comori.org
comori.org

Adunarea ca sfeşnic

Christian Briem

Adunarea privită ca sfeşnic ne este prezentată abia în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa. Unealta folosită de Dumnezeu pentru aceasta nu a fost însă apostolul Pavel, ci apostolul Ioan, care, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus, a fost exilat pe insula Patmos. Acolo a primit viziunile despre descoperirea lui Isus Hristos, pe care i le-a dat Dumnezeu (Apocalipsa 1:1 ). Când în ziua Domnului, duminica noastră, era „în Duhul“, a auzit în spatele său un glas, puternic ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte adunări: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici” (Apocalipsa 1:11-20 ).

Domnul Isus ca Judecător

Este semnificativ faptul că Ioan a auzit glasul puternic înapoia sa: el a fost nevoit să se întoarcă spre a-l vedea (versetul 12). Făcând abstracţie de faptul că văzătorul, înainte de partea profetică propriu-zisă a cărţii (care începe cu Apocalipsa 4:19 Scrie, deci cele ce vor fi după acestea“), trebuia să dobândească întâi o anumită privire retrospectivă asupra timpului Bisericii pe pământ („Scrie, deci, cele ce sunt“, versetul 19), el trebuia să vadă în legătură cu aceasta atât pe Domnul Isus cât şi Adunarea dintr-o cu totul altă perspectivă decât până acum. Şi noi avem din când în când nevoie să ne întoarcem spre a vedea că Domnul Isus nu este numai Mântuitorul plin de iubire, ci că El Se descoperă şi prin alte trăsături de caracter. Noi înclinăm foarte uşor spre unilateralitate şi privim doar lucrurile care ne sunt plăcute şi ne mângâie; ne place să trecem cu vederea faptul că mai există şi alte laturi, cărora de asemenea este important să le acordăm atenţie. Este adevărat că Dumnezeu S-a descoperit în dragoste şi în har; dar este adevărat şi faptul că El este sfânt şi drept şi va pune pe toţi vrăjmaşii Fiului Său ca aşternut al picioarelor Sale.

Această latură ne-o prezintă cartea. Este o latură serioasă, ea este însă necesară şi spre slăvirea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Domnul nostru. În concordanţă cu caracterul judecătoresc al cărţii Apocalipsei, văzătorul Ioan Îl vede pe Domnul Isus într-un mod care îl face să cadă ca mort la picioarele Sale. Îl vede ca pe un Fiu al Omului, care poartă însă caracterele celui „Bătrân de Zile“ din Daniel 7 (citeşte în Daniel 7:9, 13 ; 10:5-6 ). Acum nu este posibil să privim îndeaproape toate caracteristicile Domnului pe care le poartă aici, dar observăm că sunt în exclusivitate trăsături judecătoreşti. Două, trei exemple vor ilustra aceasta.

Îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare.“ Aici El nu Şi-a dezbrăcat hainele şi nu S-a încins pentru a sluji alor Săi, cum găsim în Ioan 13 şi Luca 12 , ci haina Lui, ca semn al cinstirii Sale, Îi ajunge la picioare, ca îmbrăcămintea marelui preot; El nu poartă brâul în jurul coapselor, ci este „încins la piept cu un brâu de aur“.

Aurul este simbolul dreptăţii divine, în care Domnul va judeca fără a putea fi influenţat. Atunci dragostea va trebui, într-o oarecare măsură, să treacă în planul al doilea. Capul Său şi părul Său alb ca lâna albă, ca zăpada, ne amintesc de înţelepciunea de nepătruns a celui „Bătrân de Zile“, a Judecătorului peste împărăţiile lumii. Că ochii Săi sunt ca para focului nu mai necesită explicaţii, acest fapt are însă o însemnătate deosebită pentru obiectul nostru: El este Atoateştiutor absolut, El pătrunde până în adâncul inimilor, judecă gândurile inimii şi nici o făptură nu este ascunsă de ochii Săi (Evrei 4:12-13 ). El judecă şi cele şapte sfeşnice de aur, în mijlocul cărora Îl vede Ioan.

Şapte biserici

Înainte de a cerceta însemnătatea celor „şapte sfeşnice de aur“, doresc să vorbesc despre expresia plină de importanţă, „şapte biserici“. A fost misiunea apostolului Pavel de a scoate la iveală adevărul despre Adunare ca Trup al lui Hristos şi despre locuinţa lui Dumnezeu. Misiunea apostolului Ioan în această carte este însă alta. El trebuie să scrie către şapte biserici, care sunt în Asia.

Aceste şapte biserici au desigur o dublă însemnătate. Pe de o parte aceste biserici au existat într-adevăr în vremea aceea, în acel ţinut, având fiecare o anumită stare morală, diferită de la un loc la altul. Pe de altă parte însă, faptul că Domnul alege chiar şapte biserici şi că El umblă în slava Sa în mijlocul lor şi le judecă, dovedeşte clar că însemnătatea lor depăşeşte bisericile locale existente atunci. „Şapte“ vorbeşte în Scriptură despre ceea ce este desăvârşit. Recunoaştem că în cele şapte scrisori către cele şapte biserici, Domnul ne dă o privire completă asupra istoriei Bisericii creştine pe pământ, în timpul absenţei Sale şi până la venirea Sa pentru răpire.

Şi dacă în versetul 19, cartea Apocalipsei este împărţită în trei părţi: „cele ce ai văzut“ (apariţia Domnului pentru judecată în capitolul 1); „cele ce sunt“ (perioada dezvoltării mărturiei creştine pe pământ până la revenirea lui Hristos, în capitolele 2 şi 3);  „cele ce vor fi după acestea“ (partea profetică propriu-zisă a cărţii, începând cu capitolul 4, care de asemenea începe cu cuvintele: „După aceste lucruri”, atunci expresia „cele ce sunt“ este potrivită pentru a prezenta dispensaţiunea actuală, a mărturiei creştine pe pământ.

Deocamdată m-aş limita la această scurtă observaţie asupra acestui subiect deosebit de interesant. La sfârşitul capitolului voi insista mai pe larg asupra lui. Un lucru doar aş mai vrea să amintesc: dacă Domnul Isus vorbeşte în această carte despre „şapte biserici“, El nu contrazice în niciun fel adevărul despre acel singur Trup, şi aceasta nici nu este - cum presupun unii în mod greşit - un indiciu asupra faptului că El ar dori biserici izolate, independente unele de altele. Domnul nu Se contrazice niciodată. Adevărul este că El a vrut să ne dea această privire generală asupra timpului Adunării pe pământ şi că El priveşte Biserica aici într-un caracter deosebit, după cum vom vedea îndată.

Că Scriptura ne arată adunări locale, am aflat deja; am înţeles, de asemenea, că aceste adunări locale, rânduite după gândurile lui Dumnezeu, nu sunt unităţi independente, autonome, ci expresii locale ale adevărului mai mare - unitatea întregii Adunări. Aceasta însă nu este învăţătura din Apocalipsa.

Israel - sfeşnicul lui Dumnezeu

Sfeşnicul“ este un simbol preluat din Vechiul Testament. Deja în locaşul Sfânt, pământesc, al lui Dumnezeu în pustie, cortul întâlnirii, în partea din faţă a cortului stătea sfeşnicul cu şapte braţe, din aur curat bătut, (Exod 25:31-40 ). Lumina sa umplea locaşul sfânt, altfel întunecat, şi în lumina sa, preoţii îşi îndeplineau slujba. Mai târziu, în templul lui Solomon din Ierusalim se vor găsi zece sfeşnice din aur (2. Cronici 4:7 ).

Lumină exista - ne arată acest simbol foarte clar numai acolo, în Israel. Lumea zăcea în întuneric. Şi dacă Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său pământesc şi răspândea acolo lumină dumnezeiască, atunci El a vrut să folosească acest popor pentru a da mai departe lumina primită către cei care stăteau în întuneric. Cu un cuvânt, Israel a fost chemat să fie purtătorul de lumină al lui Dumnezeu, sfeşnicul lui Dumnezeu înaintea lumii. Numai în Israel se putea primi lumină cu privire la Dumnezeul Cel adevărat, la gândurile şi adevărurile dumnezeieşti, astfel încât Dumnezeu a putut spune acestui popor prin prorocul Isaia: „Voi sunteţi martorii Mei“ (Isaia 43:10 ). Chiar şi în timpul nou-testamental, famenul etiopian a trebuit să facă o călătorie lungă la Ierusalim, în speranţa de a primi acolo lumină. A găsit-o el acolo? Ah, Israel, care era atât de privilegiat, a eşuat demult în calitate de sfeşnic al lui Dumnezeu! Şi când a venit în lume chiar „adevărata Lumină“, atunci oamenii - aceştia sunt mai ales evreii - au iubit mai mult întunericul decât lumina şi L-au omorât pe Domnul slavei. Este vechea şi trista situaţie: întotdeauna când Dumnezeu a oferit ceva omului, acesta a eşuat şi s-a dovedit necredincios.

Judecata asupra Ierusalimului

Când, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt s-a constituit Adunarea, ea a răspândit, sub aspect duhovniceasc şi moral, lumină strălucitoare, dumnezeiască; aceasta pentru că prezenţa şi lumina lui Dumnezeu au fost dăruite creştinilor şi nu puteau să rămână ascunse. În legătură cu aceasta nu poate exista deci nici un fel de îndoială. În Epistola către Filipeni citim despre copiii lui Dumnezeu că strălucesc „ca nişte lumini în lume“, „ţinând sus Cuvântul vieţii“ (citeşte în Filipeni 2:15-16 ). Dar atâta vreme cât a existat Ierusalimul şi cu el sistemul iudaic, sfeşnicul lui Dumnezeu răspunzător în faţa lumii era acolo.

Desigur, Ierusalimul a fost necredincios, a luat asupra sa o îngrozitoare vină de sânge, omorându-L pe Cel sfânt şi drept; de asemenea el a fost un sistem fără viaţă, deja judecat de Dumnezeu. Mai lipsea doar, cum a remarcat cineva foarte bine, groparul. Şi acesta urma să vină în curând. Atât timp însă cât a existat ca formă exterioară, a existat şi responsabilitatea sa în faţa lumii. De aceea nu se vorbeşte mai devreme despre Adunare ca sfeşnic al lui Dumnezeu, decât atunci când Ierusalimul a fost distrus. Şi în ceea ce îi priveşte pe creştini, ei, oricum, nu erau în ochii lumii până atunci altceva decât un grup de dizidenţi iudei. Acest fapt devine vizibil, printre altele, prin aceea că soţii creştini Acuila şi Priscila, bine cunoscuţi nouă, au trebuit să părăsească Roma şi să plece la Corint, deoarece împăratul „Claudiu poruncise, ca toţi iudeii să plece din Roma“ (Faptele Apostolilor 18:2 ).

Dumnezeu a întârziat exercitarea judecăţii asupra Ierusalimului. Cu puţin timp înaintea răstignirii Sale, Domnul Isus a vorbit despre aceasta: „Iată că vi se lasă casa pustie“ (Matei 23:38 ); şi în pilda împăratului care a făcut nuntă fiului său, a descris astfel judecata care urma să vină asupra Ierusalimului: „împăratul s-a mâniat: a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea“ (Matei 22:7 ). După moartea şi învierea Sa, în harul Său neasemuit, a îngăduit totuşi încă o dată, prin Petru, propovăduirea pocăinţei pentru iudei, ca să vină pentru ei vremuri de înviorare şi să li se şteargă păcatele (Faptele Apostolilor 3 ). Această ofertă a fost tot atât de puţin primită ca şi ultima vestire a Duhului Sfânt către ei prin Ştefan. Prin omorârea lui cu pietre, ei au stabilit fără îndoială: „Nu vrem ca Omul acesta“ - între timp slăvitul Hristos - „să împărăţească peste noi“ (Luca 19:14 ).

Din acel moment, Dumnezeu nu li S-a mai adresat ca naţiune. Pentru ei acum totul trecuse. Totuşi Dumnezeu a lăsat să mai treacă vreo treizeci de ani de la omorârea cu pietre a lui Ştefan până când a condus trupele romane împotriva „oraşului Sfânt“ şi le-a folosit, în anul 70 după Hristos pentru a face una cu pământul acest oraş, odinioară atât de privilegiat. Ştim din istorie că Titus, comandant roman, a dat porunca severă de a proteja templul, acea clădire măreaţă a lui Irod. Dar un soldat beat, se relatează, a aruncat o făclie aprinsă în templu, astfel că acesta a ars până la temelie. Într-adevăr, cuvintele Domnului că „nu va rămâne aici piatră pe piatră“ s-au împlinit întocmai (Matei 24:2 ). În acest mod evident, Dumnezeu a îndepărtat în mod public, în faţa întregii lumi, sfeşnicul Său din Ierusalim!

În mijlocul celor şapte sfeşnice de aur

Odată cu distrugerea Ierusalimului, creştinătatea formată dintre naţiuni a devenit martorul public al lui Dumnezeu în locul lui Israel. Acum ea este sfeşnicul lui Dumnezeu pe pământ şi este răspunzătoare de răspândirea luminii Sale în această lume întunecată. Acesta este caracterul Adunării, aşa cum este văzută în Apocalipsa. Am văzut deja că cifra şapte se referă la o reprezentare deplină a diverselor stări şi faze succesive.

În afară de aceasta, învăţăm aici că fiecare adunare locală este răspunzătoare, în locul în care se află, să fie, o mărturie pentru Dumnezeu. Vă rog să-mi permiteţi să pun întrebarea: Eşti tu conştient de această responsabilitate comună? Poate că eşti concentrat asupra faptului de a-ţi îndrepta căile personale după gândurile lui Dumnezeu, pentru a-L slăvi, în acest fel, în viaţa ta. Ei bine, acest lucru este foarte bun. Dar te-ai gândit vreodată că Dumnezeu i-a pus pe toţi ai Săi sub o răspundere colectivă? El îi vede pe credincioşii dintr-un loc ca pe un sfeşnic: ca adunare, ca mărturie comună trebuie să-L slăvim. Poţi tu să faci aceasta, dacă presupunem credincioşia ta în lucruri personale – eşti în relaţii religioase, bisericeşti, care sunt împotriva gândurilor Sale? Este ciudat, chiar ruşinos, cât de puţină atenţie se acordă între credincioşi acestei laturi colective a vieţii creştine. Vom mai auzi însă cât de serioase sunt aceste lucruri pentru Dumnezeu, când vom vorbi despre Masa Domnului. Trebuie să mai amintim o trăsătură a sfeşnicelor: ele sunt din aur. Am amintit deja că aurul este în Scriptură o imagine a dreptăţii, ca trăsătură a lui Dumnezeu.

Dreptate dumnezeiască a fost aceea care i-a făcut purtători de lumină responsabili şi dreptate  dumnezeiască este caracterul pe care li l-a dat Dumnezeu. Dar corespund ei, în căile lor, gândurilor Celui care i-a aşezat în această poziţie? Dovedesc ei, personal şi colectiv, dreptate dumnezeiască?

Acest lucru îl apreciază Domnul. El este în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi El umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:13 ; 2:1 ). El Îşi are locul acolo şi El verifică dacă ele îşi dau lumina sau nu. El este gata să recunoască şi să întărească ceea ce se mărturiseşte despre El. De asemenea, El este gata să judece ceea ce nu Îi corespunde în domeniul mărturiei creştine. Ochii Săi ca para focului privesc prin învelitoarea subţire a harnicei activităţi creştine şi recunosc dacă principiul dominant este ascultarea faţă de Cuvântul Său, dacă „lumina“ răspândită este într-adevăr o reflectare a propriei Sale fiinţe.

Domnul Isus în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este un gând serios! În Matei 18:20 - un loc care ne va mai preocupa mult şi care constituie centrul acestei cărţi, Domnul Isus este văzut în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său. Acest fapt este har şi binecuvântare nemărginită. Aici însă El este văzut în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este latura responsabilităţii noastre, iubiţilor.

A lua sfeşnicul din locul lui

Tocmai am văzut că Domnul Isus apreciază starea fiecărei adunări locale şi este gata să intervină cu judecată, dacă invitaţia Sa la pocăinţă nu este eronată. Şi dispensaţia creştină este caracterizată prin necredincioşie şi decădere tocmai ca odinioară Israel. Cele şapte scrisori din capitolele 2 şi 3 arată clar acest lucru.

Deja în prima scrisoare către Efes auzim serioasele cuvinte ale Domnului: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui“ (Apocalipsa 2:4-5 ).

Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui“, nu înseamnă că totuşi credincioşii se pot pierde în final. Cine trage această concluzie nu ţine cont, în primul rând, de ceea ce spune în alte locuri Cuvântul lui Dumnezeu foarte clar despre siguranţa veşnică a credinciosului (de exemplu: „Şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ Ioan 10:28 ) şi în al doilea rând, el nu ţine cont de caracterul pe care-l are Biserica în Apocalipsa. Ca martor responsabil, ea este supusă judecăţii Domnului. Dacă Biserica nu şi-ar judeca starea caracterizată prin pierderea dragostei dintâi, atunci Domnul i-ar lua poziţia publică de sfeşnic al lui Dumnezeu. Aceasta se referă atât la adunările locale, luate în parte, într-un moment oarecare, cât şi la Adunare în ansamblul ei, la sfârşitul epocii harului.

În ce priveşte aspectul local, trebuie să presupunem că biserica din Efes nu s-a pocăit; nu s-a stins numai mărturia ei, ci cea a tuturor celor şapte biserici existente atunci în Asia Mică. Domnul a luat sfeşnicul „din locul lui“ şi l-a dus într-un alt loc. Cât de serios este acest lucru! Şi în vremea noastră am trăit aşa ceva, şi întotdeauna a fost spre adânca noastră ruşine. Dacă o adunare nu-şi judecă starea şi nu se întoarce la dragostea ei dintâi, la Domnul, atunci, mai devreme sau mai târziu, Domnul va lua sfeşnicul. Ea poate să existe în continuare şi să propăşească sub aspect exterior, cum a fost cazul la Efes, dar ea nu mai este un sfeşnic a ceea ce a descoperit Dumnezeu despre Sine în Hristos şi vrea să prezinte în faţa lumii.

Într-un sens mai larg cele spuse bisericii din Efes se referă la întregul timp al Adunării. Văzută astfel, starea bisericii din Efes rămâne până la sfârşit. Aceasta pare să spună că părăsirea dragostei dintâi (adică Hristos nu mai este primul * obiect al iubirii pentru adunare) este prezentă până astăzi, până la sfârşit pentru mărturia creştină ca atare, oricare ar fi consecinţele următoare ale acestei devieri iniţiale. Tot atât de caracteristic pentru starea creştinismului este faptul că nu a avut loc o întoarcere „la început“ şi nu s-a luat seama la starea din care s-a căzut; nu a intervenit pocăinţa şi că nu s-au făcut lucrările dintâi. Apelul serios al Domnului către Efes nu a fost luat în seamă.


* Referitor la „dragostea dintâi“ nu este vorba de o problemă de timp, ci de calitatea acestei dragoste. Domnul foloseşte aici acelaşi cuvânt pentru „dintâi“ ca şi în pilda fiului risipitor. Acolo tatăl spune să i se aducă fiului haina „cea mai bună“ (Luca 15:22 ). Deci, dacă Domnul Isus vorbeşte despre dragostea noastră dintâi, atunci El Se referă la înclinaţia noastră cea mai bună de care suntem capabili: ea trebuie, ea are voie să-I aparţină Lui.

Un exemplu din trecut va dovedi aceasta. Reforma nu a adus o întoarcere la starea iniţială din care căzuse Biserica. Cina Domnului, în simplitatea şi frumuseţea ei iniţială, nu a fost reconstituită. Tot atât de puţin s-a găsit drumul înapoi spre conducerea Duhului Sfânt în strângerile laolaltă cât şi spre exercitarea liberă a darurilor date de Dumnezeu. În locul acestora s-au păstrat Iiturghii inventate de oameni şi o „preoţie“ instaurată şi autorizată de oameni. Şi mişcările care au urmat Reformei nu au dus decât la o multitudine de denominaţiuni creştine, cum le avem astăzi. Toate acestea arată că răul iniţial, pe care a trebuit să-l deplângă Domnul la Efes, este prezent şi astăzi şi duce în continuare la alunecare, iar când Hristosul Scripturii va fi lepădat deplin de martorii neadevăraţi, aceasta va conduce direct la faliment.

Răspunsul Domnului la aceasta este clar: El va îndepărta total sfeşnicul din mărturia creştină. El este îndelung răbdător, El avertizează şi amână cu ducerea la îndeplinire a judecăţii, ca odinioară la Israel. Când se va ajunge la starea Laodiceii ( 3:14-22 ) şi la plinătatea ei, atunci Domnul va vărsa mărturia moartă din gura Sa. Cât de serios este aceasta!

Deoarece scrisoarea către Laodiceea conţine tocmai învăţături importante pentru zilele noastre, dorim să ne ocupăm ceva mai îndeaproape cu aceasta.

În continuare aş oferi încă o scurtă privire de ansamblu asupra însemnătăţii profetice a celor şapte scrisori. Înţelesul numelor de locuri indicate în paranteză nu este sigur în fiecare caz.

Însemnătatea profetică a celor şapte scrisori

Dacă Domnul, cu puţin înainte de mesajele trimise către cele şapte biserici, vorbeşte despre taina celor şapte stele din mâna Sa dreaptă şi de cele şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:20 ), atunci aceasta ne indică clar că scrisorile către cele şapte biserici includ o însemnătate care depăşeşte cu mult situaţia istorică, actuală atunci.

În această aplicare directă la bisericile existente atunci nu se află nimic tainic. Este adevărat însă că cele şapte epistole nu ne oferă doar o privire plină de învăţăminte pentru starea de atunci a fiecărei adunări în parte din Asia (provincia romană), ci pe deasupra ne dau o privire de ansamblu, profetică, asupra stării întregii creştinătăţi în şapte perioade, în parte succesive, ale istoriei lor.

Scrisoarea către Efes („oraş al plăcerii“; unii dau tălmăcirea „hotărâre întreagă“), pe care am privit-o deja, prezintă imaginea Bisericii din timpul ultimului apostol, respectiv din timpul imediat următor morţii sale, până la anul 167 după Hristos.

Trăsătură pozitivă: respingerea răului, menţinerea ordinei dumnezeieşti.

Trăsătură negativă: alunecarea de la dragostea dintâi, dorinţa lor proaspătă şi cea mai bună pentru Domnul Isus (Apocalipsa 2:2-7 ).

În Smirna („smirnă“) avem o imagine a Bisericii suferinde. Această perioadă, în care creştinii au fost urmăriţi până la sânge de către romani, se întinde pe perioada anilor 167-313 după Hristos. Satan a încercat să extermine tânăra biserică, prin urmărirea ei până la moarte. Sângele martirilor însă mai era încă sămânţa Bisericii. Domnul Isus nu are nimic de reproşat acestei adunări (Apocalipsa 2:8-11 ).

Pergam („cetate înaltă“, poate şi „căsătorie“) ne arată cum Biserica a devenit, sub Constantin cel Mare, biserică de stat. După încetarea urmăririi, ea s-a „căsătorit“ cu lumea. Prin aceasta Satan a locuit la ea. Obiceiuri şi serbări păgâne au devenit sărbători creştine: amestec de elemente păgâne şi creştine. Cu toate acestea Domnul poate lăuda faptul că ea ţine cu tărie Numele Său şi credinţa creştină (Apocalipsa 2:12-17 ).

Cea de a patra perioadă în istoria Bisericii responsabile ne este reprezentată de Tiatira („poarta jertfei“; „jertfă permanentă“). Este descrierea Bisericii Evului Mediu, începând aproximativ cu anul 600 după Hristos. Domnul poate recunoaşte dragostea şi răbdarea în slujbă, trebuie dar să mustre starea de desfrânare; duhovnicească (amestecul cu lumea) şi idolatria. El vorbeşte pentru prima dată despre venirea Sa, un indiciu asupra faptului că această stare a Tiatirei va dura până la venirea Sa din nou. Pentru prima dată este deosebită o rămăşiţă în cadrul mărturiei creştine („Vouă ..., tuturor celorlalţi“) şi numai aceasta este apreciată de Domnul. Acest grup de oameni credincioşi este privit de Domnul în starea de adevărată Biserică a acelei vremi. Acesta este un principiu dumnezeiesc, utilizat în Sfânta Scriptură pentru fiecare perioadă în care Adunarea a devenit necredincioasă (Apocalipsa 2:18-29 ).

În Sardes („rămăşiţă“) avem starea protestantismului din vremea de după Reformă, adică aproximativ din secolul al şaisprezecelea. Trăsătura dominantă a acestei perioade este că, în ciuda corectitudinii ortodoxe, lipseşte viaţa spirituală. Şi aici adevăraţii credincioşi sunt priviţi ca o rămăşiţă: doar puţini din Sardes primesc încuviinţarea Domnului pentru faptul că „nu s-au pătat“ cu răul. Ei arată o umblare creştinească. Mulţimea celor cu numele de creştini va fi tratată ca şi lumea: la apariţia Sa, Domnul va veni peste ei ca un hoţ, cu judecată (Apocalipsa 3:1-6 ).

Filadelfia („dragoste de fraţi“) indică o perioadă binecuvântată a trezirii în interiorul creştinătăţii. Ea a început în prima jumătate a secolului trecut şi s-a caracterizat printr-o mare credincioşie şi dragoste faţă de Domnul şi Cuvântul Său. Multe adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, care în secolele trecute s-au pierdut prin necredincioşia oamenilor, prin harul lui Dumnezeu au fost redescoperite în întreaga lume, cu energie deosebită. Dragostea de fraţi a constituit baza comuniunii lor practice. În contradicţie cu „locuitorii pământului“, peste care Domnul va aduce ceasul încercării, ei au fost străini aici, pe pământ. Ei au păzit cuvântul răbdării Sale, aşteptând revenirea Sa pentru răpire. Domnul nu are nimic de obiectat la aceşti credincioşi, ba mai mult, le dă şi aceasta pentru prima dată! - asigurarea că va veni în curând. Prin aceasta El indică două lucruri:

1) că îi va păzi de ceasul încercării *, care va veni peste întregul pământ;


* Acesta se referă la judecăţile pregatitoare începând cu Apocalipsa capitolul 6. Acest ceas al încercării. care va veni peste întregul pământ, nu trebuie confundat cu vremea necazului celui mare, care va cuprinde mai ales Israelul şi Ierusalimul.

2) că în interiorul mărturiei creştine va exista această stare, această formă duhovnicească a Filadelfiei, până la venirea Sa ca „Luceafăr de dimineaţă“ (Apocalipsa 3:7-13 ).

Faptul că aceste trăsături, pe care Domnul le apreciază atât de mult, se vor găsi doar la o rămăşiţă, în timp ce creştinătatea de nume va urma altă cale, le arată ultima vestire, către Laodiceea („drepturile poporului“). Trăsăturile principale ale acestei perioade, care a început deja în secolul al nouăsprezecelea şi ţine până astăzi, sunt starea de căldicel, indiferenţă, materialism, mulţumire de sine. Tot ceea ce este într-adevăr creştinesc şi dumnezeiesc lipseşte însă. Cu privire la această ultimă fază a Bisericii răspunzătoare pe pământ, DOmnul nu are nimic de lăudat. El nici nu mai vorbeşte de venirea Sa. ci doar despre faptul că va vărsa această mărturie din gura Sa (Apocalipsa 3:14-22 ).

Laodiceea - creştinătatea în ultima ei fază

După această privire de ansamblu, să ne ocupăm acum mai îndeaproape de scrisoarea către Laodiceea, cel puţin cu prima parte a ei. Acestei scrisori îi revine o importanţă deosebită, în măsura în care prezintă ultima fază a creştinismului, şi îl avertizează pe fiecare credincios de trăsături care îi face atât de urâţi ochilor lui Hristos.

Şi îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i: Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu: »Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic«, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi«“ (Apocalipsa 3:14-18 ).

Hristos - Amin

Înaintea fondului întunecat al versetelor referitoare la starea Laodiceii, apare însă, de o frumuseţe deosebită, modul în care Domnul Isus Se prezintă Adunării. El Se numeşte întâi Amin. „Amin“ înseamnă adevărat, desigur. La sfârşitul rugăciunilor are sensul aprobării şi al întăririi: aşa să fie! Cheia pentru înţelegerea acestui nume al Domnului se găseşte în 2. Corinteni 1:20 : „Căci oricâte făgăduinţe ale lui Dumnezeu ar fi, în El (adică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu) sunt da şi în El sunt Amin, spre slava lui Dumnezeu, prin noi.“ Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc confirmarea şi siguranţa în Domnul Isus. Hristos este de asemenea ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, Amin al Său. Ce mângâiere este aceasta pentru noi, iubiţilor! Dacă Biserica a eşuat în a păstra ce i-a încredinţat Dumnezeu, atunci Hristos ia locul ei şi asigură, pe temeiul unei mântuiri împlinite, în calitate de Amin, toate promisiunile pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi.

Dacă astăzi aproape toate valorile care vorbesc despre Dumnezeu şi Hristosul Său sunt distruse şi dispar dinaintea oamenilor; dacă în zilele noastre se renunţă nu numai la orice ordine creştină, ci şi morală, Domnul Isus este şi rămâne Amin. Să ne ţinem strâns de aceasta şi să ne gândim la ea chiar şi atunci când aruncăm o privire asupra stării spirituale a creştinismului de astăzi şi vom afla sentinţa de neschimbat a Domnului despre ea!

Hristos - Martorul credincios şi adevărat

Şi cel de-al doilea nume al Domnului, Martorul credincios şi adevărat, este în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să fie Adunarea. „Şi-Mi veţi fi martori“, le-a spus Domnul cel înviat ucenicilor, înaintea înălţării Sale la cer (Faptele Apostolilor 1:8 ). Tocmai aceasta este ceea ce ar trebui să fie Adunarea înaintea Domnului şi a lumii: martori (sau mărturii) ai lui Hristos; şi tocmai acesta este sensul simbolic al sfeşnicelor de aur, după cum am văzut, de a răspândi lumină peste Hristos, peste Persoana Sa slăvită, peste lucrarea Sa deplin valabilă şi peste urmările binecuvântate pentru oameni, în această lume întun'ecată. Apostolul Pavel îi compară pe cei credincioşi cu o epistolă a lui Hristos, în care oamenii pot citi cine a fost Hristos (2. Corinteni 3:3 ). Ah, cât am decăzut în această mărturie atât individual, cât şi colectiv!

Dar dacă dă înapoi cineva, dacă Adunarea nu-şi îndeplineşte misiunea, totuşi Dumnezeu nu Se poate lăsa fără mărturie. Aici este Unul care este credincios, care a fost credincios şi care va fi credincios - Hristos.

Astfel Domnul Isus ocupă şi în această privinţă locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Adunarea necredincioasă şi Se prezintă pe Sine Însuşi ca Martorul credincios şi adevărat (vezi şi Apocalipsa 1:5 ). În viaţa şi în moartea Sa, El a fost o mărturie deplină a ceea ce este Dumnezeu. El a arătat în mod minunat dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Şi acum, ca Fiu al Omului slăvit în cer, El continuă această slujbă prin Duhul Sfânt şi dă mărturie despre toate binecuvântările şi bucuriile care pot fi găsite în El, „omul al doilea“ (1. Corinteni 15:47 ).

Hristos - începutul creaţiei lui Dumnezeu

Şi cel de-al treilea nume - începutul creaţiei lui Dumnezeu - merită toată atenţia noastră, deoarece adesea este înţeles greşit. Hristos nu este o creaţie, El este punctul de plecare a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi va mai face. Hristos nu este numai ultimul gând, Amin al lui Dumnezeu, ci şi primul Său gând, începutul întregii Sale creaţii. Hristos a fost deja începutul primei creaţii, iar epistola către Coloseni ne spune că toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (Coloseni 1:16 ). El Însuşi este mai înainte de toate lucrurile şi toate se menţin prin El (versetul 17). Următorul verset redă apoi trei aspecte minunate ale Domnului Isus, care depăşesc cu mult prima zidire vizibilă:

El este Capul Trupului, al Adunării; El este Începutul şi Cel întâi-născut dintre cei morţi (versetul 18).

De Domnul Isus, Capul Trupului, ne-am ocupat deja în capitolele anterioare. Ca început, El este Capul noii zidiri, a acelei ordini noi, care se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos dintre cei morţi şi despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în 2. Corinteni 5 : „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus: iată toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării“ (citeşte versetele 17-18).

Dacă creştinismul - sau să spunem liniştiţi: dacă noi ne-am fi ţinut strâns de Domnul Isus în calitate de Început, de Cap al noii zidiri (şi acesta este obiectul principal al epistolei către Coloseni, vezi capitolul 2:19), atunci nu am fi ajuns pe un drum atât de deviat, al cărui stadiu final îl marchează scrisoarea către Laodiceea.

Nu este semnificativ faptul că biserica din Laodiceea mai este amintită doar o dată în Noul Testament şi aceasta tocmai în epistola către Coloseni? Şi cât de semnificative sunt cuvintele apostolului: „După ce va fi citită această epistolă printre voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor“ (Coloseni 4:16 ). Cu siguranţă că din aceasta putem învăţa următoarele: dacă ar fi fost atenţi la Hristos, Capul; dacă ar fi primit învăţătura pe care o dă epistola către Coloseni, atunci creştinătatea n-ar fi ajuns în starea ruşinoasă, aşa cum o prezintă scrierea către Laodiceea şi cum o vedem pretutindeni în jurul nostru.

Principii democratice

Sensul numelui Laodiceea „drepturile poporului“, este deosebit de plin de învăţătură. Ar trebui să fim orbi duhovniceşte, dacă n-am constata influenţa principiilor democratice pretutindeni în lume, din nefericire chiar şi în mărturia creştină. Despre drepturile poporului se întreabă şi astăzi, nu despre drepturile Domnului. A existat o vreme în care mulţimile s-au înălţat mai sus şi şi-au cerut mai mult ca astăzi drepturile propuse? Omul instaurează drepturi, ridică pretenţii de putere chiar şi în lucruri duhovniceşti. Şi că se ascultă de glasul poporului, pare de la sine înţeles, pare deplin normal. Cine ascultă însă de glasul Domnului Isus, de glasul sfântului Său Cuvânt? Unde sunt recunoscute drepturile care Îi aparţin doar Lui, Capul Trupului, al Adunării?

Aceasta mă conduce la un alt gând, care nu trebuie să rămână nemenţionat. Laodiceea este rezultatul faptului că mărturia Filadelfiei este lepădată. În Filadelfia nu a fost ascultat glasul poporului, ci glasul Domnului. Domnul Isus poate să spună: „Ai păzit Cuvântul Meu.“ În Filadelfia nu au fost susţinute drepturile poporului, ci cele ale lui Dumnezeu: „şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Filadelfia este tocmai opusul Laodiceii. Vom vedea acest lucru şi mai clar.

În perioada Filadelfia, Dumnezeu a dat o lumină puternică despre adevărul Evangheliei şi o uşă deschisă pentru răspândirea acestuia în puterea Duhului. Evanghelia a ajuns la sute de mii şi nenumăraţi oameni de pe toate continentele s-au întors la Dumnezeu. Mulţi au părăsit bisericile şi comunităţile făcute de oameni şi s-au adunat numai pentru Numele Domnului Isus. Prin lucrarea dragostei de fraţi, ei au fost o mărturie puternică despre adevăratul spirit al creştinismului. În toate faptele şi gândurile lor s-au lăsat conduşi de aşteptarea revenirii Domnului lor pentru răpirea Adunării, deoarece El afirmase: „Eu vin curând“ (Apocalipsa 3:11 ; Apocalipsa 22:20 ). Toate acestea au fost văzute, în parte admirate şi, în final, totuşi respinse. Rezultatul este Laodiceea, creştinătatea în forma ei actuală. Eu nu aş spune că Laodiceea rezultă din Filadelfia. Laodiceea este cu mult mai mult rezultatul faptului că creştinătătea a cunoscut şi a lepădat adevărul „lui Dumnezeu, aşa cum a fost prezentat prin Filadelfia. În locul adevărului, s-a întors spre atitudini de liberi cugetători. De aceea, după părerea mea, afirmaţia că „Laodiceea este Filadelfia coborâtă la temperatura de căldicel“ este falsă. Nici Sardes nu a rezultat direct din Tiatira. Ea ne arată, aşa cum am văzut, o stare din interiorul creştinătăţii, care s-a instaurat după Reformă. Şi în ceea ce priveşte Filadelfia: nu este formată numai din credincioşii din Sardes, ci şi din cei care provin din Tiatira. Bineînţeles că aceste stări luate în parte sunt caracteristice în diferite epoci şi nu puteau să apară în ordinea inversă; o stare nu rezultă în mod direct din cea anterioară. Poate ar mai trebui amintit ceva: scrisorile prezintă stări morale prin care mărturia creştină, în diverse timpuri ale istoriei sale pe pământ, a fost sau este caracterizată. Tiatira, Sardes şi Filadelfia merg până la revenirea Domnului, după cum indică amintirea venirii Sale în aceste trei scrisori. Tiatira, Sardes şi Filadelfia mai există şi astăzi, una lângă cealaltă, chiar dacă „apogeul“ fiecăreia a trecut. Vremea în care creştinătatea a fost caracterizată într-un mod deosebit prin Tiatira sau prin Sardes sau prin Filadelfia, fie în sens bun, fie în sens rău, a trecut fără îndoială. Totuşi eu sunt convins că şi astăzi mai există Filadelfia şi este dorinţa mea cea mai fierbinte de a face parte din ea. Vremea însă în care mărturia creştină a primit o configuraţie deosebită - nu aparţine ea intr-adevăr trecutului? Spun aceasta cu inima tristă, ruşinată. Şi în ceea ce priveşte Tiatira şi Sardes, ele se revarsă în Laodiceea, fără a-şi pierde însă trăsăturile specifice. Nici rece, nici în clocot

Trăsătura ei principală este indiferenţa. Aceasta nu este nici răceala lepădării directe, deschise a Domnului şi nici căldura iubirii adevărate pentru El. În aparenţă, Numele lui Hristos este ţinut sus; conform mărturiei poate fi un creştin, însă lipseşte inima pentru Acela al Cărui Nume Îl înalţă. Răbdarea şi toleranţa se află la capătul de sus al scării valorilor. Totul este răbdat cu inimă largă, chiar şi răul. Principalul este că fiecare este sincer convins de propria sa problemă şi părere şi atunci toate concepţiile religioase sunt privite ca fiind la fel de bune. Nicio înflăcărare pentru ceea ce Îi place Domnului, nicio respingere a ceea ce nu-I place; indiferenţă faţă de binele adevărat, indiferenţă faţă de răul real - fapt care Îi displace atât de mult Domnului Isus, încât Laodiceea va fi vărsată din gura Sa. Această toleranţă nu provoacă dezgust unui cuget credincios? Domnul Isus nu vrea să păstreze aşa ceva în gura Sa!

De unde provine această totală indiferenţă? Unde îşi are rădăcinile ascunse această stare de căldicel şi lipsa de bun simţ? Există doar un singur răspuns raţional: Domnul Isus nu este iubit cu adevărat. A început cu părăsirea dragostei dintâi (Efes) şi sfârşeşte cu lipsa deplină a acestei iubiri pentru Domnul (Laodiceea). Nu necunoaşterea adevărului duce la starea de căldicel, ci faptul că adevărul nu este apreciat, deoarece Hristos nu este apreciat.

Uneori m-am întrebat de ce spune Domnul: „O, dacă ai fi rece sau în clocot!“ Ar fi într-adevăr bine dacă Laodiceea ar fi rece? După explicaţia dată stărilor rece şi cald, răspunsul nu este greu: respingerea deschisă nu ar fi doar mai sinceră, ci ar da mai multe motive pentru speranţă. Cât de des, vrăjmaşi declaraţi ai lui Hristos au fost învinşi prin harul lui Dumnezeu! Dar a fi şi a rămâne căldicel este garanţia cea mai sigură pentru a fi vărsat cândva din gura Domnului. Sardes a fost şi este moartă, Laodiceea este în starea de căldicel. O stare rea, într-adevăr!

Bogat şi totuşi sărac

Indiferenţei faţă de interesele şi Persoana lui Hristos i se mai adaugă un rău: lauda de a fi bogat: bogat în lucruri duhovniceşti şi pământeşti, bogat în influenţă şi inteligenţă, în onoruri şi funcţii, în formaţie şi în metode de educaţie, în activitate filantropică şi socială, în ambiţii culturale şi umanitare, în competenţă de specialitate şi în discernământ, pentru a putea hotărî dacă o parte sau alta a Bibliei este Cuvântul lui Dumnezeu sau dacă nici una nu este! Nu ar fi greu să dăm exemple suficiente din moderna noastră lume creştină pentru toate aceste lucruri menţionate. M-aş limita însă la enumerarea lor; le vedem doar zilnic în jurul nostru, dacă avem ochi pentru ele. Aş mai întreba odată: a existat vreodată un timp care a fost mai puternic marcat de aceste lucruri ca al nostru? Lumea este bogată, s-a îmbogăţit şi nu are nevoie de nimic. Ea nu are dorinţă după lucrurile dumnezeieşti, după mântuire, după Mântuitor.

Neutralitate faţă de Hristos şi faţă de adevărul lui Dumnezeu, asociate cu mulţumirea de sine şi cu dorinţa de a poseda toate lucrurile importante - aceasta este starea Laodiceii. Evanghelia harului lui Dumnezeu este înlocuită printr-o „evanghelie“ socială a umanitarismului, ba chiar a fost înlocuit Hristos prin omul firesc. Acest lucru este de speriat şi totuşi stă la baza tuturor.

Oamenii pot fi înşelaţi prin imaginea exterioară, Domnul însă nu. El vede totul cu ochii Săi ca para focului: „Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic« şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol“ (versetul 17).

Cât de importante sunt cuvintele „şi nu ştii“! Cu mulţumirea de sine se asociază neştiinţa, lipsa de simţire asupra stării şi a situaţiei proprii. Vai, câţi din creştinătate nu se cred, în sensul de mai sus, bogaţi şi cred că posedă tot ce merită. Şi totuşi în ochii lui Dumnezeu sunt săraci, orbi şi goi. Ei cred că nu au nevoie de lucrarea de mântuire a lui Hristos şi nu posedă în realitate nimic din ceea ce este al lui Dumnezeu şi din ceea ce are valoare înaintea Lui. Există mărturia de a fi creştin, lipseşte însă viaţa dumnezeiască. Şi ce este mai grav: ei nici nu o ştiu!

Se mai numără vreunul dintre cititorii mei printre aceşti creştini cărora le merge numele că trăiesc şi totuşi sunt morţi spiritual (Apocalipsa 3:1 )? Atunci lasă-mă să te rog din inimă: ascultă sfatul Domnului Isus! Nu de sfatul meu, ci de cel al Domnului Însuşi! Încă este ziua harului, încă poţi veni la El şi să cumperi de la El „fără bani şi fără plată“ (Isaia 55:1 ) ceea ce te face într-adevăr bogat şi fericit. Vei accepta oferta Sa?

Sfatul Domnului

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“ (versetul 18).

Nu este un har deosebit că Domnul, în ciuda indiferenţei care se manifestă în Laodiceea, mai face asemenea oferte de har? El sfătuieşte să se cumpere trei lucruri de la El - aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Dar nu dovedeşte acest sfat, această ofertă a lui Dumnezeu, totodată că Laodiceea, adică mărturia creştină în ultima ei fază, nu posedă aceste trei lucruri? Există şi credincioşi în Laodiceea, cărora li Se adreseză Domnul în versetele următoare ale scrisorii. Voi reveni asupra acestui fapt în ultimul capitol al cărţii, când voi prezenta concluziile, pe care ar trebui să le tragem. * Mărturia creştină, aşa cum se prezintă ea astăzi, se caracterizează prin lipsa acestor trei lucruri: aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Sunt lipsuri care ascund capcane, cum vom vedea.


* compară capitolul 14 cu subtitlul „Iată, Eu stau la uşă şi bat.

În ceea ce-L priveşte pe Domnul, El stă afară la uşă, în afara acestui sistem, şi bate - însă nu la Laodiceea, ci la fiecare credincios în parte, care se mai găseşte în legătură cu acest sistem. Dar, cum am spus, asupra acestui lucru voi insista abia la sfârşitul cărţii. Aurul curăţit prin foc este un simbol care ne-a preocupat deja, vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască, care, pusă la încercare în focul judecăţii lui Dumnezeu pe Golgota, se trece în cont fiecăruia care „crede în Isus“ (Romani 3:26 ). Acestora le spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare“ (1. Corinteni 1:30 ). Câţi oameni există astăzi în creştinătatea din perioada Laodiceii, care nu posedă acest aur al dreptăţii dumnezeieşti şi deci sunt săraci în această privinţă hotărâtoare!

Şi câţi nu se bazează pe propria lor dreptate, pe propriile lor eforturi! În ochii lui Dumnezeu ele nu sunt decât o haină mânjită (Isaia 64:6 ). Pavel nu a vrut să mai aibă această dreptate proprie, după ce, prin credinţă, a găsit dreptatea care este din Dumnezeu (Filipeni 3:9 ).

Hainele albe sunt o imagine a dreptăţii practice în cei credincioşi. Am găsit acest gând pe scurt în scrisoarea către Sardes (Apocalipsa 3:4 ). În Apocalipsa 19 se spune direct: „Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (versetul 8). Hainele albe trebuie să fie văzute de oameni. Dar numai cine posedă aurul dreptăţii dumnezeieşti poate arăta hainele albe ale dreptăţii practice înaintea oamenilor. Aceste două lucruri merg întotdeauna împreună. Ambele pot fi găsite doar în Domnul Isus. În timp ce expresia în Hristos arată poziţia adevăratului credincios înaintea lui Dumnezeu, expresia Hristos în cel credincios indică mărturia pe care trebuie s-o dea cel credincios înaintea lumii. Dacă, prin credinţă, Domnul Isus locuieşte practic în inimile noastre (Efeseni 3:17 ), atunci El va putea fi văzut şi în exterior.

Acestea sunt hainele albe, şi martorii creştini din Laodiceea nu le au. În parte ei activează cu hărnicie pentru semeni şi caută să se îmbrace astfel cu propriile lor lucrări, însă Domnul Isus le spune că prin aceasta ruşinea goliciunii lor nu poate fi acoperită. De asemenea le lipseşte şi adevărata alifie pentru ochi, adică Duhul Sfânt, care în 1. Ioan 2:20 , este numit ungerea din partea Celui Sfânt (adică Hristos). Numai ungerea Duhului Sfânt poate îndepărta orbirea omului firesc şi poate da o recunoaştere adevărată, duhovnicească. Însă cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8:9 ).

Spiritul uman se laudă astăzi cu cunoştinţe înalte, dar toate acestea seamănă doar cu licărirea unui fitil uscat, care vrea să dea ce are mai bun, dar fără ulei. Deja în pilda celor zece fecioare din Matei 25 , Domnul Isus a arătat că o parte din creştinătatea de nume ar avea o candelă (mărturie), dar nu şi alei (Duhul Sfânt).

Tocmai în momentul hotărâtor, când va fi cea mai mare nevoie de lumină, atunci candelele lor se vor stinge (versetele 1-13). Eroare plină de urmări! Să ascultăm de aceea încă o dată glasul plin de har al Domnului: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“.

Duhul din Laodiceea

Referitor la acest loc, mai am pe inimă un cuvânt de avertizare către credincioşii adevăraţi. Am văzut prin ce se caracterizează creştinătatea în ultima ei fază şi că Laodiceea este un lucru căldicel din care lipseşte tot ce este din Dumnezeu. Şi vom vedea îndată ce va face Domnul cu această mărturie goală. Dar, drag cititor credincios, tu şi eu, noi toţi, suntem în pericol de a fi prinşi de duhul din Laodiceea, pe care Domnul Isus trebuie să-l mustre. Atunci când Domnul a transmis prin Ioan, care se găsea pe insula Patmos, această scrisoare către biserica din Laodiceea, desigur că răul în această biserică încă nu era în plină desfăşurare, aşa cum, în sens metaforic, este cazul astăzi în Laodiceea, în creştinătatea ultimelor zile. Cu siguranţă ar fi greşită şi concluzia că, în acea biserică, nu ar fi existat credincioşi. Germenele întregului rău însă a fost deja prezent acolo, altfel Domnul nu ar fi vorbit în acest fel. În aceasta constă avertizarea pentru noi, copiii lui Dumnezeu. În sensul imaginii profetice, noi nu putem fi direct Laodiceea, putem însă foarte bine să ne însuşim caracteristicile Laodiceii, şi acesta este un pericol foarte grav pentru noi.

Cine ar putea să nege faptul că şi între noi, copiii lui Dumnezeu, există o atitudine de căldicel, indiferenţă faţă de Domnul şi faţă de interesele Sale? Şi suntem cu adevărat liberi de duhul mulţumirii de noi înşine? Nu putem fi şi noi foarte uşor ispitiţi de mândria avuţiei duhovniceşti, pentru care au luptat probabil strămoşii noştri, dar în nici un caz noi înşine, şi care, pe lângă aceasta, ne-a fost dăruită numai prin harul lui Dumnezeu? Nu ne comportăm adesea ca „oameni săraci“, ca oameni care nu au altceva decât lucrurile acestei lumi?

Nu este din când în când tulburat ochiul nostru duhovnicesc, astfel încât privirea noastră să devină mioapă şi să nu se poată ridica aproape deloc deasupra domeniului pământesc?

Toate acestea sunt întrebări la care trebuie să cugete fiecare credincios pentru sine şi cu care ar trebui să meargă în lumina lui Dumnezeu. Să fim atenţi: şi scrisoarea către Laodiceea se încheie cu cuvintele: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor“ (Apocalipsa 3:22 ).

Nu se spune: „... ce Duhul zice Bisericii“, ci „bisericilor“. Nu numai pentru acea singură Biserică, în care aceste stări se găseau în faza de început, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile, deci şi pentru noi astăzi, au fost adresate aceste învăţături. Să ne ajute Domnul să tragem folos din acestea, să nu lăsăm să intre duhul din Laodiceea în viaţa noastră, în casele noastre, în strângerile noastre laolaltă!

Vărsarea din gura Domnului

Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea”(Apocalipsa 3:16 ). Eu nu ştiu ca Domnul să folosească în vreun alt loc al Scripturii o expresie atât de dispreţuitoare ca aici: voi vărsa. Căldicel, adică indiferent, este cea mai rea stare în ochii Săi. Ea atrage întreaga supărare a Domnului asupra a ceea ce se caracterizează prin aceasta. Şi dacă creştinătatea, în ultima ei fază, are ca trăsătură predominantă această indiferenţă - şi noi am văzut că lucrurile stau aşa - atunci Domnul, la vremea Sa, va sfârşi cu ceea ce trebuia să fie o mărturie pentru El pe pământ.

Când sfeşnicul nu mai răspândeşte lumină dumnezeiască, atunci Domnul îl va lua deplin şi definitiv de pe pământ. Aceasta se spune prin vărsarea din gura Sa: Domnul nu va mai recunoaşte mărturia creştină, această creştinătate ca sfeşnic al Său în această lume. Această vărsare încă nu a avut loc, deoarece El încă nu a venit pentru a-Şi lua acasă Mireasa. El nu va vărsa niciodată din gura Sa pe unul dintre ai Săi pe care l-a mântuit prin scumpul Său sânge, pentru că El Însuşi a spus: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară“ (Ioan 6:37 ). Pentru creştinătatea ca atare, judecata este foarte aproape: „Judecătorul este chiar la uşă“ (citeşte în Iacov 5:9 ).

La desfăşurarea judecăţii vor exista, ca în cazul lui Israel, diverse stadii sau trepte. Întâi avem avertizarea. Pe aceasta o auzim astăzi. Atunci Domnul Isus îi va lua pe adevăraţii credincioşi de pe pământ şi Se va întâlni cu ei în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ), pentru a-i duce sus, în casa Tatălui. Cât de fericită este această parte pentru noi! Dar pentru creştinătatea moartă, care rămâne după răpirea sfinţilor, este o sentinţă deosebit de serioasă; va avea loc atunci o despărţire a binelui de rău, despărţire la care nu se va mai putea face recurs niciodată. Da, pare că răpirea celor credincioşi va fi, chiar momentul în care va avea loc vărsarea de către Domnul a mărturiei creştine lipsite de viaţă. Ar putea El să exprime prin altceva mai clar dezgustul Său faţă de Laodiceea, lepădarea Laodiceii ca sfeşnic al Său, decât prin aceea că îi ia la Sine în slavă pe sfinţii cereşti şi lasă aici masa martorilor lipsiţi de viaţă? Serios gând! Desigur că după răpirea credincioşilor, Laodiceea va continua să existe într-o formă oarecare, dar ea nu va mai fi recunoscută ca sfeşnic. Încurcând lucrurile, Diavolul va pune stăpânire pe mărturia creştină moartă, până când aceasta va fi îndepărtată definitiv de Domnul prin judecata asupra „Babilonului“ (citeşte în Apocalipsa 18 ). Atunci nu va mai exista pe pământ un sfeşnic creştin, dar nici creştinătate, nici măcar după mărturia exterioară.

Aceasta este în realitate o evoluţie tristă, îngrozitoare, a Bisericii ca sfeşnic pe pământ! Cu toate acestea Domnul are pentru credinciosul din toate timpurile o cale pe care el poate să meargă şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Despre aceasta vom mai putea vorbi.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *