca slabă şi fără efect, ea reprezintă în realitate, dacă este făcută sub conducerea Duhului Sfânt, un act de putere; deoarece nici o altă putere de pe pământ nu-i poate contesta valabilitatea.
În acest loc aş vrea să vorbesc despre un aspect în legătură cu nesocotirea sentinţei unei adunări locale, care în practica vieţii de adunare a creat deja multe probleme. Uneori unii dintre aceia care au fost daţi afară din adunare ca răi, au afirmat că în urma mărturisirii lor înaintea lui Dumnezeu, El le-a iertat toate păcatele care au dus la excluderea lor, şi astfel ei ar fi din nou în starea în care erau înainte de excluderea lor, fie că adunarea înţelege acest lucru sau nu. Este corect? Poate fi aplicat aici, după cum se argumentează, principiul din 1. Ioan 1:9 : „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“? Cine argumentează astfel, se înşeală de două ori. Întâi el trece cu vederea că 1. Ioan 1:9 , nu are nimic de-a face cu disciplinarea din partea bisericii, ci se referă (făcând abstracţie de aplicarea de principiu la păcătosul pregătit să-şi mărturisească păcatul) la acţiunea lui Dumnezeu cu copiii Săi în căile stăpânirii Sale. În al doilea rând, el nu recunoaşte faptul că Adunarea lui Dumnezeu are puterea de „a ţine“ şi de „a ierta“ în mod administrativ păcate pe pământ (vezi Matei 18:18 ; Ioan 20:23 ) şi că Dumnezeu recunoaşte în cer acţiunea de disciplinare a unei adunări locale, care a acţionat în puterea Domnului, care Se află în mijlocul ei. „Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.“ Acestea sunt cuvintele Domnului Isus.
Desigur, referitor la cer, Adunarea nu poate ierta păcate, dar ea are împuternicirea de a decide cine este „înăuntru“ şi cine este „afară“; aceasta înseamnă „legarea“ şi „dezlegarea“ ei. „Ţinerea“ şi „iertarea“ ei de păcate se referă la domeniul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu aici, pe pământ, cel al părtăşiei. Şi chiar dacă lumea sau cel pus sub disciplină dispreţuieşte acţiunea de disciplinare a Adunării, exercitată sub autoritatea Domnului, ea constituie, în adevăr, un act de putere, care nu poate fi anulat prin nimic.
Se poate întâmpla ca cel supus disciplinei – dea Dumnezeu să fie tot mai mulţi - să ajungă prin acţiunea harului lui Dumnezeu la conştiinţa păcatului şi să-l recunoască înaintea lui Dumnezeu. Atunci, referitor la căile stăpânirii Sale, Dumnezeu l-a iertat. Laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru aceasta! Dar cu toate acestea, persoana este în „afară“ în ceea ce priveşte raportul ei cu adunarea, şi ea nu este în nici un caz în situaţia dinaintea excluderii. Atât timp cât adunarea nu „a iertat-o“ (2. Corinteni 2:7, 10 ), nici Dumnezeu nu a iertat-o în această privinţă. Ca persoana să susţină totuşi că are „părtăşie“, deşi adunarea nu a „dezlegat“ încă, trădează nu numai necunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu, ci şi o stare rea a inimii. O asemenea atitudine subminează autoritatea adunării avându-L pe Domnul în mijlocul ei. Dumnezeu însă nu va face niciodată acest lucru.
Astfel Domnul a purtat de grijă, în har, de toate lucrurile în Adunare şi pentru toate timpurile, oricât de serioase ar fi acestea; şi dacă ne bazăm pe Cuvântul Său, atunci şi astăzi le mai putem poseda pe toate acestea. Bineînţeles că în zilele noastre de destrămare, un grup de credincioşi serioşi dintr-un loc nu formează adunarea locală; de aceasta aparţin toţi sfinţii din acel loc. Dacă ea se adună însă pentru Numele Său, cum vom mai vedea, atunci ea beneficiază de prezenţa Domnului şi cu aceasta are autoritatea de a exercita disciplinarea din partea Bisericii. Nici chiar primii creştini nu au avut mai mult!
Observaţii de avertisment la probleme de îndreptare
Am pe inimă de a prezenta câteva gânduri de avertisment în legătură cu exercitarea disciplinării din partea Adunării, gânduri pentru care există un prilej serios. Fac acest lucru doar schematic, pentru a nu mă opri prea mult timp asupra lui. Obiectul este însă important pentru menţinerea ordinii în Adunare, şi mai târziu nu vom mai avea prilejul de a reveni asupra lui.
Înainte însă, o observaţie de principiu. Dacă este vorba despre ordinea din Adunare, atunci avem, fără îndoială, de-a face cu Adunarea în calitate de casă a lui Dumnezeu. Menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu poate fi realizată doar pe temelia adevărului despre acel unic Trup. Noi avem voie şi trebuie să deosebim diferite laturi ale adevărului - şi Cuvântul lui Dumnezeu o face - dar nu avem voie să le despărţim unele de altele. Cât rău nu s-ar fi împiedicat în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dacă acest principiu ar fi fost respectat! Disciplinarea are loc, desigur, pentru menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu, dar Adunarea este şi un Trup, Trupul lui Hristos pe pământ, care îi cuprinde pe toţi credincioşii în viaţă, după cum am văzut în capitolul 2. Dacă o adunare locală ia o hotărâre în privinţa „legării“ sau „dezlegării“, atunci acest lucru trebuie să se petreacă pe fundalul adevărului că din Trupul lui Hristos fac parte toţi credincioşii de pe pământ şi că această hotărâre îi atinge pe toţi. Cât de mari sunt atunci privilegiul şi responsabilitatea adunării locale, când ea reflectează asupra imenselor proporţii ale acţionarii ei!
Cât de importantă este pe de altă parte şi datoria tuturor celorlalţi credincioşi, de a recunoaşte acţiunea acelei adunări! Dacă „legarea“ şi „dezlegarea“ nu se face sau nu se acceptă pe temelia Trupului unic, atunci acest lucru duce inevitabil la alte sciziuni şi destrămări.
Pe acest fond se pot contura, într-o formă foarte concisă, alte observaţii deosebit de importante:
1.) Legarea sau dezlegarea se poate face doar de către adunare, nu de către fraţi sau de către o strângere a fraţilor. Trebuie pusă în funcţiune conştiinţa întregii adunări. De aceea ar trebui să i se facă accesibile suficiente informaţii şi să i se pună la dispoziţie timp suficient. Tăcerea din partea unor fraţi înseamnă aprobare.
2.) Dacă cineva trebuie exclus, acest fapt are ca scop menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu în casa Sa şi reabilitarea păcătosului.
3.) Adunarea nu este o instanţă. Ea este în stare să acţioneze după voia lui Dumnezeu numai atunci când consideră răul ca fiind al ei şi când suferă din cauza necinstirii Domnului în mijlocul ei (1. Corinteni 5:2 ).
4.) Numai în cazul unui păcat evident, dovedit, poate acţiona adunarea şi poate exclude pe cineva ca fiind rău. Presupuneri, păreri, afirmaţii şi bănuieli nedovedite nu sunt suficiente pentru aceasta. Nu este un fapt al bunei înţelegeri dintre oameni, ci o problemă a voinţei lui Dumnezeu. Ce se face, trebuie făcut în Numele Domnului (1. Corinteni 5:4 ).
5.) În principiu, fraţii din altă parte ar trebui să pornească de la faptul că o adunare locală a acţionat într-un anumit caz in puterea şi autoritatea Domnului care Se află în mijlocul lor. De regulă hotărârea ei ar trebui recunoscută, chiar atunci când s-ar ridica anumite indoieli în privinţa corectitudinii ei.
6.) O adunare locală nu este lipsită de greşeli. Ea poate fi într-o stare duhovnicească slabă şi poate pronunţa sentinţe greşite. Aceste sentinţe gresite nu sunt recunoscute în cer. Adunarea nu este mai presus de Domnul, ci Domnul este mai presus de ea. Domnul va aplica mijloace potrivite (mustrare, disciplinare) pentru a aduce adunarea la convingere şi la smerenie. Iar cel supus disciplinei pe nedrept să ia asupra sa smerirea din partea lui Dumnezeu şi să nădăjduiască în El.
7.) Adunarea nu acţionează după principii democratice. Fiecare glas duhovnicesc trebuie ascultat. Glasurile neduhovniceşti, dimpotrivă, nu ar trebui să poată împiedica ducerea la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. Unanimitatea este de dorit, dar ea nu este o condiţie a acţionării. „Pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulţi“ (2. Corinteni 2:6 ) - aceasta înseamnă că majoritatea adunării trebuie să acţioneze. Dacă acest lucru nu este posibil, pentru că adunarea este prea slabă sau pentru că nu este unită, atunci ea trebuie să-L aştepte în smerenie pe Dumnezeu.
Dacă acţionează doar un grup, chiar dacă este majoritar, dar care ştie că mulţi sunt împotriva sa, atunci acţionării îi lipseşte greutatea necesară a celor mulţi, iar acest lucru duce de regulă la complicaţii şi la alte necinstiri ale Domnului.
8.) Dacă cineva consideră că nu se poate asocia cu sentinţa unei adunări, atunci el trebuie să prezinte gândurile sale înaintea adunării - şi aceasta ar trebui să le chibzuiască în mod serios înaintea Domnului - dar el să nu încerce prin agitaţie repetată să submineze sentinţa adunării. Invers, nici adunarea să nu stăpânească asupra conştiinţei fiecăruia în parte. Cineva, care în mod conştient şi de durată se situează de partea unui exclus şi prin aceasta se dovedeşte el însuşi ca rău, acela, în final, dacă toate încercările de indreptare au rămas fără rezultat, trebuie aşezat în acelaşi loc ca cel cu care preferă părtăşia, adică trebuie de asemenea exclus.
9.) Cineva, care trebuia exclus, nu mai este obiectul disciplinării părinteşti a unor fraţi în parte. Fiecare „slujbă pastorală“ faţă de cineva exclus este o negare a faptului că toate ostenelile de slujbă pastorală au fost zadarnice şi că el acum este „afară“. „Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:13 ). Un exclus este în mâna lui Dumnezeu, singurul care-l poate îndrepta. Dacă se arată totuşi semne de îndreptare, cel exclus ocupându-şi în smerenie locul şi venind din nou sub Cuvântul lui Dumnezeu, atunci fraţii din acel loc vor căuta, la timpul potrivit, o discuţie cu el. Dar încercările unora în parte sunt o subminare a hotărârii adunării; ele sunt doar o piedică în calea lucrării lui Dumnezeu pentru îndreptarea sufletului.
10.) Relaţiile de rudenie directe (soţi, copii, părinţi) nu sunt intrerupte prin excluderea unei părţi, deoarece ele sunt după ordinea creaţiei lui Dumnezeu şi nu se situează pe terenul Adunării. Cuvântul „cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună“ (1. Corinteni 5:11 ) nu poate fi aplicat la soţ şi soţie, dacă una din părţi trebuie exclusă. Cu mult mai mult desemnează atitudinea adunării faţă de cel exclus. Un contact obişnuit, neîngrădit, cu rudele mai îndepărtate, desigur nu este după gândurile lui Dumnezeu. Da, chiar şi cei mai apropiaţi trebuie să se ferească, în ce priveşte relaţiile spirituale, de a avea părtăşie cu cel exclus. Şi relaţiile lor de până atunci cu cel exclus sunt afectate de excludere. Ei nu pot trece peste această ruptură, de exemplu, discutând despre lucruri ale adunării cu cel exclus. Ei vor avea nevoie de foarte multă înţelepciune şi de foarte mult har pentru a se purta corect în toate situaţiile vieţii obişnuite.
11.) Acolo unde o adunare de credincioşi refuză să exercite disciplinarea dumnezeiască, aceasta, mai devreme sau mai târziu, va înceta de a mai fi o reprezentare locală a Adunării - dacă a fost vreodată înainte.
Învoirea pentru rugăciune
Dacă cugetăm puţin asupra gândurilor exprimate despre disciplinarea din partea Bisericii, dacă avem în faţa ochilor seriozitatea şi proporţiile acţiunii Adunării, atunci ne devine conştientă greutatea răspunderii noastre şi întreaga noastră slăbiciune în a-i corespunde, iar acest lucru ne conduce urgent la rugăciune. Ce har că Domnul Hristos ne cunoaşte nevoile şi ne dă în Matei 18:19 o preţioasă făgăduinţa: „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.
Nu este întotdeauna uşor de a recunoaşte gândurile lui Dumnezeu privind acceptarea sau excluderea. De asemenea, El nu ne-a dat în Sfânta Scriptură o „carte de reţete“, în care să fie descrise diversele cazuri şi să fie stabilite modurile de acţiune corespunzătoare. În general ne-a lăsat principii, fără să lipsească însă exemplele, care nu reprezintă niciodată o „listă“ completă. Acum este sarcina noastră, de a recunoaşte în dependenţă de Dumnezeu, care principiu trebuie aplicat într-un anumit caz. Acest lucru nu se petrece niciodată fără frământări lăuntrice; şi este bine aşa, deoarece Domnul vrea să ne ţină în dependenţă faţă de El şi să ne păzească, pentru ca să nu acţionăm rece, dogmatic.
De aceea nu este doar semnificativ, ci şi o mare mângâiere faptul că Domnul Isus, după ce a vorbit despre legarea şi dezlegarea făcută de Adunare şi a arătat că ea trebuie să acţioneze ca reprezentantă a Lui pe pământ, adaugă acum această făgăduinţă. El le asigură ajutorul Său, nu doar pentru un caz sau altul de disciplinare din partea Bisericii, ci - şi cât de mult corespunde aceasta Lui şi harului Său! - pentru un lucru „oarecare“, pe care s-ar învoi să-l ceară. Tatăl Său care este în ceruri îl va îndeplini. Cuvântul grecesc pentru „a se învoi“ se regăseşte în cuvântul nostru „simfonic“ şi mai înseamnă „a corespunde“. Domnul vorbeşte deci despre rugăciunea comună, la care inimile participanţilor sunt în concordanţă, în armonie, asupra lucrurilor pe care le cer. Aceasta nu înseamnă altceva, decât că voinţa proprie a fiecăruia este lăsată deoparte, astfel încât Domnul să poată satisface cererile.
După părerea mea, această legătură dovedeşte clar că în acest text este vorba despre strângerea Adunării pentru rugăciune, şi nu despre rugăciunea personală a doi sau trei credincioşi. Principiul superior exprimat în versetul 20 este motivaţia versetelor 18 şi 19: pentru autoritatea Adunării de a lega şi dezlega şi pentru ascultarea rugăciunilor ei de către Tatăl. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor adunaţi pentru Numele Său este garanţia pentru acţiunea şi rugăciunile lor. Ei sunt adunaţi ca Adunare şi deci autorizaţi să lege şi să dezlege. Şi rugăciunea lor în armonie, mai ales când ei cer lumină dumnezeiască în problemele disciplinei, este ascultată de Tatăl, fiindcă Hristos este în mijlocul lor. Credincioşii în parte nu au niciodată autoritatea pentru exercitarea disciplinării din partea Adunării. Tocmai acesta este gândul central aici.
Doi dintre voi
Dacă Domnul Isus vorbeşte totuşi de „doi“ care se învoiesc în rugăciune, atunci aceasta este har nespus, deoarece El numeşte cel mai mic număr posibil pentru o acţiune comună. Se poate ca într-un loc sau altul să fi fost doar doi sau trei ucenici, sau că ceilalţi - şi probabil că la aceasta se referă „doi dintre voi“ - nu şi-au văzut responsabilitatea: Domnul descoperă acelora care o văd şi acţionează în conformitate cu ea. „Doi dintre voi“ - nu trebuie să însemne sau să presupună neapărat ruina poporului Său, dar El S-a îngrijit şi de acest caz extrem, în care sunt doar doi. Aceasta este într-adevăr o adâncă mângâiere. Şi chiar dacă cei „doi dintre voi“ nu sunt adunarea din acel loc, ei au, dacă sunt adunaţi pentru Numele Său, prezenţa Sa şi, cu aceasta, autoritatea de a acţiona pentru El conform gândurilor Sale.
Un exemplu din viaţa politică va ilustra acest lucru. Parlamentul este împuternicit să dea legi care sunt valabile pentru tot poporul. Acum se poate, şi asemenea cazuri s-au petrecut, ca la o anumită şedinţă a parlamentului să lipsească un număr mare de reprezentanţi ai poporului, din lipsă de interes. Atunci, cei care participă la şedinţă nu reprezintă nici pe departe întregul parlament; ei sunt poate doar o infimă parte a acestuia. Totuşi, parlamentarii care au participat la adunarea de hotărâre sunt îndreptăţiţi să ia decizii în numele poporului, şi ei o şi fac. Pe de altă parte, doi sau trei parlamentari care se întâlnesc undeva în mod particular nu sunt împuterniciţi să exercite funcţia legiuitoare. Da, nici chiar dacă s-ar aduna undeva două sau trei sute de parlamentari, în mod particular, după gândurile lor, ei nu sunt adunaţi „ca parlament“ şi deci nu au autoritatea de a acţiona în numele lui.
De aceea, pentru a reveni la subiectul nostru, este atât de important ca cei credincioşi să se întrunească „ca Adunare“, să fie adunaţi „pentru Numele Său“. Ce înseamnă aceasta, vrem să cercetăm acum pe baza Scripturii.
Magna Charta a Adunării
În versetul 20, Domnul Isus adaugă cuvintelor Sale de până acum o făgăduinţă deosebit de preţioasă, care a devenit o mângâiere de nespus pentru mulţi credincioşi de atunci încoace:
„Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor “ (Matei 18:20 ).
În acest cuvânt, Domnul indică, după cum am văzut deja, motivul pentru care El leagă şi dezleagă în cer ceea ce ei leagă şi dezleagă pe pământ; de ce Tatăl, care este în cer, le ascultă rugăciunea. Fie că este vorba de disciplină, fie că este vorba de rugăciunea adunării către Tatăl, Domnul le aşază la temelie acest principiu de seamă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“.
Ce ar putea fi mai scump, mai înviorător? Desigur, mai trebuie să cercetăm condiţiile necesare prezenţei Sale puse în acest verset; totuşi rămâne o binecuvântare de neconceput faptul că El a spus: „sunt şi Eu în mijlocul lor“. Acest verset, al douăzecilea din Matei 18 , a fost numit „Magna Charta a Adunării“, marea „constituţie“ a Adunării. Ea conţine şi reglementează privilegiile şi îndatoririle alor Săi pe calea lor comună aici, pe pământ. Atât timp cât sunt pe pământ creştini adevăraţi, ea va fi şi trebuie să fie linia directoare divină pentru întâlnirea lor. Ea nu este doar motivaţia pentru cele două versete anterioare, ci conţine pe deasupra un şir întreg de noi adevăruri dumnezeieşti, pe care le vom prezenta pe rând.
Locul divin
Domnul Isus spune: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu in mijlocul lor”. Acest unde indică un loc divin (adică poruncit de Dumnezeu), şi totuşi este mai mult decât un loc. Fireşte că cei credincioşi au nevoie de un loc atunci când doresc să se adune. Acolo ar fi El prezent acolo ar trăi şi s-ar bucura ei de prezenţa Sa. Pentru întâlnirea credincioşilor nu este important locul şi constituţia sa în sine: astăzi nu există locuri sfinţite. Totuşi, faptul că acolo se întâlnesc ai Săi, că acolo este prezent Domnul Isus nu este de subapreciat; întâlnirea şi prezenţa Sa sunt legate de un loc.
Dar acest unde este mai mult decât un loc, este un principiu, pe baza căruia se adună ai Săi, este felul şi modul cum trebuie să o facă. Cuvintele „pentru Numele Meu“ ne vor explica mai îndeaproape acest lucru. Totuşi aş vrea să mă refer în acest context la pilda lui Israel, care oferă o bogată învăţătură pentru subiectul nostru.
Domnul i-a spus lui Israel: „În orice loc în care voi face ca Numele Meu să fie amintit, voi veni la tine şi te voi binecuvânta“ (Exod 20:24 ). Ce Cuvânt preţios! Dar binecuvântarea promisă depindea de faptul ca ei să se afle în locul unde El va face ca Numele Său să fie amintit. Ei nu o puteau avea în oricare loc, pe un alt teren, decât acolo unde El a făcut să locuiască Numele Său. Acel loc al prezenţei Sale se caracteriza prin aceea că acolo totul era după gândurile Sale, „după modelul“ pe care l-a arătat lui Moise pe munte. „Vezi“, spune El, „să faci după modelul care ţi s-a arătat pe munte“ (Evrei 8:5 şi Exod 25:40 ). Locul prezenţei Sale era atunci cortul întâlnirii, iar mai târziu a fost templul din Ierusalim. Astăzi, acest loc este acolo unde credincioşii se adună pentru Numele Său.
Dacă copiii lui Israel au vrut să aducă Domnului Dumnezeului lor jertfe, atunci ei trebuia s-o facă în locul pe care l-a ales El pentru aceasta. Este impresionant de câte ori spune Domnul acest lucru în Deuteronom 12 : „Ci să-L căutaţi în locaşul Lui şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui. Acolo să vă aduceţi arderile voastre de tot” (versetele 5 şi 6). „Atunci va fi un loc pe care Domnul Dumnezeul vostru îl va alege ca să facă să locuiască Numele Lui acolo. Acolo să aduceţi tot ce vă poruncesc, arderile voastre de tot”(versetul 11). „Ia seama la tine, să n-aduci arderile tale de tot în toate locurile pe care le vei vedea; ci să-ţi aduci arderile de tot în locul pe care-l va alege Domnul, în una din seminţiile tale şi acolo să faci tot ce-ţi poruncesc eu“ (versetele 13 şi 14). „Nu vei putea să mănânci în cetăţile tale zeciuiala ci pe acestea să le mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ...“ (versetele 17 şi 18).
În capitolul 16, Domnul dă indicaţii pentru sărbătorile sfinte şi din nou găsim o serie de avertizări în legătură cu faptul ca ei să aducă jertfe numai în acel loc pe care l-a ales El în acest scop: „Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău, ca locuinţă; ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze Numele în el, acolo să jertfeşti Paştele ...“ (versetele 5 şi 6). „Să te bucuri înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să locuiască Numele Lui acolo ...“ (versetul 11). „Să ţii sărbătoarea şapte zile pentru Domnul Dumnezeul tău, în locul pe care Domnul îl va alege ...“ (versetul 15). „De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care El îl va alege” (versetul 16).
De ar pune toţi credincioşii aceste avertizări la suflet şi de ar căuta acel singur loc în care Domnul Şi-a făgăduit prezenţa astăzi! Pe atunci era literalmente un singur loc în mijlocul lui Israel unde a locuit Dumnezeu şi unde a venit israelitul temător de Dumnezeu pentru a-şi aduce jertfele şi pentru a prăznui sărbătorile Domnului. Astăzi însă - chiar dacă ai Săi se adună în nenumărate locuri pe pământ - Domnul este cunoscut în slava prezenţei Sale, acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. Acesta este astăzi „locul divin” pentru noi. Un alt „loc“, un alt teren, Dumnezeu nu cunoaşte şi Cuvântul Său nu recunoaşte. Şi cum cel credincios, în timpul dezbinării lui Israel, frecventa templul ca loc al unităţii, oricare ar fi fost starea tristă a poporului lui Dumnezeu, tot astfel cel credincios găseşte astăzi în cei doi sau trei adunaţi pentru Numele Domnului acel singur loc al unităţii.
Numărul divin
Este demn de remarcat faptul că şi aici Domnul numeşte cel mai mic număr posibil al unei mulţimi şi spune: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi“. Nu este un har deosebit? El nu-Şi face dependentă prezenţa de un număr important al acelora care se adună potrivit gândurilor Sale. Sunt de ajuns doi sau trei care fac acest lucru. Atunci ei posedă toate privilegiile legate de prezenţa Sa.
Oamenilor le plac numerele mari, le place să-şi numere membrii. Ei văd în mari mulţimi de oameni o dovadă a puterii şi probabil şi a corectitudinii a ceea ce reprezintă. Domnul Isus însă vorbeşte de doi sau trei. Nu faptul că o mie de creştini se adună într-un loc este o expresie a Adunării lui Dumnezeu în acel loc, ci faptul că cei credincioşi se adună pentru Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei.
În afară de aceasta, Domnul nu dispreţuieşte ziua începuturilor slabe (Zaharia 4:10 ) şi în mod sigur, El S-a gândit la zilele noastre şi a avut în vedere decăderea Bisericii, când a rostit aceste cuvinte. El a ştiut că va exista un timp în care doar puţini se vor mai aduna pentru Numele Său şi vor căuta să facă voia Sa. Pe ei Domnul îi asigură de prezenţa Sa şi le conferă prin aceasta şi puterea administrativă de a lega şi de a dezlega, despre care a vorbit înainte. „Doi sau trei“ pentru Domnul nu sunt prea puţini pentru a Se uni cu ei. Gând preţios!
Unitatea divină
Modul de exprimare al Domnului Isus în Matei 18 este demn de luat în seamă şi în ce priveşte următoarea parte a frazei. El nu spune: „Căci acolo unde doi sau trei se adună“, ci: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi, sunt şi Eu în mijlocul lor.“ Prima ar fi o acţiune, cea de a doua, este o stare – ei sunt adunaţi. Ei s-au adunat şi încă sunt. Aceasta înseamnă în greacă forma de perfect, care este folosită aici. Acum, o asemenea adunare locală este deja în sine o anumită expresie a unităţii, şi aş lua ca prilej această situaţie şi felul deosebit de a Se exprima al Domnului, „unde doi sau trei sunt adunaţi“, pentru a atrage atenţia cititorului asupra temeiului strângerii laolaltă a creştinilor, singurul după gândurile lui Dumnezeu - unitatea Trupului lui Hristos.
Acesta este singurul temei pentru strângerea celor credincioşi pe care îl cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu - aplicarea practică şi conformă a învăţăturii faptului că „este un singur Trup“ (Efeseni 4:4 ). După cum am amintit deja la începutul acestui capitol, Dumnezeu doreşte ca Adunarea Sa să găsească o exprimare vizibilă pe pământ şi aceasta se întâmplă prin faptul că cei, credincioşi sunt adunaţi ca mădulare ale Trupului lui, Hristos. Prin „a fi adunaţi ca mădulare ale Trupului lui Hristos“ înţeleg următoarele: ei nu au voie să se mulţumească - ca temei al adunării lor - cu faptul de a fi ei înşişi mădulare vii ale Trupului lui Hristos, ci trebuie să-i recunoască şi să-i primească şi pe aceia care, ca şi ei, sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. În ceea ce priveşte primirea practică în comuniunea celor credincioşi, vom cunoaşte ulterior anumite limitări, pe care ni le arată Cuvântul lui Dumnezeu. Conform principiului, cei adunaţi astfel au permisiunea şi obligaţia de a avea în vedere şi pe inimă toate mădularele Trupului lui Hristos. Ceea ce vestesc ei prin adunarea locală este adevărul despre acel singur Trup; individual însă, ei sunt mădulare unii altora.
Ei nu se adună pur şi simplu ca nişte creştini. Aceasta ar fi prea puţin astăzi, în zilele destrămării şi ale decăderii şi ar putea însemna chiar legătură cu răul. Căci, în care groapă a stricăciunii morale sau de învăţătură nu s-ar afla astăzi creştini? A se aduna ca creştini poate include şi încheierea unor legături nedumnezeieşti. Dar nu la aceasta Se referă Domnul Isus când spune „unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu“, aceasta nu este expresia unităţii divine.
De asemenea nu este suficient de a nu-şi da un nume care să-i deosebească de alţii. Desigur că există grupuri care, delimitându-se de alţi creştini prin adoptarea unui nume sau insistând asupra însuşirii unei anumite mărturii de credinţă, nu se adună ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei nu au ca temelie a părtăşiei lor întregul adevăr descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales adevărul despre singurul Trup, ci mărturisirea lor de credinţă. Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte doar nume care îi cuprind pe toţi copiii lui Dumnezeu: sfinţi, copii ai lui Dumnezeu, credincioşi, fraţi, ucenici, creştini. Dar chiar dacă rămânem păziţi de acest laţ şi nu ne însuşim nici un nume, se poate întâmpla să nu ne adunăm pe temeiul singurului Trup; de exemplu, când vrem să ne păstrăm independenţa şi nu vrem să recunoaştem ce a lucrat Dumnezeu înainte în alţii, pe temeiul singurului Său Trup. Să reţinem: Adunarea copiilor lui Dumnezeu potrivit voii Sale este o expresie a unităţii - dar nu a unei unităţi de gânduri sau de concepţii ale oamenilor, ci a unităţii divine, a unităţii Trupului lui Hristos. Pe lângă aceasta, credincioşii sunt adunaţi în puterea Domnului; apostolul Pavel le scrie corintenilor: „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos“ (1. Corinteni 5:4 ).
Numele divin
Ajungem acum la o parte foarte importantă a Cuvântului Domnului Isus: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Dacă înainte am avut în discuţie mai mult temeiul strângerii laolaltă, adică principiul care îi stă la bază, Domnul ne arată acum care este propriu-zis punctul de întâlnire: Numele Său. Adunarea pentru Numele Său este deci condiţia pentru binecuvântarea nemăsurată a prezenţei Sale. Această condiţie trebuie să o cercetăm cu atât mai multă atenţie, cu cât foarte mulţi credincioşi sunt de părere că îi corespund, deşi ei merg în direcţii total opuse. Într-un fel, pe undeva trebuie să fie ceva fundamental greşit în concepţiile despre ceea ce înseamnă a fi adunat în (sau pentru) Numele Său.
Întâi aş vrea să atrag aici atenţia asupra însemnătăţii deosebite a expresiei „în Numele Meu“ şi să observ că în total există în textul de bază trei expresii diferite care sunt redate prin „în Numele Meu “ sau „în Numele Domnului“. Prima o găsim în Evanghelia după Matei 18:5 : „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine“. Aici Domnul foloseşte prepoziţia grecească epi = „pe“, care în această legătură indică motivul, cauza acţiunii. Am putea traduce: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta pe baza Numelui Meu”. În Ioan 14:13-14 şi 16:23-27, Domnul Isus vorbeşte despre rugăciunea în Numele Său. Acolo foloseşte prepoziţia grecească en = „în“, „în puterea“. Ei trebuiau să obţină privilegiul de a se ruga în puterea Numelui Său. Aceeaşi construcţie se află şi în 1. Corinteni 5:4 : „În Numele Domnului nostru Isus Hristos un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei“. În versetul nostru, Domnul foloseşte însă o altă prepoziţie - eis, care înseamnă „în - înăuntru“, „la spre“, „în privinţa“ şi nu indică doar o direcţie, ci, în sens metaforic, o intenţie, o motivaţie. De aceea expresia care ne preocupă se traduce mai bine prin „pentru Numele Meu“, decât „în Numele Meu“. Deci, dacă Domnul Isus vorbeşte de doi sau trei care sunt adunaţi pentru Numele Său, atunci El, prin aceasta, îi desemnează pe aceia care au ca adevărat motiv al unirii lor ceea ce spune „Numele Său“. Ei nu sunt adunaţi doar „în “ Numele Său, adică ei nu sunt adunaţi doar în autoritatea Sa, ca reprezentanţi ai Săi, fapt care este adevărat în sine; ci „Numele Său“ este punctul central al strângerii lor laolaltă. Scopul urmărit al adunării lor laolaltă este de a-L avea pe El ca punct central exclusiv.
Este într-adevăr aşa, iubiţi fraţi? Avem Numele Său, Îl avem pe El ca singur punct central al strângerii noastre laolaltă? Este o întrebare care ne cercetează pe toţi. Dumnezeu nu vrea să ne adunăm pentru numele oamenilor. Nici un conducător omenesc sau predicator să nu ne unească. Nici nu este potrivit gândurilor Sale când anumite învăţături, chiar dacă sunt absolut adevărate şi divine, ne servesc ca motiv de strângere. Dumnezeu vrea să ne adune pentru Numele Fiului Său, pentru Persoana Sa divină. De aceea citim în Cuvântul Său expresii atât de minunate, precum: „Apropiaţi-vă de El ...“ (1. Petru 2:4 ) şi: „Să ieşim dar afară, la El“ (Evrei 13:13 ). Duhul Sfânt ne conduce mereu la preţiosul Nume al Domnului Isus, nu la nume de oameni sau de organizaţii moarte.
Trebuie să ne mai întrebăm însă ce include expresia Numele Său. „Nume“ are o întrebuinţare multiplă în Scriptură, pentru a arăta ce a descoperit despre sine persoana care-l poartă. „Nume“ înseamnă „descoperire“, „a se vesti“. Acesta este cazul mai ales când este vorba despre Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu S-a prezentat deja în Vechiul Testament sub diverse nume, de exemplu ca „Iehova“, Cel care este veşnic; ca „Adonai“, Domnul; ca „El Shaddai“, Cel Atotputernic. Dacă Domnul Isus vorbeşte acum despre Numele Său, atunci El vorbeşte despre tot ceea ce a descoperit despre Sine în Noul Testament, ce se referă la binecuvântata Sa Persoană şi la lucrarea Sa îndeplinită.
Aceasta atrage după sine câteva concluzii pentru strângerea noastră laolaltă, concluzii pe care înclinăm să le uităm şi pe care aş vrea să le pun acum înaintea cititorilor credincioşi. Este imposibil să putem pune ceva rău sau fals în legătură cu Numele Său! Dacă în strângerile noastre laolaltă am admite răul în învăţătură şi practică, atunci nu am fi adunaţi pentru Numele Său. Dacă am accepta învăţături stricăcioase despre Persoana şi lucrarea lui Hristos, atunci ar fi imposibil ca Domnul să sancţioneze răul prin aceea că ar veni în mijlocul nostru. Un Hristos fals nici nu este Hristos! Acolo unde nu se ţine întreaga învăţătură a Scripturii despre Persoana Sa şi despre lucrarea Sa, acolo fraţii nu sunt adunaţi pentru Numele Lui, acolo El nu-Şi poate acorda prezenţa. „Numele Său“ exclude păcat şi lume, exclude tot ce neagă adevărul pe care-l prezintă acel Nume. De asemenea este imposibil să putem lega de Numele Său un duh sectar. Dacă într-adevăr suntem adunaţi pentru Numele Său, atunci, conform inimii şi a principiului, îi includem pe toţi care sunt ai Săi, care sunt mădulare ale Trupului Său. Domnul Isus a murit pentru a-i aduna într-un singur Trup pe toţi copiii lui Dumnezeu risipiţi (Ioan 11:52 ); şi dacă nu suntem adunaţi în unitatea Trupului lui Hristos, dacă cu inimile noastre nu cuprindem în fapt şi adevăr pe toţi aceia care Îi sunt Lui atât de valoroşi şi scumpi, atunci nu suntem adunaţi pentru Numele Lui. Dacă, de exemplu, nu am permite unui credincios să ia parte la Masa Domnului, pentru că încă nu a ajuns la o înţelegere adâncă în Cuvântul lui Dumnezeu sau pentru că ne este incomod caracterul său sau persoana sa, atunci nu am mai măsura conform măsurilor inimii lui Hristos. Ar trebui să ne amintim permanent de cuvântul din Romani 15:7 : „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu“. Cine nu adună cu El risipeşte (Luca 11:23 ).
Nu se nasc în noi, atunci când ne situăm pe terenul unităţii Trupului Său, sentimente de tristeţe şi de ruşine în legătură cu starea de dezbinare a alor Săi? Este posibil de a-i purta în inimă pe toţi copiii lui Dumnezeu, fără a simţi durere că ei sunt atât de dezbinaţi? De câte ori am cântat deja cu emoţie acea strofă din cântare:
Cei sfinţi stau despărţiţi de tot, Doamne Isuse, vino!
Unitatea nu mai poate fi văzută. Doamne Isuse, vino!
Viclenia lui Satan a distrus-o,
Păcatul şi lumea a ameţit câte-o inimă,
Ah, cât de mult eşti Tu necinstit!
Doamne Isuse, vino!
Astfel, de adunarea pentru Numele Său trebuie neapărat să fie legată simţirea dureroasă a rupturii poporului Său şi a necinstirii măreţului Său Nume, dacă nu vrem să devenim o sectă.
Adunarea pentru Numele Său mai înseamnă însă recunoaşterea practică a faptului că El este Domn. Duhul Sfânt vrea să ne conducă spre a-L recunoaşte ca Domn, spre a-I da Lui locul stăpânirii (citeşte în 1. Corinteni 12:3 ) şi aceasta nu doar în viaţa noastră personală, ci tocmai în strângerile noastre. El este Domnul alor Săi, Domnul slujitorilor Săi, Domnul Mesei Sale şi Domnul Cinei Sale. El este Fiul peste casa lui Dumnezeu. El este Capul Trupului, al Adunării. Şi atunci când ne adunăm, El trebuie să poată hotărî ce urmează să se întâmple. Unde conduc însă oamenii, unde, prin reguli omeneşti, este suprimată acţiunea Duhului Sfânt, care dă fiecăruia în parte „cum voieşte“ (1. Corinteni 12:11 ), acolo adunarea nu este pentru Numele Său. Domnul nu va accepta niciodată să-I fie furate drepturile, nu Se va face niciodată una cu aceia care nu Îi dau întâietate. Deja bisericii din Efes a trebuit să-i spună, spre ruşinea ei şi ca pedeapsă, „Dar ce am împotriva ta ...“ (Apocalipsa 2:4 ). Credincioşilor din Filadelfia însă le-a putut confirma recunoscător: „Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Ah, de ar putea spune acelaşi lucru şi despre mine şi tine!
Persoana şi prezenţa divină
După ce Domnul ne-a prezentat condiţia pentru marea binecuvântare şi ne-a vorbit despre adunarea „pentru Numele Său“, următoarele Sale cuvinte ne arată binecuvântarea însăşi: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Desigur că fiecare cititor va fi de acord cu mine asupra faptului că Domnul Isus spune ceea ce crede. El spune: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.“ El desigur nu are în vedere că atunci Duhul Sfânt va fi acolo. Cu siguranţă că şi Duhul lui Dumnezeu este prezent când suntem adunaţi pentru Numele Domnului; căci El locuieşte în Adunare. Am văzut deja acest adevăr. La fel de sigur este că niciodată nu ne putem bucura de nimic dumnezeiesc, nici chiar de prezenţa Domnului, fără Duhul Sfânt. El este puterea în noi şi prin El avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Dar Domnul Isus nu vorbeşte aici despre prezenţa Duhului Sfânt, ci de prezenţa Sa proprie, personală.
Această binecuvântare despre care vorbeşte Domnul este atât de mare, efectul ei atât de cuprinzator, încât chiar copii ai lui Dumnezeu au încercat pe diverse căi „să o anuleze“ prin explicaţii, printre altele chiar prin aceea că au afirmat că El vorbeşte aici de Duhul Sfânt.
Nu! El personal este de faţă acolo unde credincioşii se adună în felul acesta. „Acolo sunt şi Eu“ – aceasta înseamnă El Însuşi. Bineînţeles că Domnul Isus nu este prezent în trup, ci în duh. Eu susţin însă cu tărie că El vorbeşte despre prezenţa Sa personală. În capitolul următor Îl vom vedea ca pe Cel înviat în mijlocul alor Săi, şi acest fapt dovedeşte şi mai clar de ce este atât de necesară această deosebire: este Domnul Isus, Fiul Dumnezeului Celui viu care a murit pentru noi. De aceea Duhul Sfânt nu este în aceeaşi măsură obiectul dragostei noastre, ca Mântuitorul. Tatăl şi Fiul sunt obiectul iubirii noastre, iar Duhul Sfânt este puterea în această iubire.
Când Domnul a rostit această făgăduinţă, încă nu exista o Adunare a lui Dumnezeu, nu exista o adunare pentru Numele Său. El încă Se găsea ca Mântuitor viu în mijlocul lor. Dar în curând Şi-a dat scumpa viaţă pentru ei, ca în înviere s-o ia din nou şi să Se întoarcă la Tatăl. Din cer Şi-a zidit Adunarea (lucru care a fost început în ziua Cincizecimii prin coborârea Duhului Sfânt) şi atunci când ai Săi se adună pentru Numele Său, El va veni personal în mijlocul lor - ca Cel înviat, slăvit. Minunat har care le-a fost dăruit celor doi sau trei până în ziua de azi! A trăi prezenţa Sa personală în strângerile laolaltă este poate cel mai măreţ lucru care poate fi trăit pe pământ. Numai credinţa poate înţelege şi se poate bucura de această preţioasă binecuvântare, cum de altfel orice binecuvântare, orice adevăr divin pot fi înţelese numai prin credinţă şi în puterea Duhului.
Că Domnul este alături de fiecare în problemele sale, a exprimat deja David în Psalmul 23 : „... căci Tu eşti cu mine“ (versetul 4). Scumpă mângâiere pentru cei care trebuie să treacă prin valea umbrei morţii! Ei nu merg singuri. Ei pot spune în orice situaţie: El este cu mine! Pentru cât de mulţi nu a fost şi cuvântul Hristosului înviat din încheierea evangheliei după Matei o mângâiere: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“! Şi nu s-au sprijinit credincioşii tuturor timpurilor pe cuvântul din Evrei 13 ? „»Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.« Aşa că putem zice plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?«“ (versetele 5 şi 6). Nu află chiar şi slujitorul Domnului, în slujba sa adesea grea şi plină de renunţări, deosebita apropiere a Domnului şi aude, ca Pavel odinioară, cuvintele Sale: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine“ (Faptele Apostolilor 18:9-10 )?
Desigur, Duhul Sfânt care locuieşte în noi ni-L aduce pe Hristos atât de aproape, încât să-L putem simţi pe El şi apropierea Sa. Un poet se exprimă într-un mod foarte potrivit, astfel: „Tu eşti la noi cu Duhul Tău o, apropiere fericită, sfântă care se deosebeşte atât de viu, ca şi când te-am vedea chiar pe Tine”.
Şi totuşi prezenţa Domnului în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său este o binecuvântare şi mai mare decât cea pe care tocmai am descris-o. El este prezent ca Persoană, ca unul dintre ei, după cum vom vedea. Acest lucru nu îl putem trăi dacă suntem singuri.
Punctul central divin
Să ne mai punem odată în faţă acest preţios verset în întregime şi să ne îndreptăm privirea în mod special spre ultimele trei cuvinte: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
În unele traduceri ale Bibliei, a doua parte a frazei este redată prin „acolo sunt printre ei“; eu sunt însă de părere că traducerea folosită aici este mai bună, mai precisă. Ceea ce m-a condus la această părere voi prezenta în continuare.
Pentru cele trei cuvinte „în mijlocul lor“, în limba greacă este folosită expresia en meso auton. Mesos este un adjectiv şi înseamnă deja prin sine însuşi „aflat în mijloc“, „în mijlocul“. Aici este folosit ca substantiv şi urmează în dativ prepoziţiei en = „în“. Al treilea cuvânt, auton, este genitivul plural al pronumelui personal „ei“. Întreaga expresie en meso auton înseamnă deci, tradus literal, „la ei în mijloc“ = „în mijlocul lor“. Faptul că aceste cuvinte, en meso auton, urmate de un cuvânt la genitiv nu înseamnă în general doar „printre“, ci absolut „în mijlocul“, îl vor dovedi câteva exemple din Scriptură.
Deja traducătorii evrei ai Septuagintei (traducerea grecească a Vechiului Testament) au folosit această expresie en meso cu sensul menţionat, când au tradus în limba greacă Geneza 2:9 : „şi pomul vieţii în mijlocul grădinii“. Acest pom al vieţii aflat „în mijloc“ îl regăsim în mod interesant pe ultima pagină a Bibliei şi din nou întâlnim aceeaşi expresie: „În mijlocul (en meso) pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii“ (Apocalipsa 22:2 ).
Când apostolul Ioan descrie în capitolul 8 al evangheliei sale scena cu femeia prinsă în adulter, foloseşte de două ori expresia en meso. Întâi în versetul 3: „Atunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijloc“. Cu o severitate deosebită îi arată locul, nu undeva printre ei, ci en meso -în mijloc. Când a rostit Domnul cuvintele: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ şi S-a aplecat din nou şi a scris pe pământ, cel care relatează continuă şi aminteşte pentru a doua oară expresia care ne preocupă: „Când au auzit ei acestea, fiind mustraţi de conştiinţa lor, au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi Isus a fost lăsat singur cu femeia, care stătea în mijloc“ (versetul 9).
Femeia încă mai stătea în mijlocul scenei, deşi între timp nu mai rămăsese nimeni aici, decât Domnul. Era imposibil ca ea să mai stea acum „printre ei“. În schimb, când Ioan vrea să transmită sensul expresiei „în mijlocul vostru“ ca în capitolul 1, versetul 26, atunci el foloseşte o altă expresie (mesos hymon): „Dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi“. Şi în Matei 13:25 , avem o altă expresie: „... a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între (ana meson) grâu”.
Desigur că nu este întâmplător faptul că şi apostolul Matei foloseşte, în evanghelia sa la capitolul 18, de două ori expresia en meso auton, cu sensul, nu mă îndoiesc, „în mijlocul lor“. În afară de versetul nostru, deja în versetul 2: „Şi Isus, chemând la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor“. Mântuitorul nu a aşezat copilul undeva „printre ei“, ca nici să nu se ştie de fapt; ci El l-a pus aşa, ca fiecare ucenic să-l poată vedea, şi anume în mijlocul lor. Nu există nici un motiv ca în versetul 20 să se folosească o expresie ca „printre ei“. Nu, atât de adevărat cum a pus Domnul Isus copilaşul în mijlocul ucenicilor, tot atât de adevărat El este în mijlocul acelora care sunt adunaţi pentru Numele Său.
Pentru mine nu există nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Domnul Isus, prin cuvântul de mai sus, nu vrea să Se prezinte ca punctul central divin. El nu este doar în mijlocul lor ca Unul dintre ei, ci este Persoana centrală. Dacă Domnul Isus este prezent personal, atunci El este în mod obligatoriu punctul central viu al strângerii. Fiecare linie a Adunării se îndreaptă atunci spre El şi de la El porneşte tot ce este bun. Încă odată trebuie să ne întrebăm: este aceasta experienţa noastră? Chiar dacă avem voie să ocupăm acest teren prin harul lui Dumnezeu, este adevărat că fiecare linie a strângerii noastre se îndreaptă spre El? Transpunem noi în realitate faptul că El este în mijlocul nostru şi că totul porneşte de la El? Îi acordăm locul central, care I se cuvine?
„Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“. Iubiţilor, credem aceasta cu adevărat? Trăim noi o întâlnire personală cu El atunci când suntem adunaţi? Sau plecăm de la această adunare aşa cum am intrat? „Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ - aceasta nu este doar o preţioasă făgăduinţă, ci realitate vie. Aceasta este suficient pentru credinţă. A-L avea pe El în mijloc este suficient pentru fiecare împrejurare. Când El, Domnul alor Săi, Capul Trupului, este personal în mijlocul celor adunaţi, atunci nu mai avem nevoie de alt preşedinte sau conducător, atunci El singur este Cel căruia I se cuvin toate drepturile şi Cel care îndrumă şi conduce totul. Da, a accepta un alt conducător ar însemna în mod direct o negare a prezenţei Sale divine. „Noi ne simţim mult mai sigur în mâinile Sale, decât în mâinile celui mai bun preşedinte omenesc“, a observat odată un stimat slujitor al Domnului. Într-adevăr, putem avea încredere deplină în El. El Îşi va ţine casa Sa în ordine şi prin Duhul Său va conduce şi va face totul după cum voieşte. „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor“ (1. Corinteni 14:33 ). Să luăm seama însă, ca să fim adunaţi într-adevăr pentru Numele Său, ca ochii noştri, ai tuturor, totdeauna să fie din nou îndreptaţi asupra Sa! Să luăm seama să nu stingem Duhul Sfânt (1. Tesaloniceni 5:19 ), care lucrează în cei adunaţi şi care vrea să-i conducă la slăvirea Domnului aflat în mijlocul lor! Carnea nu foloseşte la nimic.
De la El, ca punct central, vin nu numai orice ordine, ci şi fiecare binecuvântare. În capitolul următor Îl vom vedea în camera de sus în mijlocul alor Săi, cum le „arată mâinile şi picioarele Sale“: El ne preocupă cu El Însuşi şi cu dragostea Sa, atunci când suntem adunaţi în jurul Lui. Evrei 2:12 ni-L arată în mijlocul adunării, cum intonează şi conduce lauda celor credincioşi: „Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării“. Minunat har! El ne conduce la adorarea Dumnezeului şi Tatălui Său şi ne introduce în lucrurile Sale proprii şi în relaţiile Sale cu Tatăl Său, de care El Însuşi Se bucură (Ioan 17:26 ). Despre acestea vom auzi mai mult la locul potrivit.
Apoi El ne şi zideşte prin „slujirea Cuvântului“: toţi primesc din cuvintele Sale (Deuteronom 33:3 ). Şi cu acest lucru ne vom ocupa mai îndeaproape mai târziu. Aş încheia acest capitol cu observaţia că exact aceeaşi expresie în mijlocul lor (en meso auton) o întâlnim şi în Luca 24:36 , unde El vine ca Cel înviat în mijlocul ucenicilor: „Pe când vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: »Pace vouă!«“ Atunci El a fost personal în mijlocul lor cu trupul Său de înviere („... Eu sunt“) şi ei puteau să-L vadă şi să-L pipăie. Chiar dacă noi astăzi nu-L putem vedea, El este totuşi la fel de real, la fel de personal în mijlocul acelora care sunt adunaţi pentru Numele Său. Este într-adevăr o binecuvântare nemăsurată! Mai mult nici chiar credincioşii de la început nu posedau. Ceea ce dorim noi însă, este să-L vedem pe El ca „Miel“ care „părea înjunghiat“ în mijlocul tronului (citeşte în Apocalipsa 5:6 ), să-L vedem pe Acela care odinioară a fost răstignit pentru noi în mijlocul făcătorilor de rele.